luni, 10 februarie 2014

Liovocika (2)


Pe măsură ce anii trec, în jurnalul Sofiei Andreevna, Liovocika devine Lev Nikolaevici (sau chiar L. N.). Soții nu se mai înțeleg. Se ceartă frecvent, nu-și vorbesc cu zilele; fiecare îl amenință pe celălalt cu un gest decisiv. Sofia Andreevna vrea să se sinucidă. Tolstoi se pregătește să fugă de acasă. Admiratori fanatici îl confiscă și îl îndepărtează și mai mult de familie.

Sfârșitul se știe. În 28 octombrie 1910, la 5 dimineața, Tolstoi pleacă pe ascuns de la Iasnaia Poliana. E însoțit numai de un anume Mikovițki. Nu știe foarte clar unde vrea să meargă. Urcă în tren, călătorește pe platforma deschisă, răcește. În dimineața zilei de 7 noiembrie (stil vechi), moare într-o odaie din gara Astapovo. Sofia Andreevna nu a fost primită în încăpere decât după moartea prozatorului. Peste două zile, Lev Nikolaevici Tolstoi este înmormântat în pădurea de la Iasnaia Poliana, sub un alun, fără serviciu religios.

Biserica rusă îl excomunicase cu zece ani în urmă.

Citez din jurnalul Sofiei Andreevna Tolstaia (Viața mea, București: Editura Allfa, 2012):


”Liovocika se plânge adesea de durere la lingurică” (3 martie 1887).

”Deja e o săptămână de când Liovocika e din nou vegetarian” (9 martie 1887).

”I-am citit pe ascuns jurnalele” (20 noiembrie 1890).

”Un fir vizibil leagă vechile jurnale ale lui Liovocika de Sonata Kreutzer. Iar în pânza asta de păianjen este o muscă zgomotoasă, care a ajuns din întâmplare și căreia păianjenul i-a supt sângele” (19 ianuarie 1891).

”Liovocika e vioi, dar foarte neliniștit. E ba la Pirogovo, ba la Tula, ba iarăși nu mai mănâncă supă de carne, ba trebuie să bea cafea de ovăz, se vede că s-a plictisit să fie sănătos. Pentru mine însă agitația asta e îngrozitoare și neplăcută. Tot spune că nu poate să scrie” (17 februarie 1891).

”I-am reproșat că e însetat de glorie, că e plin de vanitate, el a strigat că n-a mai văzut o femeie așa de proastă” (21 iulie 1891).

”Mă disprețuiește cu o indiferență egoistă și critică. Dar viața lui? Se plimbă, călărește, scrie puțin, trăiește unde și cum vrea, folosindu-se însă de toți... Și slava asta, slava asta nesătulă pentru care a făcut tot ce a putut, și continuă să facă. Numai oamenii fără inimă sunt capabili de o asemenea viață” (4 august 1894).

”Liovocika a spus că va pleca pentru totdeauna din casă și că nu o să se mai întoarcă” (21 februarie 1895).

”Lev Nikolaevici s-a scăldat dimineață în iazul mijlociu, apoi a scris. După prânz a jucat tennis cu fetițele și cu Mișa. Mai târziu a mers cu bicicleta, apoi călare” (18 iunie 1897).

”Destinul meu a fost să fiu un element auxiliar al soțului-scriitor” (25 iulie 1897).

”Din nou e ceva răutăcios în privirea lui” (25 octombrie 1910).

”În 7 noiembrie, la ora 6 dimineața, Lev Nikolaevici s-a stins din viață. În 9 a fost îngropat la Iasnaia Poliana” (9 noiembrie 1910).

P. S. În imagine, Ilia Efimovici Repin: Portretul lui Lev Nikolaevici Tolstoi (1893).

Niciun comentariu: