duminică, 23 februarie 2014

A de la adulteress (despre Litera stacojie)


Cînd am citit prima dată Litera stacojie, romanul lui Nathaniel Hawthorne, cu mai bine de treizeci de ani în urmă, îmi aminteam că-mi plăcuse. Ţineam minte vag însă cauza acestei plăceri.

Mi-am propus să verific. Şi am purces, într-o pauză, să-l recitesc. Dezamăgire cruntă! Nu numai că nu resimţeam nici cea mai mică plăcere, dar lectura devenea, prin retorica desuetă a paginilor, prin aglomerarea meticuloasă de poncife, imposibilă. Nimic nu mă împingea să o continui. Postulatele lumii descrise de Nathaniel Hawthorne îmi erau străine. Refuzam viziunea puritană a destinului înţeles ca o stihie implacabilă. Nu aveam compătimire pentru pasivitatea cu care-l accepta Hester Prynne (protagonista).

Mai mult, intriga devenea atît de puţin verosimilă, încît lectura mi s-a părut, pentru o clipă, un eroism inutil. La ce bun să mai citesc? Şi fiindcă riscam să renunţ (tocmai din lipsa plăcerii) şi să încerc ruşinea de a accepta, atît de curînd, viziunea despre lectură pe care o denunţasem cu o vervă suspectă mai demult, am recurs la un pretext.

Am procedat precum Lectorul Model al lui Eco, care nu are nici o legătură, după cîte am înţeles din această împrejurare, cu cititorul real. Şi anume, înaintea fiecărui moment al intrigii, cînd se fac opţiunile (se va autodenunţa pastorul Dimmesdale pentru păcatul lui sau nu?), înainte de a o citi pe aceea a lui Hawthorne, încercam s-o ghicesc. Mă opream în faţa fiecărui pasaj şi căutam să descopăr pe cont propriu urmarea. Ce-a gîndit scriitorul? Pentru ce soluţie va opta? Desprins astfel de universul foarte sumbru al cărţii, calculam. 

Lectura a luat, astfel, aspectul unei partide de şah: autorul devenise adversarul meu. Nu l-am mai crezut pe cuvînt pe narator / autor. I-am pus la îndoială toate aluziile. Am încercat să-i anticipez mişcările. I-am dejucat, pas cu pas, tentativele de a mă duce în eroare. Am eliminat surpriza. Cu mult înainte de sfîrşit, am făcut supoziţii în legătură cu sfîrşitul. Dar nu doar cu sfîrşitul.

 Intram la bănuieli dacă eroina (sărmana Hester, care e obligată să poarte pe veşmînt semnul stacojiu, atît de infamant, A de la adulteress) devenea prea fericită. O astfel de fericire nu e făcută să dureze, îmi spuneam. Autorul pregăteşte ceva. Şi constatam, de îndată, că avusesem dreptate. Hawthorne tocmai pe asta mizase.

Ciudat, abia ca exerciţiu anticipativ, lectura m-a prins şi am putut-o duce pînă la capăt. Satisfacţia mea, absolut minoră, era să nu-l las cu nici un chip pe Nathaniel Hawthorne să mă înşele. Mărturisesc fără nici o vanitate, n-a reuşit.

La pagina 217 (se poate verifica şi acum), eu notasem deja finalul, care e consemnat de scriitor abia la pagina 251. N-am greşit. Înainte de a muri, pastorul Arthur Dimmesdale, cu nervii slăbiţi, îşi mărturiseşte în public în public păcatul. El a sedus-o pe Hester. El este tatăl copilului. El trebuie să răspundă pentru această faptă.

În final, am fost obligat să mă întreb: ce mai înseamnă lectura, dacă refuzi (sau nu mai poţi) să te pierzi în labirintul ficţiunii? Ce mai înseamnă lectura, cînd nu-l mai crezi pe cuvînt pe autor? Din fericire, rareori citim astfel. De obicei, ne ferim să anticipăm desfăşurarea evenimentelor şi deznodămîntul. Ne lăsăm cu bună ştiinţă în voia iluziei şi nu ne place să aflăm de la altcineva cum se termină o scenă sau alta.

Eu am făcut pe dos, pentru că altfel mi-ar fost cu neputinţă să citesc mai departe. Am denunţat vechea alianţă, pactul care există de obicei între autor şi cititor. Unul îşi propune explicit să mintă; celălalt acceptă, cu bună ştiinţă, să fie minţit. Am renunţat la orice complicitate şi am devenit suspicios.

N-aş putea spune, totuşi, că lectura n-a mai fost însoţită de vreo plăcere, doar că plăcerea avea o altă sorginte şi era de o altă esenţă.

 Există, mai întîi, plăcerea de a crede ceea ce ţi se spune, de a fi minţit, de a accepta pasiv iluzia în care eşti chemat. Această plăcere o resimţisem odinioară.

Există, în al doilea rînd, plăcerea de a te opune cu orice preţ tentativelor autorului de a te minţi.

Şi, în al treilea rînd, există plăcerea de a constata cinstit, la sfîrşitul lecturii, că autorul a fost mai dibaci decît tine şi că, în pofida tuturor măsurilor de siguranţă, te-a înşelat. Nu a fost, totuşi, cazul lui Nathaniel Hawthorne.

Fiecare dintre aceste specii de plăcere îşi are publicul său. Nelăsîndu-mă cu nici un preţ minţit, eu am ales o specie diferită, o voluptate rece. Cînd am închis cartea, mi-am constatat izbînda. Aşa am făcut la a doua lectură. Mă întreb, cu toate acestea, care dintre speciile plăcerii e preferabilă.

Îmi vine greu s-o aleg pe ultima.

P. S. Imaginea reprezintă o reproducere după tabloul unui pictor anonim din secolul XVIII: Femeia adulteră.

Niciun comentariu: