marți, 18 martie 2014

Cartea și moartea: cartea morților


De obicei, cartea conţine sfaturi şi informaţii foarte utile despre viaţă. Mai ales, despre viaţă şi înţelepciunea în viaţă, cum ar spune Arthur Schopenhauer (care nu a a fost situat în chiar miezul vieţii). Deşi nimeni nu urmează, la propriu, o atare înţelepciune.

Mult mai rar însă, cartea cuprinde (şi unele) sfaturi cu privire la moarte. Utilitatea cărţii este văzută, totuşi, mai ales din perspectiva vieţii. Cu cît citeşti mai mult, cu atîta trăieşti mai intens, mai cuprinzător, mai terifiant, mai sigur. Bine folosită, cartea fereşte pe om de necazurile existenţei, oferindu-i un adăpost fantasmatic, nebiruit. Îl ţine departe de boli şi-l protejează de surprize. Pentru cititorul prevenit, nu mai există aleatoriu, surpriză. Ştie deja totul.

În revolta împotriva lui Dumnezeu şi a destinului, cartea devine, astfel, un aliat preţios.

Prototipul acestei impresii a fost dat, încă în secolul al XIV-lea (în preajma anului 1350, să spunem), de Boccaccio. Tinerii care se retrag, pe timpul ciumei, între zidurile castelului de lîngă Florenţa, se retrag, de fapt, în spaţiul sigur al cărţilor narate. Iar ceea ce-şi povestesc constituie materia Decameronului şi o pildă ilustră de modul în care poţi conjura moartea, uitînd-o sau aruncînd-o voit şi temporar în afara cărţii (şi a vieţii înţelepţite).

Fireşte, acesta e un mod ironic de a pune problema cărţii. Strict vorbind, cartea nu foloseşte la nimic şi nu ridică un obstacol valabil în calea suferinţei. Iar savantul, care ne sermonează din paginile sale, nu este obligatoriu un prooroc infailibil şi un exemplu de urmat. Mă întorc la moarte, dar şi la strălucirea ei fascinatorie, întunecată. Cartea pare, din capul locului, să o excludă, să o evacueze din lume.

Sigur, erudiţii au pretins dintotdeauna că filosofia (pe care au grijă să o depună în pagini memorabile şi perfect nefolositoare) este o pregătire pentru moarte. Cine le parcurge cărţile află acolo ştiinţa măreaţă a biruirii morţii. Dar a muri bine şi filosofic este, de fapt, doar un mod de a trăi cît mai mult, cît mai înghesuit în ceasuri, avînd permanent în minte gîndul morţii, ca o idee fixă, tonifiantă şi nevrotică.

Filosofii nu recomandă niciodată sinuciderea, Doamne fereşte... Nici E.M. Cioran nu o face decît la modul neserios. Apologia morţii şi a sinuciderii, în schimb, dă conţinut şi savoare vieţii, o intensifică, pentru a spune aşa. A medita la moarte, a învăţa să mori, este o formă de a trăi periculos, fără a înfrunta realmente pericolul, de a-ţi pune sîngele în mişcare, cînd eşti senil şi nu mai poţi face mare lucru.

Nimic nu e mai universal, constată înţelepţii dintotdeauna, decît faptul decesului. Repetînd acest verset, cel dintîi dintr-un contemptus mundi, pe care medievalii l-au dus la desăvîrşire, filosofii au acces, adesea, la stări euforice şi paradoxale, aflate în vecinătatea trăirilor de graniţă, investigate de medicii mai scrupuloşi cu oarece teamă.

Există dintotdeauna o aviditate a ultimei suflări şi a pupilelor dilatate. Dar mereu şi mereu este vorba de ultima suflare şi de pupila celuilalt.

Contemplînd spectacolul morţii şi moartea ca spectacol, filosofii se excită la maximum. După o astfel de cogitaţie, îşi creşte, nu-i aşa?, pofta de a trăi. Cartea nu oferă, în consecinţă, secretul teribil al morţii (un secret vid, de altfel), decît pentru a proteja mai bine viaţa.

Acesta e sensul apologului narat de Şeherezada, în noaptea a cincea din colecţia celor o mie şi una de nopţi, mai mult sau mai puţin erotice, unde se povesteşte despre o carte care ucide.

P. S. În imagine: Georges de la Tour (1593 - 1652): Vanité (La Madeleine à  la veilleuse, 1642-1644).

Niciun comentariu: