vineri, 7 martie 2014

Frumusețea


Nu ştim mare lucru despre a treia versiune a odei poetului irlandez (tot o ficţiune în desfăşurarea unei ficţiuni), evocat de Jorge Luis Borges în povestirea Oglinda şi masca.

Nu ştim decât ceea ce afirmă parcimonios naratorul: că poetul a fost chemat de rege, după grozava bătălie de la Clontarf (încheiată printr-o strălucită victorie), şi a primit porunca de a slăvi evenimentul (şi pe rege) într-o odă.

Prima variantă a poemului prezenta cusurul de a fi doar desăvârşită. A doua avea şi virtutea originalităţii, fiindcă explora toate posibilităţile sintaxei şi toate resursele vocabularului: “prepoziţiile erau străine normelor comune”, acordul dintre subiect şi predicat nu mai avea nicio importanţă.

Dar a treia, a treia variantă a odei, nu mai lungă de un singur vers (Borges spune doar atât, dar ne putem imagina că versul odei putea fi un cuvânt, putea fi o silabă, putea fi o simplă vocală, putea fi, la urma urmelor, şi un e mut), a fost nu numai desăvârşită, nu numai originală, dar surprindea ceva extrem de periculos.

Citez declaraţia poetului: “În zorii zilei, m-am pomenit rostind nişte cuvinte pe care întâi nu le-am putut pricepe. Cuvintele acestea sunt în poem. Am simţit că făptuisem un păcat, acela, poate, pe care Spiritul nu-l iartă”. Aruncase o privire asupra frumuseţii. Regele îl răsplăteşte pe poet cu un pumnal. Finalul povestirii e ambiguu: “Despre poet se ştie că şi-a dat singur moartea îndată ce a părăsit palatul; despre rege, că-i cerşetor şi rătăceşte pe drumurile Irlandei, care i-a fost cândva regat, şi că n-a mai rostit poemul niciodată”.

Am bănuiala că amândoi se apropiaseră prea mult de ceea ce nu-i este permis nimănui.

P. S. În imagine, o figurare a ceea ce nu poate fi privit. Kazimir Malevich, Păstrat alb pe fond alb.

Niciun comentariu: