marți, 22 aprilie 2014

Cărțile lui Cucuzel


Am avut cîndva un amic literat, un soi de Cucuzel de Bahlui.

Insul meu suferea, în principal, de o furibundă pornire enciclopedică. Era dezodonat și gălăgios. Avea un rîs de elefant. Pornirea cu pricina se manifesta îndeosebi în discuțiile noastre, dar se producea negreșit, în forme ceva mai blînde, cred, și în solitudine, cu nevasta.

Amicul meu citea cel puțin patru - cinci cărți pe zi, după propriile-i mărturisiri. Îndeosebi cărți polițiste, de amuzament, romane de amor, să zicem, Alexandre Dumas. Dar și volume de poezii ori nuvele. Ca să vă faceți o idee cu privire la erudiția lui nemiloasă, menționez că știa franțuzește.

Omul meu avea, în sufragerie, o bibliotecă uriașă, întinsă de-a lungul pereților, în unghi aproape drept (locuia la bloc). Cărțile stăteau în rafturi, de-a valma, pe două sau chiar trei rînduri, în procesiune asimetrică (dacă se poate spune așa; și se poate).

Dacă luai din raft o carte (oricare carte!) în scopul de a o răsfoi, observai de îndată și fără greș urme foarte concrete de studiu înverșunat. Sub copertă, chiar deasupra numelui autorului, era scris cu pix albastru sau roșu, foarte vizibil (și lizibil), numele și prenumele proprietarului, locul și data achziției. Sub numele proprietarului observai, de asemenea, semnătura proprietarului, autograful lui prețios, adresa.

Însemnările marginale dovedeau cu asupra de măsură o inteligență abundentă. Și monotonă (ca destinul însuși).

Amicul literat avea obiceiul (nu tocmai rar în cazul minților sclipitoare) de a sublinia pasajele mai importante. Tot cu pixul albastru sau roșu. Pasajele pe care le aprecia nu erau mai scurte de o pagină. Adeseori mult mai lungi. Așa încît (aproape) întreaga carte (sau o parte a ei, ca să fiu extrem de precis) purta semnele adorației și rîvnei posesorului. Era foarte greu (aproape imposibil) să identifici vreun rînd nesubliniat. În ochii amicului meu, într-o carte, totul părea (și chiar era) la fel de important. Totul! Totul!

Și asta, dacă vă vine să credeți, nu-i, totuși, totul.

Un scris greoi consemna pentru posteritate reacțiunile lui mintale. Era agitat, extrem de agitat, și previzibil, extrem de previzibil. Aici intervenea monotonia neomenească a trăirilor savantului. Pentru asta l-am îndrăgit...

Planetele se rotesc în jurul soarelui pe aceleași orbite sempiterne, calculate de savanți încă din Renaștere. Prunii înfloresc primăvara. Rîurile curg dinspre izvor spre vărsare. Apa este lichidă. Văzduhul, gazos. Femeia este o entitate de sex feminin.

La fel și reacțiile amicului. Oscilau veșnic între aceiași doi termeni, ca pendulul lui Foucault: ”gut” și ”excellent”. Un termen german și altul englezesc marcau amplitudinea colosală a gîndirii sale. Nici un alt cuvînt: totul era cînd ”gut”, cînd ”excellent”. Ba nu, sînt nedrept. Intolerabil de nedrept. Unele pasaje beneficiau de o exclamație nu mai puțin isteață decît celelalte. Și anume: ”ha, ha!!!”. Cu trei semne ale mirării: unu, doi trei !!!

Pentru a desăvîrși această notă, mai trebuie să amintesc doar un amănunt nesemnificativ.

Dacă toate cărțile din bibliotecă, fără excepție, purtau semnătura meticuloasă a amicului și exclamațiile sale de extaz înduioșat, nici una nu era subliniată pînă la sfîrșit. Cam după cincizeci de pagini, epuizat, omul meu se oprea din efort. Fără excepție. Dincolo de cele 50 de pagini, cartea nu mai prezenta nici un interes. Restul volumului rămînea neverosimil de alb. M-am întrebat, firește, de ce...

Iată ce am găsit: pur și simplu, amicul meu nu era în stare să citească pînă la capăt nici măcar o broșură. Nu avea acest obicei vulgar, de care numai mediocrii se învrednicesc. Și nu cedase niciodată ispitei. Faptul că nu terminase niciodată o carte, nu-l impiedica să fie  întotdeauna volubil.

În definitiv, franc vorbind, tocmai acesta era secretul erudiției sale.

P. S. Problema însemnărilor din / pe cărți nu este deloc nouă. A fost studiată de H. J. Jackson în Marginalia: Readers Writing in Books, Yale University Press, 2001, 324p.

P. P. S. În imagine: Carl Spitweg, Le rat de bibliothèque.

2 comentarii:

dan cuzmici spunea...

Nu-l putem compara pe amicul cu pricina cu studentele zeloase și apetit pentru culori țipătoare de acoperit rândurile sau paragrafele întotdeauna esențiale ale cărților. Dânsele sunt chiar sârguincioase. Unde termină una, începe alta sau poate pentru a marca un grad de importanță diferit aceeași persoană schimbă culoarea sau și una și alta. Pâna la sfârșit cartea este un adevărat rogvaiv. (Probabil, următorul pas firesc pentru a face într-un fel să-ți sară în ochi informația fundamentală, asta dacă nu se reîmprospătează fondul bibliotecii cu ediții virgine, va fi să șteargă pe cât posibil sublinierile anterioare, să se facă puțină lumină.)

Ce ar fi de apreciat în povestea cu amicul e firescul dorinței de a citi o carte, a cărei imposibilitate l-a determinat ca repetînd această intenție naivă să ajungă în timp posesorul unei biblioteci gut & excellent. Mă întreb dacă nu are deja o teorie a primelor 50 de pagini, ceva asemănător cu discuțiile despre romanele care se „așează” după mai mult de cel puțin 100 de pagini? Și până la urmă, în cazul romanelor polițiste sfârșitul e același, intriga e importantă!

Totuși, sunt de părere că a face niște notițe sau chiar sublinieri pe o carte (care îți aparține) în timpul lecturii nu e chiar un gest filistin sau marcat de cine știe ce bovarism care poate fi văzut până la urmă ca o maltratare a Cărții!

Valeriu Gherghel spunea...

Și eu fac insemnari pe carti, Dan. Cine nu face? E o crima sa nu subliniezi cartile :)

Ceea ce m-a frapat la amicul de odinioara era faptul ca aceste insemnari erau stereotipe. Nu iesea din gut și ha, ha :))