sâmbătă, 29 martie 2014

Ars amandi


După ce, prin 1981, am publicat în Convorbiri literare un eseu elogios despre cărțile lui Alexandru Paleologu, autorul mi-a transmis că este mult prea leneș pentru a-mi scrie o misivă de mulțumire, dar m-a invitat prin secretarul general al revistei numite deasupra (un poet contemporan cu susiscălitul și, în principiu, nemuritor) să-l vizitez negreșit în București.

Vremea a trecut și, în 1984, în primăvară cred, am primit de la Alexandru Paleologu o nouă carte, Alchimia existenței, cu un autograf mai mult decît lapidar: ”Domnului V.G., omagiul cordial al autorului”. Între timp, polemizasem cu el în aceeași revistă, fapt care explica îndeajuns conciziunea omagiului...

Chemat, tot atunci, de amici binevoitori să citesc la așa-zisul Cenaclu din Tei (unde venea și matematicianul Solomon Marcus, dar și Ioan Buduca, dar și George Țâra, dar și Radu G. Țeposu, dar și Matei Vișniec), am profitat de ocazie pentru a da o fugă pînă la eseist acasă.

M-a primit un domn destins, nonșalant, cu aspect sportiv, surîzător și dizert. A vorbit, firește, mai mult eseistul. Eram prea emotiv pentru a discuta în contradictoriu, deși mă deosebeam radical de Alexandru Paleologu în părerea despre Kierkegaard și Nietzsche, pe care el nu-i considera filosofi propriu-ziși, ci simpli mînuitori de fraze frumoase. Ca atare, am strălucit printr-o tăcere mai degrabă reculeasă (și, se înțelege, foarte sceptică).

În pofida diferențelor și vîrstei, cu o singură idee am căzut amîndoi imediat de acord. Alexandru Paleologu considera (și avea suficient cuvînt!) că un critic literar este, mai presus de orice, un ins dotat cu însușirea de a admira. Pare un paradox, dar nu este. Criticul critică și profanul primește totul fără să priceapă, credul. Eroare!

Critic prin esență este omul dispus să admire și să-și justifice admirația. Este mult mai ușor să critici, să respingi și să fii irascibil. Asta poate face orice student mai ambițios de la Litere.

În fața literaturii (și a lumii, în genere), poți adopta două (și numai două!) atitudini la fel de tranșante (și, poate, la fel de lipsite de inteligență).

Cea dintrîi a fost încercată de filosofii cinici, de libertini și dezamăgiți. Este plină lumea de ei.

Cinicul nu stimează nimic și are cuvinte aspre cu privire la poezie, iubire sau moarte. De pildă, pentru cinic, iubirea este frecarea a două epiderme (apud Marcus Aurelius), sărutul, un amestec de bacili, id est de bacterii în formă de cilindru rotunjit la capete (apud E. M. Cioran), moartea, o izbăvire din indiferența oarbă a Voinței de putere (apud Schopenhauer), femeia (ca și omul, în genere), o pasiune inutilă etc. etc..

A doua atitudine consistă în actul dificil (imposibil, adesea) de a încuviința (fără multe speranțe) lumea sublunară (și arta din cuprinsul ei). Există și lucruri care stîrnesc surîsul, bucuria, admirația. Unul dintre ele (nu cel mai neînsemnat) este arta (poezia, muzica, literatura ș. a. m. d.). Există, dragii mei, Frumos.

Cele două atitudini nu se pot argumenta îndeajuns (sau, mai bine, nu se pot argumenta deloc). Nu e vorba de logică, trebuie să consimți. În această credință lipsită de orice rațiune, m-am întîlnit odinioară cu Alexandru Paleologu.

P. S. În imagine: Leonardo da Vinci, La Vierge à l'Enfant avec Sainte Anne (c. 1500), detaliu.

Niciun comentariu: