luni, 21 aprilie 2014

Afurisirea lui Lev Nikolaevici


În data de 22 februarie 1901, Sinodul Bisericii pravoslavnice a toată Rusia îl excomunica solemn pe Lev Nicolaevici Tolstoi.

Admiratorii marelui prozator aveau de ce să fie uimiţi. Pretextul acestei excomunicări l-a constituit nici mai mult dar nici mai puţin decît publicarea, în anul 1899, a unui roman masiv, intitulat Învierea.

Putem pune această drastică sentinţă pe seama obtuzităţii verificate a clerului dintotdeauna. O putem pune şi pe seama unei lecturi superficiale a romanului. Dar nu e numai atît. Cînd Biserica rusă l-a excomunicat pe Lev Nicolaevici, ea a vrut să dea o pildă eternă de cum trebuie judecat cel ce voieşte să judece de unul singur în chestiunea credinţei, a Bisericii înseşi, a învăţăturii creştine şi a Adevărului.

Excomunicarea lui Tolstoi înseamnă un singur lucru: este interzis să gîndeşti în afara Bisericii. Să fii altfel, aşadar. A gîndi de unul singur este un semn de trufie, o cutezanţă, un păcat. În mintea cuvioşilor ierarhi, Tolstoi era întruparea păcatului. Ereticul paradigmatic. Rătăcitul... S-au înşelat, probabil.

”Nimic bun nu poate veni din partea unui sinod”, a exclamat cîndva sfîntul Grigore de Nazianz...

Astăzi, din fericire, putem privi fără teamă şi sfîşierea omului Tolstoi (contradicțiile sale, îndoielile), şi paginile romanului său, Învierea, care au constituit pretextul acestei judecăţi strîmbe şi pripite, şi aparenta apostazie a scriitorului.

E foarte posibil ca nici unul din membrii Sinodului să nu fi citit cartea. Mai ales că, în 1899, cenzura n-a acceptat ca romanul Învierea să se publice în întregime. Lipsesc două capitole (cam zece pagini). În aceste capitole (în care narează în cheie sarcastică slujba din biserica unei închisori), Tolstoi comentează ceea ce consideră a fi, în Biserică, o deturnare a învăţăturii lui Hristos şi, mai mult chiar, o contrazicere vădită a ei.

Iisus Hristos a interzis oamenilor să se numească pe sine învăţători. I-a oprit să se roage în văzul celorlalţi, precum fariseii în mijlocul drumului. A condamnat formalismul şi simularea. A prohibit luxul şi vanitatea podobelor. A interzis judecata și condamnarea aproapelui: numai cine crede a fi fără de păcat să ridice piatra... De mult, nici una dintre aceste prescripţii evanghelice nu se mai respectă.

Scandalos i se pare lui Tolstoi însă luarea lor în deşert, batjocorirea lor fără nici o reţinere, fără nici o teamă, dintr-o pseudo-credinţă.

Citez un pasaj din traducerea de la Cartea Rusă, apărută în 1951:

“Nimănui din cei care erau de faţă nu-i trecuse prin minte că tot ce se petrecea aici (în timpul slujbei din biserică, n.m.) era cel mai mare blestem şi cea mai mare batjocorire a lui Hristos însuşi, în numele căruia se făceau toate acestea. Nu-i venea nimănui în minte că crucea aurită cu medalioane smălţuite în colţuri, cu care ieşise preotul şi pe care o dădea credincioşilor s-o sărute, nu era altceva decît imaginea spînzurătorii pe care pătimise Iisus, tocmai pentru că oprise ceea ce se făcea acum aici, în numele Lui.

Nu-i venea nimănui în minte că chiar aceşti preoţi care-şi închipuie că mănîncă trupul şi beau sîngele Domnului, sub forma pîinii şi a vinului, îi mănîncă într-adevăr trupul şi-i beau sîngele, şi aceasta nu în bucăţele de pîine şi în vin, ci prin faptul că nu numai că-i înşeală pe cei umili, de a căror fiinţă s-a pătruns Hristos, dar îi lipsesc chiar de cel mai mare bine şi-i aruncă în suferinţele cele mai crude, ascunzîndu-le oamenilor destăinuirea adevărului pe care l-a adus El.

Preotul săvîrşea slujba cu conştiinţa împăcată, pentru că era crescut încă din copilărie în credinţa aceasta, pe care o socotea adevărată, mărturisită de toţi sfinţii care trăiseră mai înainte şi primită acum şi de şefii clerului, şi de şefii laici. El nu credea realmente că pîinea se preface în trup şi nici că e folositor pentru suflet să rosteşti vorbe multe, sau că mîncase într-adevăr o părticică din Dumnezeu; în lucrurile acestea nu se putea crede – dar credea că trebuie să creadă în credinţa aceasta”.

Să reţinem, prin urmare: preotul din naraţiunea lui Tolstoi crede că trebuie să creadă în credinţa cutare. Da fapt, aceasta dorinţă aprinsă de a crede că trebuie să crezi într-o credinţă anume (sau în alta) este tocmai una din formele necredinţei din vremea lui Tolstoi şi, poate, chiar una din multele forme ale necredinţei actuale. Această multiplicare excesivă a verbului “a crede”, această complicare reflexivă a lui (preotul crede în orice, numai în Iisus Hristos, nu), atestă absenţa adevăratei credinţe, golirea ei de un conţinut real, sufletesc, îndepărtarea de Hristos.

Verbul “a crede” nu mai apropie. Îndepărtează şi desparte. Pentru a fi denunţat această iluzie în care trăieşte orice pretins credincios, Lev Nikolaevici Tolstoi a fost excomunicat din Biserica pravoslavnică.

La moartea lui, petrecută în dimineaţa zilei de 7 noiembrie 1910, Tolstoi nu a fost asistat de nici un preot rus. La mormîntul lui de la Iasnaia Poliana nu s-a ţinut nici o slujbă. A fost îngropat ca un păgîn.

M-am gîndit la toate acestea (dar şi la multe altele), recitind povestea Katiuşei, a seducătorului ei, prinţul Nehliudov şi privind ilustraţia de la pagina 80 a romanului Învierea, care o înfăţişează pe Katiuşa, transfigurată, cu lumînarea în mînă, în penumbra bisericii, în noaptea de Înviere.

P. S. În imagine: Bernard Buffet - Christ en Croix (1946).

6 comentarii:

heraasku spunea...

exista o mare problema cand vine vorba de anatema, excomunicare (in Biserica Ortodoxa nu se foloseste acest termen). nu intru in polemica cu nimeni, sunt batran si obosit pentru asa ceva :)
spun doar ca anatema nu inseamna ca cineva, Biserica, te da afara dintr-un loc unde ea e stapana si face ce vrea. anatema este CONCLUZIA pe care Biserica o trage, spunandu-ti ca esti in afara invataturii ei. edica, te-ai pozitionat in afara credintei propovaduite. inglobarea unei invataturi in invatatura, mai larga a Bisericii, nu se face usor. Crezul a fost alcatuit in ceva sute de ani. la fel cu divortul datorita adulterului. Biserica nu condamna adulterul ci dovedit fiind iti spune ca e groasa, ca nu mai exista iubire - fundamentul casatoriei- si-ti spune, desi nu crezi, ca nu prea mai ai ce face. ia act, adica. anatemizandu-l pe Tolstoi Biserica nu-l condamna ci ii zice: ok, asa zici? zi ce vrei dar sa nu crezi ca zicand asa mai esti in Biserica. altfel lasa sa intervina in fisa postului invataturi, idei care nu sunt acolo.
Biserica se apara ca si comunitate. glumind, si nu prea, orice asociatie de locatari va fi foarte zeloasa in a apara documentul care o vadeste a fi asociatie si isi va apara cu dintii statutul aprobat de judecator. are sinoade in fiecare luna si acolo se joaca soarta unor membri, nu gluma.
revenind la Tostoi, cred ca era o perioada tulbure - ceea ce s-a vadit in final - cand chiar nu putea apartine, prin scrierile sale, Bisericii. de-acum, cred eu, lucrurile s-au schimbat putin dar asta nu inseamna ca suntem superiori celor de atunci.

Valeriu Gherghel spunea...

Exact, astazi nici o Biserica din lume nu l-ar mai condamna pe Tolstoi. Ceea ce s-a petrecut in 1901 a fost o exagerare, o judecata sumara, o cruzime. O reactie cam (prea) nervoasă...

Ciudat este că Sinodul rus nu a revenit nici acum asupra sentintei. Tolstoi rămane un excomunicat.

heraasku spunea...

poate ar fi interesant sa gasim cumva textul hotararii pentru a fi in tema cu ce s-a afurisit de fapt. pentru amuzament, chiar acum cand dau comentariu, masina imi spune "Dovediţi că nu sunteţi un robot" si ma pune sa tastez cateva numere. daca as fi robot, si n-as putea sa bat cheia, as fi excomunicat din comunitatea comentatorilor acestei postari a dumneavoastra.

Valeriu Gherghel spunea...

Pe Facebook, chiar sub postarea cu insemnarea de fata, cineva a pus explicatia faptului ca sinodul rus nu a ridicat afurisenia lui Tolstoi nici azi. Exista acolo si omotivele excomunicarii. Daca aveti cont pe FB, va rog sa cititi schimbul de scrisori.

heraasku spunea...

l-am citit si totul e clar. cat de clar poate fi ceva atat de tulbure ca viata lui Tolstoi :-). ma intreb daca nu cumva o eventuala re-primire in Biserica n-ar fi o palma la adresa intregii lui vieti, o viata dedicata luptei impotriva Bisericii Ortodoxe. pentru ca nu datorita unei carti a fost data anatema. nici Nobelul nu-l iei pentru o singura carte. cine ar avea reticenta, azi, in a-l citi pe Tolstoi datorita acestei anatematizari?
eu cred in cuvintele lui Hristos Dumnezeu, capul acestei Biserici care zice: A Mea e judecata!.

Valeriu Gherghel spunea...

De acord: a lui Iisus Hristos e judecata. Si totusi oamenii continua sa jure pe Biblie si sa-i judece pe ceilalti (afurisindu-i uneori)