marți, 29 aprilie 2014

Cartea: iconografie



Cînd citim cu pasiune (și cînd nu citim așa?), uităm adesea că o carte este, înainte de orice, un obiect perceptibil, vizibil, concret, material. Dacă o lași pe podea, te poți împiedica de un volum, de un lexicon, de un dicționar, așa cum te poți lovi de o piatră.

Lectura începe adesea printr-o violență: apucăm cartea, o scoatem dintr-un teanc amestecat sau dintr-un raft incomod, o tragem mai aproape de ochi, o deschidem, căutăm (cu un gest nervos sau tandru) o anume pagină, un anume paragraf. Pagina însăși are o anume consistență, o anume duritate, este precum pielea unei femei bătrîne. Are de cele mai multe ori riduri. Vînătăi, răni.



Istoria cărții și a lecturii a trecut adesea cu maximă indiferență peste toate aceste ”amănunte” de ordin prea ”carnal”. A spune despre o carte că este, mai întîi, un obiect palpabil, un lucru dens, opac, a părut istoricilor mult prea vulgar. Cînd discutăm despre lecturi, ni se face rușine cu cărțile noastre murdare, subliniate, adnotate, trudite.



S-a insistat prea mult, am impresia, pe faptul că lectura este o activitate spirituală, o experiență de ordin aproape religios. Uneori, cartea a fost privită ca obiect sacru. Nu este neapărat greșit să o prezentăm astfel. Dar nu toate cărțile au prestigiul Bibliei sau Coranului.



De cele mai multe ori, cartea ca obiect printre alte obiecte, ca obstacol fizic, dispare în timpul ceremoniei lecturii. Ne dăm seama de această iluzie abia la sfîrșit. Dar cartea rămîne un lucru. Pictorii ne pot aminti acest adevăr meschin. Am ales cîteva reprezentări semnificative. Vă rog să priviți.



Prima imagine e un Van Eyck. A doua aparține lui Rubens. A treia lui Rembrandt. A patra lui Bronzino. În fine, ultima aparține lui Henry Robert Morland.

Niciun comentariu: