sâmbătă, 22 martie 2014

Sărutul (imposibil)


”Cum citim? Mai bine zis, în funcţie de ce? Ar fi poate nevoie de o şcoală de lectură asemănătoare celei de creative writing. Cititul se învaţă şi chiar în mai mare măsură decât scrisul literar. Puţini sunt conştienţi de cât de prost se citesc în general cărţile de literatură.

Cu vreo zece ani în urmă, când a luat fiinţă la noi masteratul academic, am propus primilor mei masteranzi, în lipsa oricărei programe, un seminar pe tema lecturii. Cum citim, aşa dar. Am deschis la întâmplare un volum din poeziile lui Eminescu şi am căzut pe Dorinţă. Le-am cerut masteranzilor să facă un punctaj al etapelor interpretării poeziei.

Cu ce începem?, am întrebat. Cu simbolistica, mi s-a răspuns. Nicidecum, am spus: începem prin a citi poezia. Doi: citim încă o dată poezia. Trei: arătăm cu degetul spre ce se vede în Dorinţă cu ochiul liber, de pildă, gruparea pe strofe, rimele, măsura şi restul. Şi aşa mai departe.

Masteranzii mei s-au simţit lezaţi de banalitatea demersului.

Se aflau, în definitiv, după patru ani de facultate, nu mai erau nişte începători! Şi aveau ei ce aveau cu simbolurile. Până la care mai era însă o cale lungă de parcurs. Riscul când citeşti este să sari etapele.

Dovadă că lectura literară nu e o ştiinţă exactă, dar e o artă precisă” (Nicolae Manolescu, ”Cum citim?”, România literară, nr. 47 / 22.11.2013, p.1).

Să examinăm, așadar, poezia lui Mihai Eminescu:

Dorinţa 

Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.

P. S. 1. Puțini au observat imposibilitatea acțiunii descrise în strofa a patra...

P. S. 2. În imagine: Francesco Hayez, Le Baiser (1859).

5 comentarii:

stefan s. spunea...

1 - Din câte cunosc eu, Topârceanu a fost primul care a sesizat imposibilitatea acelui sărut din strofa a 4-a.
2 - Imaginea aleasă de dvs, ca însoțitoare a textului, e superbă. E pentru prima dată când iau cunoștință de ea.
3 - Dacă ați ști, v-o spun la modul cel mai sincer, cât de mult m-au impresionat, când le-am citit prima dată, ultimele două versuri din ,,Dorința". Eram un puști pe atunci...

Mă bucur mult că v-am descoperit. O să mai trec pe la dvs...

Valeriu Gherghel spunea...

Și eu va mulțumesc pentru mult prea amabilele Dvs. comentarii :)

Valeriu Gherghel spunea...

Am vizitat si eu blogul Dvs. :)

stefan s. spunea...

A!... Mulțumesc de trecere, atunci.
Sunt un amator în ale scrisului, să nu uitați asta!
Zile frumoase vă doresc!

Valeriu Gherghel spunea...

:)