marți, 11 februarie 2014

Titluri și intitulări


Am mai scris despre titlurile cărților. Cuvîntul e echivoc. Denumește și gradele de noblețe. Există astăzi o disciplină a lor: așa-numita ”titrologie”. În pofida eforturilor, nu s-a realizat încă un catalog mulțumitor, o tipologie a titlurilor. Voi încerca, în nota de faţă, cîteva aproximaţii.

De-a lungul Evului Mediu, s-au practicat, de regulă, titlurile foarte lungi, arborescente. Cele scurte sînt o invenţie mai tîrzie. E drept, în tomurile savante, titlurile scurte sînt însoţite şi complicate, astăzi, de o tablă de materii finală, de aşa numitul index rerum. Acesta a lipsit o vreme. Dar tabla de materii era suplinită, pînă în modernitate, de titlul însuşi. De cele mai multe ori, acesta propunea pur şi simplu un rezumat al lucrării.

Cine este interesat de felul cum arăta un titlu, la anul de graţie 1637, poate privi pagina de gardă a lucrării tipărite de către Descartes acum: Discours de la méthode pour bien conduire sa raison et chercher la vérité dans les sciences. Discursul are şase părţi. Acest lucru nu-l aflăm chiar din titlu, ci dintr-un appendix al său, nu mai scurt de jumătate de filă, appendix ce precede partea întîi şi care începe astfel:

“Si ce discours semble trop long pour être tout lu en une fois, on le pourra distinguer en six parties”. Etc.

Titlul, plus subtitlul (adică rezumatul în cauză), dezvăluie succint întreg conţinutul cărţii. Şi e de remarcat, pe de altă parte, limpezimea sa aproape lapidară. De unde venea acest obicei? Probabil din faptul că, în Antichitate, cartea avea un aspect material cu totul diferit: nu acela de codex, ci acela de rotulus (sau volumen). Abia după secolul al IV-lea, cartea devine treptat ceea ce vedem astăzi. Fiind, iniţial, asemenea unui sul (rotulus), cartea nu se putea răsfoi uşor, pentru a-ţi face o idee despre conţinutul ei. În acest scop, pentru a surmonta dificultatea, la începutul şi la sfîrşitul rotulului, al volumului (adică la capetele “cărţii”), editorul menţiona titlul (rareori şi numele autorului), însoţit de o scurtă descriere a conţinutului. Pentru acest motiv, textele antice au, de obicei, un titlu dublu (aşa cum au, de exemplu, dialogurile lui Platon, după ce au fost ordonate de scholiaşti): Parmenide: sau despre Idei, Phaidros: sau despre Frumos.

Deşi modernitatea nu va mai avea nevoie de un astfel de titlu, el va fi practicat adesea, dintr-un spirit parodic, să zicem: Jacques sau Fatalistul este numai o ilustrare.

Aş continua divagaţiile, adăugînd că titlurile (de orice fel) se (mai) împart în două varietăţi. Unele sînt adecvate, altele nu. Primele confirmă o ipoteză (pe care tot ele, titlurile, o deschid), celelalte dezamăgesc. Între titlu şi discurs se instituie, astfel, o tensiune. Voi exemplifica, pentru aceeaşi perioadă, tot printr-un titlu al lui Descartes: cel al Meditaţiilor despre filosofia primă

Într-o primă variantă a lucrării, autorul promitea (în titlu) şi cîteva speculaţii asupra nemuririi sufletului. Unul dintre cititori, probabil amic al filosofului, îi face observaţia (întemeiată!) că în nici una dintre cele şase (cifră obsesivă pentru Descartes) meditaţii nu vine vorba de imortalitatea în cauză. În consecinţă, Descartes îşi remaniază de îndată titlul. Adecvarea dintre titlul care inaugurează şi anunţă ceva şi ceea ce urmează după el (textul cărţii adică) reprezintă o exigenţă de care, la sfîrşitul veacului de mijloc, se ţine seama. Căci orice titlu este, de fapt, o promisiune. A nu rezuma corect şi complet conţinutul cărţii înseamnă, probabil, pentru autor o licenţă de ordin etic. Şi, nu mai puţin, o nesocotire a eventualului cititor. Care trebuie să fie prevenit despre ulterioara desfăşurare a discursului. În timp, lucrurile s-au schimbat binişor.

Un titlu este gîndit astăzi mai degrabă pentru efectul său deceptiv, înșelător, amuzant, provocator. Cîntăreața cheală este, sub acest aspect, titlul cel mai ilustru. Dezamăgirea cititorului este deliberată. Dar pentru noi, inadecvarea nu mai este un motiv de a taxa drept imorale intenţia şi gestul autorului...

Niciun comentariu: