luni, 10 martie 2014

Mihai Ursachi: arta erotică


Au trecut zece ani de la moartea neașteptată a poetului Mihai Ursachi.

Constat încă o dată cît de necruțătoare este uitarea. Adulat odinioară, însoțit în procesiune reculeasă de admiratori în plimbările sale prin Piața Unirii, poetul Mihai Ursachi nu mai este menționat astăzi nici măcar de amicii lui cei mai înflăcărați. E firesc și, in acelasi timp, straniu.

După moartea unui scriitor (oricare ar fi acela), peste opera lui se așterne, măcar pentru o vreme, tăcerea. E firesc, dar nu mi se pare cîtuși de puțin drept.

Să ne amintim, totuși. Mihai Ursachi s-a născut la Ipotesti in 17 februarie 1941 (unii biografi pun ca loc al nașterii localitatea Strunga). A facut studii de Filosofie, Medicină (numai un an) și Germanistică. Pentru o tentativă de a fugi din țară, a stat închis patru ani. A debutat in 1967 cu poezii în revista Cronica. Primul lui volum, Inel cu enigmă, s-a tipărit in 1970. Pînă la plecarea poetului în Statele Unite, în 1981, a mai publicat o duzină de cărți. Poeziile lui Mihai Ursachi au fost traduse în germană și engleză.

În 1990, după 10 ani de exil, s-a întors în Romania. În chip surprinzător (măcar pentru mine), după această dată, nu a scris decît foarte puțin. A murit în dimineața zilei de 10 martie 2004. Dacă ar fi trăit, anul acesta poetul ar fi împlinit 73 de ani.

Dincolo de uitarea în care au căzut și omul, și opera lui, Mihai Ursachi contează, neîndoielnic, ca un poet important și profund original al generației sale. Reproduc, în încheierea acestei note, un poem ludic și "fără perdea" din acelea (nu foarte multe) care au circulat, spre amuzament, printre apropiații poetului.

Cuvîntul de rămas bun ce l-a rostit magistrul Mihai Ursachi aflîndu-se pe patul de moarte

Iubitelor, vă las acum.
Adio-ți zic deci, Nicoleta,
adio Nuți, Muți, Geta,
căci viața asta-i doar un fum.

Adio ție, Minodora,
un trai deplin și fericit
cum altă dată ne-am dorit
nu ne-a fost dat amîndurora.

Căci tu fiind de felul tău
muiere pururi fără saț,
ți-au trebuit atîți bărbați
cîte femei am avut eu.

Și iarăși, încă zic adio
elevei mele Artemisa,
cu carnea tare cum e tisa.
Pe unde este, Domnul ție-o.

Aș zice doar la revedere
grecoaicei, numele Marcela,
și mort îți scoală daravela,
pe drept cuvînt, halal muiere!

Dar clipele mi-s numărate,
mireasă tu, cu neagră coasă,
îngaduie și îmi mai lasă
atîtea clipe cît păcate.

Atunci aș mai trăi o mie
de ani bogați printre gagici
și cînd ar fi sa plec de-aici
înc-aș muri pe veresie!

Însa cum florile se scutur
în primavară, de cais,
tot astfel anii noștri ni-s,
ce i-am trăit, ca niște fluturi.

Doar de la Una, cea la care
pe nume nu-s vrednic să-i spun,
îmi iau acuma rămas bun,
îngenunchind pentru iertare.

13 decembrie 1971

P. S. În imagine: Bernardino Luini (1480/1482 - 1532), Irodiada.

Niciun comentariu: