luni, 17 martie 2014

Muze şi chelneri


Asemenea lecturii, măcar o vreme, scrisul a fost şi el o ceremonie.

Scriitorul a avut mereu tabieturi particulare, ascunse de ochii scotocitori ai vulgului profan, s-a înconjurat de oarece mister, s-a ferit de curioşi. Biografiile consemnează, de obicei, aceste hachiţe ale autorilor în treacăt şi fără să le acorde o importanţă deosebită. Se ştie că Machiavelli, cînd şi-a redactat Istoriile florentine, adopta o ţinută tragic-solemnă. Se înveşmînta într-o mantie purpurie, ca basileii, aprindea în odaie candelabre parfumate, se aşeza într-un jîlţ regesc, audia solitar corul Muzelor. Creaţia era, prin urmare, un ritual egoist şi, ca să zic aşa, o însingurare. Dar nu întotdeauna şi nu obligatoriu.

Asemenea profesorului Iorga, mai tîrziu, Origen avea şapte stenografi, care îi eternizau spusele*. Sfîntul Augustin, tot pe atîţi. Imensa operă a sfîntului Thoma de Aquino este, în realitate, o operă dictată. Montaigne, la rîndu-i, s-a slujit de un secretar privat. Cogitaţiile din eseuri nu el le-a scris, la propriu.

Şi Sfîntul Duh s-a slujit, se pare, de tahigrafi.

Pentru a remarca mutaţia înfricoşătoare a scrisului şi diferenţa de atitudine dintre antici şi moderni, voi povesti în paragraful secvent, spre unanimă reflecţie, o întîmplare adevărată, sub aspectul unui succint apolog.

 Într-una din zilele anului 1857 (sau ale lui 1858, nu mai ştiu), la Londra, într-o sală ticsită de auditori, un tînăr romancier rus asistă la un spectacol de strigăte, şuiere şi expansiuni. În faţa lui, la tribuna improvizată, o persoană de statură mai curînd mijlocie. S-o numim, provizoriu, Dickens: un ins bărbos, surescitat, într-o continuă agitaţie expresivă oferă o reprezentaţie bizară. Poartă un costum ţipător. Sub jacheta de catifea, ascunde o vestă “trăsnită”, de un neverosimil roşu-crepuscular, precizează sarcastic G.K. Chesterton.

Şi mai departe, tot eseistul: “Gura încadrată de barba castanie (barbă “imperială”, i s-a spus, n.m.V.G.) era mare şi mobilă, ca de actor şi într-adevăr [Dickens] era un actor… Izbutea să-şi sugă obrajii, căpătînd dintr-o dată expresia de aiureală stupidă a fetei ce-o slujea pe Mrs. Raddle, sau să şi-i umfle, încît păreau de două ori mai mari, atunci cînd imita energia apoplectică a domnului Serjeant Buzfuz” (G.K. Chesterton, Charles Dickens, Bucureşti, Editura Univers, 1970, pp.160-161).

Sala (şi, nu mai puţin, tînărul romancier) respiră în ritmul declamaţiilor. Atîrnă de vocea recitatorului, se indignează sau plînge. Doamnele îşi moaie ochii în batistă. Cînd se încheie spectacolul, după aplauze şi ovaţii, ascultătorul iese zdrobit.

Lev Nikolaevici Tolstoi, căci el este tînărul voiajor, îl aprobă. Îl admiră. Amintirea acestui spectacol funambulesc nu-l va părăsi niciodată. Nu-l va urma însă pe ilustrul Dickens în această privinţă, nu va deveni un rapsod, deşi va citi frecvent familiei ori mujicilor de la Iasnaia Poliana un soi de fabule didactice, cu final edificator, cum sînt toate compunerile de manual.

La urma urmelor, Dickens nici nu este, în privinţa metehnei sale, foarte inedit. În Evul Mediu, am amintit altădată, scriitorul proceda la fel. Scrisul reprezintă, desigur, un act iniţiatic, o ceremonie privată, un exerciţiu egotist. Lectura, dimpotrivă: o ceremonie populară! Divina Commedia a lui Dante, să zicem, se citeşte, de către interpreţi, la răspîntii, în văzul şi auzul tuturor, spre colectivă minunare. Şi uneori, dacă are talent dramatic, însuşi autorul recită marţial din propria-i operă.

Aşa au procedat şi Chrétien de Troyes, trubadurii ori Charles d’Orléans. “Romanul” este, mai întîi, o scriere poematică, nu foarte amplă, în versuri scurte, tocmai pentru a se putea recita în faţa unui auditoriu, într-o singură după-amiază.

Cînd Muzele îl părăsesc, autorul se înfăţişează în public. Scriitorul se converteşte, aşadar, din creatorul inspirat într-o ipostază a histrionului. Se pogoară cu trufie din ceruri pe pămînt. Catadicseşte să grăiască.

Întorcîndu-mă la parabola londoneză, aş menţiona următorul fapt: cu Lev Nikolaevici Tolstoi se întîmplă altceva. Și mai senzaţional. El ajunge, în ultimii ani de viaţă, să scrie pur şi simplu în public. Nu doar că dictează dactilografei, dar acceptă de-a valma alături de cabinetul de lucru (şi uneori, înăuntru) pe musafirii de la Iasnaia Poliana, în frunte cu V.G. Certkov, pe fii, fiice şi nepoţi. Se consultă, viclean, cu toţi, alege dintre finalurile imaginate, la Anna Karenina, să spunem, pe cel care iese prin referendum, adică finalul prezumat de el însuşi.

O fotografie documentează această insurecţie scripturală. Un film din epocă (probabil că Tolstoi a fost dintre scriitorii de la începutul secolului trecut cel mai filmat) pecetluieşte adevărul, revoluţia scrisului. Admiratorii îi copie jurnalul, nuvelele, povestirile, testamentul. Îl confiscă pur şi simplu.

Tolstoi nu mai are de mult intimitate. Şi nici scrisul, mister. Creaţia nu mai este, ca la medievali şi romantici, o demiurgie privată, un miracol sfîşietor. În raportul dintre autor şi auditoriu, are loc, cum vedem, o răsturnare spectaculoasă. Autorul nu se mai fereşte de ochii celorlalţi. Compune chiar sub văzul lor. Cititorul, în schimb, se retrage, el, în cabinetul de lucru.

Mai nou, actul creativ îşi pierde cu totul aureola, cade în profanitate, în cenuşiul cotidianului, banalizîndu-se de-a dreptul**. Autorul nu mai instituie lumi, la concurenţă cu Arhitectul suprem (Demiurgul cel rău!), în completarea universului real, vădit imperfect. Inspiraţia, susurul Muzelor nu-i mai tulbură luciditatea, nu-i mai halucinează minţile.

În Principiul poetic, în Filosofia compoziţiei, Edgar Allan Poe, cel puţin, asta declară în chip răspicat. Deşi eu nu l-aş crede pe cuvînt. Creaţia devine un calcul, o aplicaţie a retoricii, în vederea unui efect bine definit. Muzele sînt evacuate din cuprinsul lumii. Nimeni nu mai are nevoie de ajutorul lor.

Mutaţia, de o radicală natură, este comentată de T.S. Eliot (care mai credea, totuşi, în inspiraţie) în cuvintele următoare: “poetul nu mai e posedatul sfîşiat, care aşterne pe hîrtie un întreg poem, într-o singură noapte de febră; el e un savant rece, un algebrist aproape…”.

Scrisul devine, în aceste condiţii, o practică de artizan şi coboară în stradă. Curînd, Ion Barbu şi Sartre vor compune la cafenea, în direct, printre lăutari şi cheflii. “Înţeleptele fecioare”, invocate cîndva de Montaigne, Muzele adică, se transformă în chelneri.

* Şi Eugène Ionesco, mai aproape de noi, şi-a dictat piesele de teatru unei secretare.

** Cu toate acestea, în ultimii ani de viaţă, şubrezit, Voltaire îşi înviorează spiritul bînd cafele nenumărate şi scrie în pat. Adoptă, astfel, postura cea mai prozaică.

P. S. În imagine: o Muză (Tiziano Vecellio, Venus Anadyomene).

2 comentarii:

Cătălin spunea...

Ce frumos! pe când o nouă carte?

Valeriu Gherghel spunea...

Nu peste multa vreme :)