marți, 25 februarie 2014

Don Quijote



Ce povesteşte, în fond, Miguel de Cervantes Saavedra în Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha? Rezum drastic.

Un nobil mărunt de ţară, Alonso Quijano, nici foarte tânăr, nici foarte bătrân, dar mai degrabă bătrân decât tânăr (are în jur de cincizeci de ani), înnebuneşte din pricina vastităţii lecturilor: “i se usucă creierii”, spune, poate cu ironie, Cervantes. În consecinţa acestui exces bibliofil, Don Quijote nutreşte obsesia că destinul lui e neîncheiat şi banal, dacă nu porneşte de îndată la drum sub chipul unui cavaler rătăcitor.

Visul smintit s-a conturat şi se înstăpâneşte despotic pe mintea protagonistului. Îşi ia un nume nou, se înarmează cu spadă, scut și lance, încalecă pe Rocinante (care, vede oricine, rimează cu Cervantes!) şi începe să cutreiere Spania în căutare de aventuri. Este convins că nedreptăţile au sporit, că orfanii şi văduvele au nevoie de braţul lui neînfricat și de vorba lui mângâietoare. Vrea să tămăduiască bolile şi durerile, să-i apere pe cei săraci şi smeriţi, să ofere consolare tuturor.

Pentru cititorii contemporani cu prozatorul, impulsul lui Don Quijote va fi fost comic. Nu e îndoială. Pentru cititorul actual, aspectul comic a diminuat simţitor. Abia de mai percepem parodia şi gluma.

Nebunia lui Don Quijote nu-l transformă dintr-o dată într-un vizionar. Prin intermediul ei, Don Quijote nu accede la un adevăr mai adânc, nu sesizează un secret neguros, nu pătrunde în străfundul înţelepciunilor eterne. Legătura dintre nebunie şi clarviziune este, negreşit, o achiziţie romantică. Shakespeare a întrevăzut raportul (dintre nebunie și înțelepciune, dintre nebunie și adevăr). În schimb, Cervantes a fost străin de această idee. Un nebun este numai un nebun.

Dacă Don Quijote “devine” înţelept (cum cred mulţi cititori), e pentru că Alonso Quijano era deja înţelept. Într-o singură privinţă înţelepciunea i-a lipsit cu desăvârşire, insinuează Cervantes: când s-a apucat să citească romane cavalereşti. Înţelepciunea nu rezultă din nebunie şi nici nu e anulată de ea. Un om cumsecade, blând şi înţelegător înnebuneşte într-o bună zi fără a înceta să fie un om cumsecade, blând şi înţelegător. Acesta este (și) cazul lui Alonso Quijano. Nu este la mijloc nici un paradox.

În concluzie, Don Quijote străbate o lume veselă şi destinsă. E mai presus de orice un personaj comic. Îi lipseşte tragismul, fiindcă nu are (nu poate avea) simţământul răspunderii.

Un nebun este un nebun.

P. S. În imagine: Picasso, Don Quijote (1955).

2 comentarii:

heraasku spunea...

un nebun este un nebun. cine zice asta? un nebun sau un sanatos? cervantes era nebun sau sanatos? eu sunt nebun sau sanatos? :)

Valeriu Gherghel spunea...

Cervantes era cat se poate de sanatos. Nimeni nu poate zice despre sine: ”Eu sunt un nebun” decat daca este perfect sanatos :)