duminică, 9 martie 2014

Nevermore



Nu e locul să discutăm minuţios (im)posibilitatea de a parafraza specia poeziei lirice şi, în general, orice scriere de imaginaţie. În principiu, poezia lirică nu se poate rezuma decât cu preţul nimicirii sale neîntârziate. Un adevăr repetat şi de Cleant Brooks.

Nu poţi abrevia fără rest The Raven al lui Edgar Allan Poe, un sonet de Eminescu (“S-a stins viaţa falnicei Veneţii”), una din elegiile duineze ale lui Rilke (şi sunt zece în total), The Waste Land, compoziţia glossolalică a lui T. S. Eliot (cuprinde versuri în engleză, germană, latină, greacă etc.), Cantos CXVII de Ezra Pound sau Variazioni su nulla, poemul lui Giuseppe Ungaretti.

Îmi amintesc, cu acest prilej, că Emil Brumaru, într-o conversaţie privată, a negat scurt orice posibilitate de a reduce la o fişă austeră vreunul din nemuritoarele-i versuri, durate în bronz. Adevăr grăia! Singura “abreviere” corectă a unui poem dificil e să-l reproduci aidoma, în exact aceleaşi cuvinte şi după aceeaşi prozodie, la modul tautologic…

Şi, oricum, e un fapt dovedit că metaforele nu se pot prescurta. Soarele negru al melancoliei rămâne soare, rămâne negru şi rămâne pentru totdeauna să vegheze melancolia lui Nerval (şi să se confunde cu ea). În plus, nu e locul să vorbesc, în această notă, despre banala realitate că orice rezumat e numai o ipoteză
interpretativă cu privire la unul din multele sensuri ale cutărui poem.

Dacă abreviezi brutal şi, poate, incorect, The Raven, poemul lui Edgar Allan Poe, prin enunţul prozaic “un eu liric nenumit presimte că nu o va mai vedea nicicând pe Lenore”, sau prin propoziţia mai abstractă “nimic, niciodată, nu se repetă”, sau prin sentenţa anti-nietzscheană “este în van să invoci o eternă reîntoarcere” sau, în mod radical de această dată, prin termenul “nevermore”, farmecul creaţiei lui Poe dispare cu totul. Ai prins o semnificaţie aproximativă, dar ai pierdut poezia.

Şi nu primeşti de niciunde vreo garanţie că ai sesizat corect, până la urmă, intenţia lui Poe, intenţia textului, sau intenţia cititorilor din 1845, anul publicării poemului.

Dar dacă Edgar Allan Poe s-a exprimat alegoric în poezia The Raven (deşi, în Filosofia compoziţiei, nu menţionează explicit acest fapt), cum vei rezuma (şi) această semnificaţie? Vom avea o singură poezie intangibilă şi două rezumate, unul pentru semnificaţia literală (un corb pătrunde - sau nu - în odaia poetului, se aşază pe bustul zeiţei Atena şi repetă mecanic cuvântul “niciodată”), altul pentru semnificaţia alegorică (un mesager al lumii de dincolo retrage poetului speranţa de a întâlni, aici sau în altă parte, pe frumoasa Lenore). 

Nu ne rămâne decât să recitim poemul:

”Once upon a midnight dreary, while I pondered weak and weary, / Over many a quaint and curious volume of forgotten lore, / While I nodded, nearly napping, suddenly there came a tapping, / As of some one gently rapping, rapping at my chamber door. / `’Tis some visitor,’ I muttered, `tapping at my chamber door - Only this, and nothing more.’ /? Ah, distinctly I remember it was in the bleak December, / And each separate dying ember wrought its ghost upon the floor. / Eagerly I wished the morrow; – vainly I had sought to borrow / From my books surcease of sorrow – sorrow for the lost Lenore - / For the rare and radiant maiden whom the angels named Lenore - / Nameless here for evermore...”

Niciun comentariu: