miercuri, 31 decembrie 2014

Cele mai frumoase cinci romane citite de mine în 2014


Mă voi referi, așadar, numai la cărțile de ficțiune, nu și la cărțile / lucrările / studiile / articolele de filosofie.

Se presupune că lectura celor din urmă vine din stricta datorie kantiană, care nu are nimic pasional în ea. Nimeni nu tresaltă de bucurie cînd citește un capitol din Fenomenologia spiritului. Ca prof de filosofie, mi se aplică bineînțeles dictonul sapiențial: ”Vrei, nu vrei, și mai ales dacă nu vrei, bea Valeriu agheasmă!”. Am băut cel puțin de două ori pe săptămînă la cursuri. Și, mai ales, înaintea lor. Nu-i voi pomeni în postarea de față decît în treacăt, dintr-o clipire, pe Bertrand Russell, pe Montaigne, pe Seneca, pe Marcus Aurelius. Sînt lecturi obișnuite. Țin de rutina academică și de înclinația pe care mi-am descoperit-o cîndva. Mă opresc aici cu aghiasma. Trec la chestiuni hedoniste.

Mă voi rezuma, deci, la prozatori. Au fost mulți, cîteva zeci, cred, nu-i pot aminti pe toți. Voi face, totuși, o excepție. Am citit abia în 2014 o carte subestimată, de obicei, prost primită de recenzenți (”o carte morbidă, despre un bătrîn țicnit”, am citit nu de mult pe un blog feminist). N-am scris despre ea, dar mi-a plăcut foarte mult. O numesc aici și vă fac îndemnul s-o citiți negreșit. E vorba de:

Junichiro Tanizaki, Jurnalul unui bătrîn nebun, traducere de Silviu Mihai, București: Editura Univers, 2007, 158p.

Și acum topul celor cinci romane.

5. Joaquim Maria Machado de Assis, Memoriile postume ale lui Brás Cubas, traducere de Andrei Ionescu, București; Editura Minerva, 1986; reeditare: București: Editura Leda, 2005. Pînă nu de mult, nu auzisem de această carte. Este destul de ciudat. De obicei, știm cîte ceva despre cărțile pe care le vom citi. Nu ne iau prin surprindere. Am scris despre cartea lui Machado de Assis aici. Este un roman foarte modern pentru vremea în care a fost redactat (1881).

4. Evgheni Vodolazkin, Laur. Roman neistoric, traducere de Adriana Liciu, București: Humanitas, 2014, 325p. Amănunte aici. Am comentat romanul lui Vodolazkin de curînd. Voi reveni cu adăugiri la a doua lectură. Pe vremuri, criticii aveau timp să citească o carte de două ori înainte de a o recenza. Acum, nu mai au timp nici pentru o singură lectură.

3. Roberto Bolaño, Detectivii sălbatici, traducere de Dan Munteanu Colán, București: Editura Leda, 2013, 768p. Puteți citi impresiile mele aici și aici. Mi-a plăcut, de asemenea, că Bolaño a scris, într-un mail, aceste rînduri hiperlucide: ”Înţeleg că ar exista oameni care cred în nemurirea sufletului, pot înţelege şi că sînt unii care cred în rai, în iad şi chiar în acea staţie intermediară şi îngrozitoare care e purgatoriul; însă cînd aud un scriitor vorbind despre imortalitatea anumitor opere literare, îmi vine să-l pocnesc. Nu să-l bat, doar să-i trag una în figură, după care să-l iau în braţe şi să-l liniştesc”. Bine a zis! Iată o vorbă înțeleaptă...

2. Philip Roth, Teatrul lui Sabbath, traducere de Iulia Gorzo, Iași: Polirom, 2013, 517p. Doar pentru romanul acesta și fără să clipesc, eu i-aș fi dat lui Roth, încă din 1995, premiul Nobel. Faptul că juriul Academiei suedeze se încăpățînează să-l ignore este o rușine, un scandal. O recenzie la Teatrul lui Sabbath aici.

1. Tatiana Tolstaia, Zâtul, traducere de Luana Schidu, București: Editura Curtea Veche, 2006, 300p. O carte mai presus de orice gusturi despre care am dat seama aici și aici. Face parte din bibliografia esențială a secolului 20.

Vă urez din suflet un an nou minunat... La mulți ani!

P. S. Am omis, desigur, recitirile.

P. P. S. În imagine: Maître du Jardin de Paradis de Francfort, Le jardinet du Paradis (1410).


Citiţi în continuare!

luni, 29 decembrie 2014

A, b, c, d, e, f, g, h, i, j, k, l, m, n, o, p...


Astăzi am făcut o descoperire foarte valoroasă. Aș vrea s-o șoptesc tuturor prozatorilor români. Cred că străinii o știu deja, dar o țin numai pentru ei. Descoperirea constă în următoarea axiomă de cristal: cu cît îți intitulezi mai laconic o carte tot cu atîta îți sporesc șansele să primești Man Booker Prize. Pe bune. Sună ciudat, dar nu e nici un paradox la mijloc. Cum nici în observațiunea de mai jos nu este unul: cu cît sporești în vîrstă tot cu atîta îți scad șansele de a mai fi iubit de femei. Scurt spus, apoftegmatic, sapiențial și definitiv: cînd ceva crește, altceva scade. Și invers.

Să considerăm, așadar, cîteva titluri scurtissime:

1. D. R. Popescu, F. Acest roman nu a luat, deocamdată, Man Booker Prize, fiindcă a fost scris în română, o limbă aproape necunoscută în universul sublunar. Inclusiv în România.

2. John Berger, G. O carte de o mare complexitate metafizică. A fost recompensată în 1972 cu Man Booker Prize. Este o poveste spusă numai de naratori feminini. Eroul este un fel de Casanova, inițiat de o femeie în arcanele dulcilor păcătuiri trupești. Aventurile lui G. se petrec înainte de primul război mondial, în așa-numita La belle epoque.

3. Kenzaburo Oe, J. Este o povestire ceva mai lungă, dar nu foarte lungă. A fost tradusă nu de mult la Polirom. Autorul a luat deja premiul Nobel și a primi Man Booker Prize ar fi pentru el o ironie, o luare în rîs.

4. În schimb, Howard Jacobson a ajuns, în 2014, pe lista scurtă a premiului cu pricina. Romanul lui, o distopie erotică, poartă un titlu identic cu acela al povestirii lui Kenzaburo Oe: J. Cum ar veni și orice s-ar spune, titlul lui Jacobson e un mic plagiat. Juridic nu putea lua premiul...

5. John Updike, S. Nu a primit Man Booker Prize în 1988 (cînd s-a publicat cartea), și nici în 1989, dar i s-a făcut o mare nedreptate. Toată lumea a căzut de acord.

6. Thomas Pynchon: V. Fiind cartea unui debutant, juriul Man Booker Prize nu l-a putut considera cu seriozitate. A fost nominalizat, în schimb, la National Book Award. Pe care nu l-a luat din același sfînt motiv. Era mult prea tînăr. Putea să mai aștepte...

Încă trei titluri care ar fi putut intra în competiție, dacă juriul ar fi fost mai luminat.

7. Olga Tokarczuk, E. E. Inițialele numelui protagonistei.

8. Tao Lin, Eeeee eee eeee. Titlul reprezintă o exclamație din limbajul delfinilor. Așa pretinde prozatorul. Poate fi tradus astfel: ”Și noi, delfinii, dorim Man Booker Prize, chiar dacă autorul nu are nici un talent mai apăsat, în afară de îndrăzneala tinereții”. Un roman minimalist. De căutat simbolistica numerelor 5, 3, 4.

9. Roland Barthes, S/Z. Lucrarea lui Barthes nu a primit ilustrul premiu, întrucît S/Z nu este  tocmai un roman. Dar a fost citit de membrii juriului și s-a discutat intens, în 1970, dacă Man Booker Prize nu ar putea fi acordat lui Balzac post-mortem (pentru povestirea Sarrasine).

Mai trebuie să spun? Dacă aș scrie un roman (în engleza cea mai englezească, bineînțeles), aș face-o doar ca să înșfac Man Booker Prize și să-l împart cu nevasta. În consecință, aș folosi ca titlu litera I. Este irezistibilă...



P. S. Am mai găsit un titlu frumos. În august 2010, scriitorul britanic Tom McCarthy a publicat romanul C (fără punct). Adam Kirsch afirmă aici că, prin acest roman experimental, autorul arată drumul pe care o va lua ficțiunea. Ce v-am spus?

P. P. S. Și încă una. În 2000, prozatorul (tot britanic) Matt Beaumont a propus cititorilor romanul epistolar intitulat e (e minuscul), dar urmat, din nefericire, de subtitlul The Novel of Liars, Lunch and Lost Knickers. Cuprinde numai e-mail-uri... În fine, Daniel Kehlmann a tipărit în 2013 un roman despre moartea lui Dumnezeu. Se numește F (fără punct). Și uite așa ne întoarcem la D. R. Popescu și la protocronism. Și aici rămînem...



P. P. P. S. În imaginea de la începutul acestei note, o literă dintr-un manuscris medieval: probabil A.


Citiţi în continuare!

duminică, 28 decembrie 2014

10 cărți care nu pot fi citite cu nici un chip pînă la capăt. O opinie


Firește că m-am oprit adesea din lectură, fiindcă n-am putut pur și simplu să duc o carte pînă la capăt din felurite pricini: am găsit-o ilizibilă; mi s-a părut slabă; n-am avut starea cuvenită, eram trist, distrat, îndrăgostit, neghiob etc.

Se poate întîmpla oricui, oricînd, oriunde. Inclusiv la BCU. Nu văd în asta nici o rușine. Poți așeza la loc în raft un titlu sau îl poți arunca la gunoi. Depinde de carte, de dispoziție și, mai ales, de vîrstă. Astăzi nu mă apuc niciodată de citit o carte, dacă nu sînt hotărît să ajung la fraza din final, cînd există o frază acolo și nu un capitol plin de puncte de suspensie. De foarte puține ori îmi pare rău. De și mai puține ori spun că lectura nu mi-a fost de nici un folos. Sînt așadar un cititor stoic. Rabd. Sînt tenace. Mă gîndesc la criticii literari care dau seama de literatura autohtonă și sunt obligați să citească lucrări infernale. Asta ordalie! Ăsta chin! Eu sînt un norocos. Citesc pe alese. Și numai ce-mi place. În principiu. Așadar, mi se întîmplă (și mie) să străbat în întregime și cărți proaste. Dar eu am timp la dispoziție. Meseria mea e să citesc (numai ce-mi poate produce o bucurie). Dacă m-aș opri din citit și aș arunca volumul, ar însemna că nu știu / sau nu vreau / sau nu pot să-mi fac meseria.

Nota de față a fost prilejuită de lectura integrală (sic!) a unui articol (ironic, bănuiesc) scris de profesorul emerit John Sutherland și publicat miercuri, 8 octombrie 2014, în The Guardian. Îl puteți citi aici. Textul este intitulat ”My top 10 unfinishable novels”. Înainte de orice, am crezut că articolul este o glumă. După o vreme, am înțeles că profesorul Sutherland este de felul lui un hîtru și un ghidus care nu glumește, totuși, exact în acest articol. Dar poate glumește cu atîta finețe încît nu m-am prins eu de subtilitatea lui. Poate este o profunzime la mijloc. Nu zic nu. Poate e o provocare :))) În definitiv, este dreptul lui să găsească ilizibile unele cărți lizibile. Și lizibile unele cărți ilizibile (după gustul meu). Sau să se prefacă. Nu pun asta la îndoială. Problema mea nu privește gustul criticului de la The Guardian, ci gustul celorlalți, al meu, să zicem. Eu unul nu aș compune un astfel de text nici măcar în glumă. Ca să ne facem o idee despre pozna profesorului, voi examina succint cîteva exemple din cele zece. Deci, nu voi da lista întreagă (despre unele titluri nu am auzit), se găsește în text. Toată lumea o poate cerceta pe îndelete.

Pe locul 3 găsim romanul lui Italo Calvino, Dacă într-o noapte de iarnă un călător. Comentariul lui Sutherland este extrem de spiritual, de vivace: ”Are 12 începuturi. Te poți opri la pagina 2 de douăsprezece ori”. Eu nu m-am oprit la pagina 2, mi-a lipsit cheful opririi, am găsit cartea lui Calvino cel puțin amuzantă, sînt altele și mai îndrăznețe (d.p.d.v. narativ). Pe locul 6 se află Ada sau ardoarea, romanul lui Vladimir Nabokov. De acord, admirația pentru proza lui Nabokov nu este unanimă, dar faptul că în roman este vorba și de sex, și de incest nu reprezintă un motiv de a azvîrli volumul după primele pagini. Dacă veni vorba de Nabokov, mărturisesc că am străbătut greu și fără plăcere Lolita. Dar am înțeles că romanul nu prezintă numaidecît trăirile unui pedofil odios (naratorul minte la fiecare pas și rămîne de la început pînă la sfîrșit total necreditabil), ci destrămarea completă (pînă la încoerența cea mai opacă) a unei psihii.

Pe locul 8 întîlnim IQ84 de Haruki Murakami și este singurul exemplu cu care sînt totalmente de acord. Îmi place și comentariul ”Pot greși 80 de milioane de cititori? Pot”. Pe locul 9, aproape inevitabil, dăm peste Dispariția lui Georges Perec. Autorul a folosit pentru a redacta acest roman numai cuvinte din care lipsește vocala e. A se vedea titlul: La Disparition. Nu are nici un e. :) Este vorba de un experiment literar, lipsit de consecințe, o glumă. În sfîrșit, pe locul 10, ultimul din top, ne întîmpină Moby-Dick de Herman Melville. Sîntem îndemnați să citim primele 10 capitole și ultimele 3. Prost îndemn! Am citit de prea multe ori Moby-Dick ca să nu știu că este o carte perfect lizibilă de la un capăt la altul. În opinia mea nu poți glumi cu Moby-Dick.

Dacă profesorul John Sutherland ar fi fost ironic, ar fi trebuit să pună doar capodopere, cărți fără de care nu se poate, cărți obligatorii. Ar fi trebui să caracterizeze la fel de spiritual Ulysses de James Joyce, Zgomotul și furia de Faulkner sau Detectivii sălbatici de Roberto Bolaño. Și așa mai departe. Gluma ar fi fost limpede. Prezența lui Haruki Murakami strică, în schimb, toate socotelile...


Citiţi în continuare!

vineri, 26 decembrie 2014

După


John Williams, Stoner, New York: New York Review Books Classics, 2003, 288p.

John Williams, Stoner, traducere de Ariadna Ponta, Iași: Polirom, 2014, 268p.


Se poate întîmpla ca o carte bună / excelentă / ieșită din comun să treacă neobservată? Am mai pus această întrebare aici și cred că am răspuns negativ.

Observ acum însă, citind Stoner de John Williams și cronici literare englezești și americane, că acest lucru se poate întîmpla foarte bine. Cînd s-a tipărit prima ediție, în 1965, cartea nu a stîrnit nici un interes. S-au vîndut cam o mie de exemplare (poate 1500, poate 2000), ceea ce pentru Statele Unite (și spațiul anglo-saxon) este foarte puțin. Criticii au ignorat cartea. Și lumea a uitat-o. Într-un cuvînt: autorul și cartea lui n-au avut noroc.

Și-au amintit brusc de ea, ca printr-o intuiție bizară, editorii de la New York Review Books Classics și au retipărit-o în 2003, apoi în mai multe rînduri, în 2006, în 2013. Din prudență, autorul murise în 1994, la 71 de ani. În 2013, Stoner a devenit cartea anului, cel mai căutat op literar, capodopera pierdută și regăsită, un bestseller incontestabil: 164.000 de exemplare vîndute în cîteva luni. Cititorii le-au dat o palmă răsunătoare criticilor. Nu văzuseră corect. Criticii au sărit ca arși. Recenzii peste recenzii. Investigații. Nedumiriri. Anchete: cum s-a putut? Cine e vinovatul? Cei mai mulți teoreticieni literari - cuprinși de o binemeritată căință - se întreabă cum s-a putut petrece un atare accident regretabil. Cum poți ignora un roman foarte bun? Un răspuns isteț este greu de formulat. Pînă acum n-am găsit unul. Să constați că Stoner este un titlu neatractiv mi se pare insuficient. Să afirmi că romanul e pesimist și că americanii nu gustă poveștile deprima(n)te, la fel. Oricum ar fi, Julian Barnes a spus că Stoner este ”the must-read novel” al anului trecut (2013) și cronicile au salutat în unanimitate evenimentul.

Erori de apreciere se fac mereu. Judecata de gust e nesigură. Oricine poate greși. Păcătuiesc nepedepsiți și editorii, și criticii, și vulgul profan. Numai Dumnezeu e infailibil. Așa se spune. În 1965, au greșit aproape toți. Exegeții au fost cuprinși pesemne de o ciudată orbire. Acum încearcă să-și spele păcatele. Își fac ”mea culpa”. Văd în John Williams un prozator colosal. Mă îndoiesc că lui John Williams notorietatea și frisonul mulțimii de cumpărători îi mai pot fi de vreun folos practic. Întrezăresc doar un mic folos teoretic. Dar poate este și el mirat (și marcat) de amploarea acestei revizuiri. Cînd a murit, n-a știut că dăduse lumii un bestseller. Din fericire, Nancy Gardner, văduva lui John Williams, trăiește și se poate mîndri cu succesul defunctului :))

Singura învățătură pe care o putem trage din această întîmplare este că nu se recomandă scriitorilor să-și facă iluzii. De nici un fel. E periculos să-ți dorești notorietatea și, cu atît mai mult, să speri în justiția posterității. Posteritatea e întotdeauna după, începe în forță imediat după deces, iar Justiția stă cu ochii legați și cu un satîr în mînă. Moartea este, de felul ei, cinică.

Închei cu un titlu din The New York Times: ”You Should Seriously Read ‘Stoner’ Right Now”. Dacă amînăm și de această dată, peste alți cincizeci de ani va fi cu adevărat tîrziu și inutil. Citiți cu atenție Stoner fix acum!

Eu am ajuns la pagina 70. Voi reveni cu impresii despre roman. Voi?

P. S. În imagine: Anonim flamand (secolul XVII): Nebunul savant.


Citiţi în continuare!

joi, 25 decembrie 2014

Secretul lui Russell


Bertrand Russell, În căutarea fericirii, traducere de S. C. Drăgan, București: Humanitas, 2011, 220p.


În original, titlul este mai puțin pesimist decît titlul românesc și mult mai precis: The Conquest of Happiness. Bertrand Russell nu a plecat în căutarea unui lucru nedefinit, a unei stări indecise, a unui miraj. Știe din capul locului ce caută, spre ce se îndreaptă. Și știe, de asemenea, cum trebuie să caute: pe calea rațiunii. În fond, cartea e scrisă de la sfîrșit către început de un filosof vestit pentru excentricitățile sale, care nu s-a ferit să gîndească în chipul cel mai personal problemele încurcate ale timpului său și să-și asume răspunsurile. Nu coincideau întotdeauna cu adevărurile consacrate, sacrosancte. În vremea lui (1872 - 1970), mulți l-au crezut cu siguranță lunatic, pentru a folosi un adjectiv minor. Russell a stat și în temniță pentru ideile sale nonconformiste.

Care este, deci, secretul fericirii? Nu poate fi spus în două cuvinte, dar voi fi scurt pentru că nu am timpul (și nici nu e momentul) să fiu lung. E aproape 12 noaptea și vreau ca nota de față să fie înregistrată de calendarul blogului azi. Și pentru că nici nu-i nevoie să fiu abundent. Adevărurile lui Bertrand Russell sînt simple. Numai omul abătut are ochii închiși și îndreptați în / spre sine și nu le poate sesiza. Ori vede în ele ceva extrem de sofisticat, o imposibilitate. Nu-i chiar așa. Cu vremea putem învăța să gîndim corect.

Secretul filosofului e următorul: înainte de orice, să te privești cu franchețe. Să nu minți cînd vorbești despre tine. Să nu te autoamăgești. Nu e deloc facil. Să-ți iei un răgaz pentru a te analiza cu blîndețe, dar fără compromisuri. Să nu fii nici cinic, nici foarte milostiv. Să-ți identifici corect însușirile și defectele. Să nu te crezi buricul pămîntului. Să nu-ți dorești slava deșartă. Să fii umil. Să observi că faci parte dintr-un context foarte larg, imens, că ești doar un element (de sine stătător) dintr-o mulțime pestriță. În al doilea rînd, se cade să pricepi că fericirea nu este un dar, o pară mălăiață, că nu pogoară din ceruri, că nu se cîștigă prin rugăciuni și ofrande, că nu e adusă de Moș Crăciun în sania lui trasă de reni. Ea este (în al treilea rînd) consecința unei gîndiri raționale și, mai cu seamă, a unei gîndiri critice. Pînă la urmă, fericirea este cealaltă față a înțelepciunii. În al patrulea rînd, să reținem că oamenii nefericiți gîndesc incorect (nevalid) și rar. Raționează ilogic. Se cufundă în absurd. Sînt plini de prejudecăți și nu-și examinează niciodată opiniile, credințele, postulatele tacite. Gîndesc așa cum au învățat de mult și obțin o mulțumire precară tocmai pentru că (și cînd) gîndesc întocmai cum au învățat (de la părinți și profesori). Uneori, numesc această gîndire primită de la părinți, de la învățători, Tradiție. Conformismul le dă siguranță. În al cincilea rînd, cei nefericiți nu-și chestionează niciodată, dar niciodată (întrucît, zic ei, nu au timp) gîndurile automate, obsesiile, gîndurile care ne vin cel mai frecvent. Mai mult, ei nu au opinii personale, nu au curajul de a căuta soluții proprii. Nu doresc să aibă gînduri proprii. Nu doresc să se deosebească prin nimic de ceilalți. O soluție proprie nu este neapărat o soluție originală. Aici nu e vorba de originalitate, de geniu. E vorba de modesta gîndire personală a fiecăruia dintre muritori.

Cînd (acum doi ani) am încercat să-mi notez opiniile personale, m-am îngrozit cît de puține am recenzat. Doar o mînă. Și mi-am spus că nu e tocmai încurajator pentru un filosof. Asta e. Cît despre originalitate ce să mai spun?

Remediul nefericirilor constă, așadar, dacă îl credem pe Russell, în corijarea răbdătoare a gîndirii, în renunțarea la credințele nocive și în înlocuirea acestor credințe cu altele (mai sănătoase, mai puțin nevrotice). Rețeta vindecării stă în exercițiul perseverent de a renunța la opinia că lumea se învîrtește în jurul eului nostru. Eul nostru e o nimica toată. Prea îl gîdilim fără sens. Nu-i deloc rațional să credem că toți ne iubesc. Nu-i deloc rațional să cerem afecțiunea tuturor. Aceasta reprezintă o exigență absurdă, o prostie. Este bine, în schimb, să dăruim afecțiune și atenție semenilor noștri. Atît aproapelui cît și departelui. În măsura în care îl vom dărui necondiționat, darul se va întoarce la noi sub formă de bunăvoință, atenție, iubire. De cele mai multe ori, sursa relelor (și a depresiei) poartă numele de egolatrie.

M-a frapat, în fine, faptul că încă în preajma anului 1930, Betrand Russell gîndea (mai adînc și mai bine) decît puzderia de autori de literatură self-help, care a înflorit în anii 1980 - 1990. Dacă doriți un manual veritabil de așa-zisă ”dezvoltare personală”, căutați cartea lui Russell. Face bine la cap :))

P. S. O miniatură din Tacuinum sanitatis (sec. XIV).


Citiţi în continuare!

marți, 23 decembrie 2014

Sentimentul sălciului


Julian Barnes, Sentimentul unui sfârşit, traducere de Radu Paraschivescu, București: Editura Nemira, 2013, 175p.


Intro. The Sense of an Ending a primit Man Booker Prize pe 2011. Titlul este împrumutat întocmai și întocmai de prozator de la criticul literar Frank Kermode. Poate fi tradus și ca ”Semnificația / sensul unui sfîrșit”.

Cuprins. O carte de Julian Barnes se compune întotdeauna dintr-un eseu lung-lung-lung-lung întrerupt din cînd în cînd de o povestire scurtă-scurtă-scurtă. Cam ca la Milan Kundera. Eseul este menit să comenteze cu maximă istețime întîmplările narate cu maximă parcimonie și să-i silească pe cititori să mediteze la diverse chestii profunde, precum: ce este viața, ce este fericirea, ce este amorul, de ce sîntem azvîrliți în lume, de ce murim? Astfel de întrebări nu au un răspuns inteligent ori convingător. Au, în schimb, răspunsuri cu nemiluita. În Sentimentul unui sfîrșit, Julian Barnes (frate cu Jonathan Barnes, filosof care a scris o monografie despre Aristotel) ridică următoarea chestiune de ordin metafizic: în ce măsură existența lui x poate influența destinul lui y, x și y fiind de felul lor doi indivizi ale căror vieți se intersectează la un moment dat, după care se despart mai mult sau mai puțin definitiv.

Răspunsul autorului este cel așteptat: existența lui x nu influențează cîtuși de puțin destinul lui y, deși, la sfîrșit, la capătul unei vieți (sau în preajma lui), x (să-l numim Tony Webster, cum face și prozatorul) încercă iluzia dureroasă că viața lui a avut un efect (malefic, satanic) asupra tuturor vieților celorlalți, inclusiv asupra vieții lui y (fie acest y ilogica, absurda Veronica, fie acest y mult înzestratul lui amic, Adrian Finn, studentul la Cambridge). Mult înzestratul Adrian se sinucide în chipul cel mai demonstrativ și pueril, în stilul filosofilor stoici (își taie venele în baie) și, după patruzeci de ani, Tony Webster trăiește cu impresia că unul dintre gesturile lui (o scrisoare mînioasă, destinată trădătoarei Veronica și proaspătului ei amant, Finn) l-a împins pe Adrian să-și pună capăt zilelor. Abia la sfîrșit, Tony cel naiv / inteligent (cu mintea cea de pe urmă) sesizează adevărul: Adrian Finn s-a sinucis fără un motiv prea serios. Adică fără nici un motiv. Se culcase cu mama Veronicăi și femeia, minte puțină, îi făcuse un prunc idiot (la propriu, idiot). Nici scrisoarea și nici raționamentul sinucigașului (din biletul de adio) nu au avut o influență prea mare asupra evenimentului. Finn se sinucide fiindcă se sinucide. Iar gestul lui este acela al unui nătîng care nu a înțeles nimic din viața lui și a altora (fiindcă nici nu este ceva de înțeles acolo, ca să fiu franc).

Încheiere. Nici recenzenții din Anglia și SUA n-au fost foarte încîntați de această compunere mai degrabă fadă, sălcie. Singurii oameni exaltați au fost membrii juriului de la Booker Prize. M-am dumirit și cu acest juriu, după ce acum vreo două luni m-am dumirit încă o dată (și pentru totdeauna) cu Academia suedeză...

Radu Paraschivescu, gramaticianul de serviciu al Ungro-Vlahiei, comite un atac în contra limbii române și în această carte. Pe vremuri, traducea termenul ”icon” (semn iconic) prin ”icoană”. Acum formulează o propoziție în felul următor: ”O prietenă de-ale noastre... avea un fiu într-o trupă punk rock” (p.76). Corect este: o prietenă de-a noastră...

Epilog. Extrag cîteva profunzimi din Sentimentul unui sfîrșit:

”Cine-a spus că, pe măsură ce trăim mai mult, înțelegem mai puțin?” (p.154).

”Pur și simplu lăsasem viața să mi se întîmple” (p.166). În același sens și: ”M-am gîndit la lucrurile care mi se-ntîmplaseră de-a lungul anilor și la cît de puține făcusem eu să se-ntîmple” (p.169).

În fine, de pe ultima pagină a cărții, un strop de miere: ”Te apropii de sfîrșitul vieții - nu, nu al vieții ca atare, ci a altceva: sfîrșitul oricărei posibilități de schimbare a acelei vieți. Ți se îngăduie un lung moment de respiro, suficient cît să pui întrebarea: ce altceva am mai greșit?” (p.175).

P. S. Precizez că îmi plac eseurile-eseuri și romanele-romane. Amestecul mă înfioară. Ceea ce a realizat Julian Barnes este o chestie hibridă: jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop. Nici filosofie, nici proză, nici povestire, nici roman, nici carte de înțelepciune. Eu vreau omul întreg de-o parte și iepurele întreg de cealaltă.

Și nu, nu am fost încîntat nici măcar de Papagalul lui Flaubert.

P. P. S. În imagine, ați recunoscut deja, o reproducere după René François Ghislain Magritte (1898 - 1967): Les amants.


Citiţi în continuare!

duminică, 21 decembrie 2014

Laur: o hagiografie


Evgheni Vodolazkin, Laur. Roman neistoric, traducere de Adriana Liciu, București: Humanitas, 2014, 325p., 37 lei.

Am terminat cartea de cîteva zile, mi-am făcut note, am recitit fragmente, pagini, paragrafe, sentențe, dar tot nu mă încumet să scriu despre ea. Am găsit și cîteva recenzii în engleză. Nu pot spune cu mare acuratețe ce este și ce semnifică Laur, este negreșit o poveste de iubire (printre multe altele), pot spune mai degrabă ce nu este. Nu este, de pildă, deși toată lumea repetă această prostioară (editorii îndeosebi), o ”rescriere” a Numelui trandafirului. Pista mi se pare cu totul greșită. Cărțile nu fac parte din aceeași familie, chiar dacă acțiunea lor se petrece, deopotrivă, în Evul Mediu. Romanul lui Vodolazkin se situează, am impresia, mai aproape de Piatra filosofală, romanul lui Marguerite Yourcenar, decît de thrillerul monahal al lui Umberto Eco.

Ceea ce mă frămîntă pe mine e infailibilitatea automată a lui Arseni. Protagonistul va purta pe rînd patru nume: Arseni, Ustin, Ambrozie și Laur(us), după vîrstele și treptele pe care le va străbate într-o viață de 80 de ani (1440 - 1520). Mai întîi, e un simplu vraci. În timpul unei epidemii de ciumă o primește în izba lui izolată pe Ustina. Îi dă de mîncare, o îmbracă, îi îngrijește rănile. Apoi o ascunde de ochii celorlalți. Fac un copil, Ustina moare la naștere, peste un an. Acesta este păcatul celor doi. Cum numai Arseni supraviețuiește, mîntuirea celor trei vieți (a lui, a Ustinei și a copilului) îi revine tînărului vraci. Povara este uriașă. Numai un sfînt o poate purta. Ca atare, Arseni va duce viața unui sfînt. Va tămădui, va deveni un nebun al lui Christos, va merge în pelerinaj la Ierusalim (împreună cu un prieten italian, Ambrogio), va cere să fie monah și, către sfîrșitul vieții, pustnic (sub numele ultim de Laur).

De aici încolo urmează nedumirirea mea. În lunga lui viață, Arseni pur și simplu nu mai greșește nici măcar o dată. Nici cu gîndul, nici cu fapta. Se află mereu deasupra instinctelor. Respinge cu succes toate ispitele (ce-i drept, minore), iese cu bine din toate încercările, oricît de primejdioase. Cînd e pe cale de a fi spînzurat, scapă în ultima clip din ștreang. Corabia străbate o furtună năprasnică. Catargul se rupe. Valurile imense îi aruncă pe marinari în abis. Arseni scapă. El însuși se prăbușește în mare. E ridicat numaidecît de corăbieri. Cade prizonier în mîinile tîlharilor mameluci, un individ îl lovește cu paloșul în obraz. Scapă doar cu o cicatrice. În pofida faimei crescînde, rămîne umil, taciturn, egal cu sine, invulnerabil. Pretutindeni lumea îl primește cu maximă bunăvoință. Nu mai este un simplu muritor, a devenit un ales al lui Dumnezeu, un sfînt. Toți bolnavii care îi solicită ajutorul pleacă vindecați. Găsește pentru orice împrejurare o soluție, o ieșire, un leac, un cuvînt magic. Nu mai este un simplu vraci, ca bătrînul Hristofor, e un tămăduitor, un taumaturg. Viața îi este de multe ori amenințată, nu numai în timpul călătoriei. Prietenii mor, apropiații lui sfîrșesc mai bine sau mai rău (bunicul Hristofor, starețul Nikandru, tînărul Vlas, unul din păzitorii caravanei de negustori, prietenul Ambrogio Flecchia, starețul Inokenti), el continuă să trăiască. Poartă ciumații în spinare, doarme alături de ei. Se scoală teafăr și nevătămat. Arseni trăiește cu gîndul exclusiv, orbitor că numai el o poate salva pe Ustina. Iar Dumnezeu îl păstrează în viață, îl păzește de cel rău, pînă la a doua încercare, ispita finală (are tot un nume feminin: Anastasia), fiindcă i-a dat o misiune, un țel aproape imposibil. Dar i-a trasat realmente un țel? De aici începe toată discuția...

Problema mea este, prin urmare, legată de providență, de determinism. Ca să trăiești precum Arseni, infailibil, invulnerabil și de neatins, ai nevoie de o asistență divină. Dar dacă o ai deja, de la bun început, nu cumva ești mîntuit fără voie și fără ca tu să fi făcut mare lucru pentru ispășire? Dumnezeu a avut, deci, un gînd și un plan cu tine. Și, în acest caz, tot efortul tău devine inutil, gratuit. Descoperi planul abia la sfîrșitul existenței. Și atunci îți dai seama că te-ai străduit degeaba. Pînă la urmă cine o răscumpără pe Ustina? Arseni discută adesea despre determinism și liberul arbitru. El susține o formă slabă de necesitate: ”Dacă istoria e un sul în mîinile Creatorului, înseamnă că tot ce gîndesc și fac eu - nu eu gîndesc și fac, ci Creatorul meu” (193). Ambrogio îl învață că omul e liber. Liber ca un purice care sare bezmetic într-un vas împreună cu alți purici, este drept, dar liber.

Am pomenit de Marguerite Yourcenar și de Piatra filosofală. Zenon duce o existență dramatică, se ascunde adesea, dă greș, are îndoieli, este o ființă failibilă. Din hagiografia lui Evgheni Vodolazkin tocmai dramatismul lipsește.

Dincolo de întrebările mele, Laur. Roman neistoric este o carte foarte frumoasă. Vă invit s-o citiți și să meditați asupra soartei lui Arseni-Ustin-Ambrozie-Laurus...


Adaos

Voi reproduce, în încheiere, cîteva pasaje din cartea lui Vodolazkin. Menționez că am subliniat cu roșu pasajele.

”Starețul îl îmbrățișă pe Arseni. În prag se întoarse.
     Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe. Acum, Arseni, totul o să atîrne de puterea dragostei tale. Și, firește, și de puterea rugăciunii tale” (p.85).

”Dragostea mea, îi spuse Arseni Ustinei în port, e foarte posibil ca exact aici să fie sfîrșitul drumului meu. Dar nu sfîrșitul iubirii mele pentru tine” (p.240).

”După ce se asigură că totul a fost notat, nebunul întru Hristos Foma închise ochii și muri. După aceea deschise pentru o clipă ochii și adăugă:
     Post-scriptum. Arseni să aibă în vedere că îl așteaptă mănăstirea Sfîntul Kiril. Asta e tot.
Spunînd acestea, nebunul întru Hristos Foma muri definitiv” (265).

”Nu sînt sigur de calea mea, și de asta mi-e tot mai greu să merg înainte. Pe o cale necunoscută poți merge multă vreme, foarte multă, dar nu poți să mergi la nesfîrșit. E oare salvatoare pentru Ustina?” (p.268).

”Mă tem că vindecările mele devin pentru ei ceva obișnuit. Ele nu stimulează sufletele acestor oameni spre mișcare, fiindcă ei primesc vindecările în chip automat.
     Ce știi tu despre automatism Ambrozie [celălalt nume al lui Arseni, n. m.], i-a răspuns din chilia de sihastru starețul Inokenti... Automatismul le va trece repede cînd n-o să mai fii tu” (p.294).

P. S. În imagine: o reprezentare medievală a cetății Ierusalimului.


Citiţi în continuare!

vineri, 19 decembrie 2014

De ce subliniez cărțile


Am auzit de prea multe ori opinia că o carte este precum femeia: nu trebuie s-o atingi nici măcar cu o floare. Cu atît mai puțin cu creionul chimic / dermatograf. Dacă ești un ”adevărat” cititor, trebuie să privești cartea ca pe un obiect sacru (Borges chiar credea în această sacralitate), de la mare distanță, înfiorat. Cine s-ar apuca să-și scrie impresiile pe sînul lui Venus din Milo? Doar un barbar, un păgîn și un neisprăvit. Deci, nu scrieți pe cărți, nu îndoiți paginile, așezați-le, pentru totdeauna, într-o vitrină.

Ori de cîte ori o citesc (sau o aud slobozită de la mari înălțimi academice), opinia aceasta mă face să sar în sus, ca ars. Mă irită, mă scoate din sărite, devin irascibil. Avem de a face, neîndoios, cu opinia unui biblioman. Nu știți ce este un biblioman? Bibliomanul prețuiește mai mult obiectul carte decît faptul lecturii ei. Posesia obiectului îi ajunge. Se mulțumește să-l contemple din cînd în cînd (o dată la cinci ani) și îl păstrează în dulap, după un geam.

Sigur, însemnările marginale nu sînt de admis pe cărțile care nu-ți aparțin, pe cărțile publice, în tomurile amabile ale prietenilor. De asta nu-mi place să împrumut cărți de la alții (ori de la bibliotecă). Le împrumut numai și numai în cazuri de mare necesitate, cînd nu mai găsesc nici o cale de a-mi procura / achiziționa o carte, o publicație, un studiu, un text indispensabil, fără de care aș părea incult și înapoiat. Și le citesc fără plăcere. Cu gingășii rigide. Parcă aș purta mănuși de chirurg și o pînză pe gură ca să nu transmit vreun bacil (sau să iau unul). Țin cartea departe de ochi, departe de respirația mea contagiasă.

Deci, nu-mi plac cărțile de împrumut. Sînt ca femeile altora. Le admiri fără a cuteza să le pipăi. Și, după legea veche, admirîndu-le prea tare, tot comiți un păcat strigător la cer. Ți-ai asigurat chinurile iadului, deși, practic, n-ai făcut nimic.

Dar legea veche e aspră și, poate, inactuală. Pînă la urmă, de ce a creat bunul Dumnezeu frumosul, entitatea feminină? De ce a dat bărbatului, spre soluție, „problema femeiască”, aceea despre care a vorbit undeva, în chip memorabil, Tatiana Tolstaia? Ca să le ții sub obroc, să le ascunzi de privirea tuturor celorlalți? Nu cinstești cu adevărat o femeie dacă nu-i dai un mic semn de prețuire, o ocheadă, dacă nu-i săruți măcar unghia de la degetul mic al mîinii drepte, dacă nu-i reciți în genunchi măcar un sonet îndrăgostit.

În pofida opiniei cu privire la virginitatea sacrosanctă a cărților, nu poți citi o lucrare fără s-o adnotezi. Dacă nu faci asta, înseamnă că, de fapt, n-o citești. O ții în palme și o muți de colo colo degeaba. Nu-ți va rămîne nimic în minte. Citești ca să scrii (o altă carte, cartea ta). Și scrii ca să pricepi. N-o spun primul. Îți plac o propoziție, un pasaj, tragi o linie subțire pe sub ele, aici vei găsi întotdeauna ceva prețios.

Îți vine un gînd neașteptat de profund, te miri tu însuși de profunzimea lui, dar trebuie să străbați lucrarea mai departe, nu te poți opri din lectură. Dacă nu-ți rezumi imediat gîndul, riști, totuși, să-l pierzi. Notezi un cuvînt pe margine, să nu-ți uiți ipoteza. Îți place o pagină: 19 sau 55, de pildă. Scrii cifra undeva, pe o foaie albă, cînd există una, deși am văzut și cărți fără astfel de pagini. Pe dosul copertei, sub titlu, într-un loc ușor de găsit, notezi un termen, o literă. Ori la final, după sumarul volumului, dacă nu vrei să scrii chiar lîngă titlu și autor, fiindcă ești foarte modest.

Din păcate, cărțile de azi nu mai încurajează adnotările, exercițiul voios al minții, fantezia exegetică, asociațiunile libere. Au prea puțin spațiu alb, la marginea rîndului, deasupra paginii, dedesubt. Sînt tipărite, în cel mai fast caz, meschin. Unde sînt cărțile de altădată? Unde zăpezile? Unde dinții întregi, fără o carie? Nimic nu mai e cum a fost.

A adnota o carte (id est a gîndi pornind de la ea) reprezintă o artă, un meșteșug subtil, un talent obținut cu imens efort. Această artă e foarte veche. Scribii medievali, cititorii de ambe sexe au făcut adesea adnotări, corecții, au ameliorat textul. Coleridge a devenit vestit pentru însemnările sale (circulau printre cunoscuți), lumea îi dăruia cărți tocmai pentru a le adnota; a lăsat cîteva sute de pagini de însemnări marginale. Nici Edgar Allan Poe nu a fost străin de acest obicei.

Deși ne îndreptăm viguros spre o eră a e-book-ului, arta adnotărilor ar trebui negreșit predată în școli. Eu am învățat-o tîrziu. Dar de subliniat am subliniat dintotdeauna. Ea nu se rezumă, în nici un caz, la aruncarea în pagină a unor semne de întrebare. Înseamnă pur și simplu să notezi gînduri.

Puteți găsi îndrumări în acest sens la Umberto Eco și, mai cu seamă, în lucrarea Cum se face o teză de licență. Eco ne sfătuiește insistent să subliniem cărțile cu mai multe culori, la fiecare lectură cu o altă nuanță cromatică. I-am urmat exemplul întocmai: pentru note, folosesc verde, pentru a bara un pasaj, roșu, pentru pasajele deprimate, plumbul creionului. O vreme, am folosit si fîșii de hîrtie ca ajutor mnemotehnic. Dar astfel de hîrtii / fișe se pierd repede, cad, dispar în neant. Unii le lipesc cu scotch și cărțile lor iau aspectul unui clasor, al unui ierbar. O lucrare care mi-a fost de folos acum un deceniu și mai bine: H. J. Jackson, Marginalia: Readers Writing in Books, 2001. Prezintă cîteva cazuri senzaționale de glosatori (T. H. White, printre ei).

Subliniezi pentru că ai de gînd să recitești, să regăsești cît se poate de repede un pasaj semnificativ. Mi-am dorit de multe ori, cînd aveam mult de scris, să recitesc măcar cîteva pagini din Demonii, din Anna Karenina, din Muntele vrăjit, din eseurile lui Montaigne. Nu am întotdeauna timp să recitesc în întregime un volum. Citesc o pagină, un capitol, frunzăresc în căutarea enunțurilor semnificative. Dacă n-aș fi lăsat un indiciu al trecerii mele prin viață și prin carte, dacă n-aș fi subliniat enunțul, mi-ar fi fost foarte greu. Aproape imposibil.

În Pourquoi lire? (Grasset, 2010, volum distins cu Grand Prix Jean-Giono), Charles Dantzig spune în chipul cel mai neted că citește pentru a scrie pe cărți (și apoi despre ele). De cînd se știe, și-a dorit cărți care să-i aparțină în exclusivitate. Destinul lor va depinde de-acum înainte doar de el. Va sublinia ce i se pare interesant, va redacta comentarii. Este singura modalitate de a citi înțelept. Cititul se însoțește obligatoriu cu scrisul. Sînt acte concomitente. Iată și concluzia lui Dantzig: „Dacă v-aș arăta volumele mele din opera lui Proust, ați înțelege de ce îmi cumpăr periodic noi ediții”.

Un clasicist pasionat de marginalii a exclamat cîndva, numai pe jumătate ironic: ”Există motive diverse de a achiziționa cărți. Unii le cumpără pentru conținut și ăsta constituie, după mintea mea, un motiv foarte vulgar; alții cumpără cărți pentru legătura lor, și motivul lor este un pic mai temeinic și nu chiar atît de vulgar precum cel dintîi; alții cumpără cărți pentru tipăritură, pentru aspect, și ăsta este pe bună dreptate un motiv foarte bun; dar adevăratul motiv de a cumpăra cărți este marginea paginii! Cercetează mereu marginea paginilor!”.

Dacă iubești cu adevărat o carte, scrie pe ea. Înainte de orice, a citi înseamnă a reflecta. Lasă măcar o urmă a iubirii tale.

Aș recomanda, în încheierea acestei note, un articol publicat în The New Yorker, la data de 26 ianuarie 2012, de către Mark O’Connell sub titlul ”The Marginal Obsession with Marginalia”. Îl puteți citi aici. Pe blogul publicației The New York Review of Books, acum cîteva zile, Tim Parks a scris un text în care ne îndeamnă să citim agresiv, furtunos, înarmați cu un creion. Găsiți textul lui aici.

P. S. În imagine: o pagină de manuscris medieval cu marginalia.


Citiţi în continuare!

joi, 18 decembrie 2014

Vonnegut înainte de Vonnegut


Kurt Vonnegut, Tabachera din Bagombo: Noi povestiri, traducere de Alexandra Coliban, București: Humanitas, 2014. 347p.


Da? Bineînțeles că nu mi-au plăcut foarte tare povestirile lui Kurt Vonnegut. N-am căzut pe spate sau în genunchi. Asta v-o spune un fan al lui Vonnegut, un fanatic, deci, un admirator aproape la fel de aprig ca LuciaT (a se vedea ce și cum aici). Este un Kurt Vonnegut înainte de Kurt Vonnegut, la douăzeci și ceva de ani, cînd încă nu se hotărîse o dată pentru totdeauna să se dedice scrisului și avea nevoie de agenți literari care să-i corijeze compunerile. Iată, poți începe o carieră literară strălucită și așa. Modic. Nu-i deloc o rușine.

N-am recunoscut întotdeauna, în Tabachera din Bagombo, ironia lipsită de orice iluzie (chiar cinică) a prozatorului de mai tîrziu. Obsesiile autorului matur lipsesc. Umorul este adeseori căutat. Finalul surprinzător nu salvează unele povestiri. În multe cazuri, finalul este chiar cel așteptat de cititor, comun, previzibil. Da, sînt povestiri scrise la termen și la cerere, publicate în reviste (și suplimente de cultură) precum Collier's, The Saturday Evening Post, Cosmopolitan, Argosy etc.

În ”Introducerea” la această carte, Vonnegut vorbește cu extremă modestie despre povestirile scrise la începutul anilor 50: ”Eram convins că nu fac nici cît o ceapă degerată. Nu voiam decît să-mi întrețin familia” (p.17). În ”Cuvîntul final despre cariera mea de scriitor pentru reviste”, scriitorul este și mai aspru. Găsește că deznodămîntul cîtorva povestiri este de-a dreptul ”stupid” (p.339). Ca fanatic al lui, aș spune că nu trebuie să-l credem pe cuvînt. Ca individ care nu vrea să mintă pe nimeni, aș spune că Vonnegut nu este foarte departe de adevăr. Multe povestiri sînt banale, demonstrative (aș numi ”Dragonul auriu” și ”Jolly Roger în croazieră”). Altele nu. Exemplul cel mai bun este negreșit chiar ”Tabachera din Bagombo”.

Cel care a spus că geniul este o lungă răbdare n-a greșit cu totul. Kurt Vonnegut a muncit din greu pentru a deveni marele prozator din Abatorul cinci, din Leagănul pisicii, din Mama noapte. A muncit din greu și aproape fără speranță: ”Încet dar sigur, Soarta... începuse să facă din mine un scriitor de ficțiune și un ratat, și asta a durat pînă cînd am împlinit patruzeci și șapte de ani, fir-ar să fie” (p.22). Nu-i ușor să trăiești cu gîndul neîmplinirii, să continui să te analizezi lucid, să rămîi franc. Ratații au tendința să devină mitomani. Vonnegut a ocolit ispita, și-a păstrat cumpătul. Și a perseverat. N-a devenit nici depresiv. Pînă la urmă, ”Soarta” i-a făcut dreptate. În deosebire de prozator, nu cred în soartă (nu-i pun nici măcar majusculă :)))), cred în tenacitate și reflecție, o virtute / două care l-a/u caracterizat mereu.

Dacă veți privi această notă ca pe un motiv de a nu cumpăra și citi volumul lui Vonnegut, veți greși amarnic, amarnic. Există, am spus deja, cîteva proze remarcabile. Aș adăuga lîngă titlul menționat mai sus (”Tabachera...”): ”Săracul orășel bogat”, ”Suvenirul”, ”Der arme Dolmetscher”. Mai sînt, firește, și altele. Nu mai pun la socoteală ”Introducerea” și ”Cuvîntul final...”, texte redactate tîrziu (în 1999), cu ocazia publicării în volum a vechilor povestiri. Cuprind observații și îndemnuri (pentru tinerii scriitori) pline de bun simț și modestie.

Procedați ca mine. Faceți nazuri numai dacă (și după ce) ați achiziționat Tabachera din Bagombo.

P. S. În imagine: James C. Christensen (n. 1942): The Responsible Woman.


Citiţi în continuare!

marți, 16 decembrie 2014

Wufnik cel olog în stepa tătarilor


Alberto Manguel, Jurnal de lectură: Un Don Juan al cărților, traducere de Ioana Ieronim, București: Baroque Books & Arts, 2012, 220p.


Dacă există nefericiți care (ca și mine) au cumpărat Jurnalul de lectură al lui Alberto Manguel, îi rog să facă următoarele corecturi facultative.

1. Să elimine pronumele personal ”eu” din propozițiile:

- ”Eu nu pot să sufăr glosarele” (p.49).

- ”Eu întotdeauna notez pe cărți” (p.64).

- ”Cititor fiind, eu urmăresc neglijent povestea orînduită cu grijă” (p.103).

Traducătoarea a uitat că în limba română, spre deosebire de engleză, prezența pronumelui ”eu” este de prisos (ori iritantă, fiindcă dă impresia de trufie). Toată lumea înțelege despre cine este vorba.

2. Să schimbe din masculin în feminin sexul unui anume autor japonez cu numele Murasaki Shikibu de la p.175. O doamnă și nu un domn a redactat, la începutul secolului XI, Povestea lui Genji. Nu avem încă, în românește, o versiune a acestui important și impozant (o mie de pagini) roman.

3. Să modifice următoarele titluri de cărți:

- Cartea pernei de Sei Shônagon (p.174 passim) în Însemnări de căpătîi, așa cum s-a impus deja, chiar dacă și primul titlu este posibil.

- Stepa tătarilor de Dino Buzzati (p.160) în Deșertul tătarilor.

4. Să preschimbe enunțul ”Don Quijote ca Wufnik Olog” (p.146) în ceva de felul ”Don Quijote ca unul dintre drepți” sau ”Don Quijote ca unul dintre cei 36 de drepți”. Sintagma Lamed Wufniks, care s-a impus în engleză, se referă la o legendă din Talmud, răspîndită de cercurile hasidice. Legenda pretinde că există în fiecare moment 36 de oameni drepți. Dacă unul singur ar lipsi, universul s-ar prăbuși în neant. Nici unul dintre drepți nu este olog. În ebraică ei sînt numiți fie ”Tzadikim Nistarim”, fie ”Lamed Vav Tzadikim”.

Jurnalul de lectură al lui Alberto Manguel este scris în mare grabă, plin de truisme, și tot în mare grabă a fost tradus. Redactorul de carte nu și-a făcut datoria. În original, titlul jurnalului sună astfel: A Reading Diary. A Passionate Reader's Reflections on a Year of Books.

P. S. În imagine: portretul unui scrib medieval (Jean Miélot).


Citiţi în continuare!

luni, 15 decembrie 2014

Să mori de rîs și alta nu...


Am scris nu de mult despre cîțiva filosofi care au binevoit să moară de rîs. Și asta m-a făcut atent. Nu numai la mine însumi, ci și la autorii hîtri, la autorii lipsiți de sobrietate, la frivoli.

Citești o pagină din Rabelais, lista jocurilor lui Gargantuel (sic!), să zicem, și hîc!, dai în rîs. Și rîzi, și rîzi, și tot rîîîzi, nu te mai poți opri. Te înăbuși, simți un dop în gîtlej și, gata, mori cu zile. Nici nu știi cînd te apucă. Cred, așadar, că acesta este motivul precis pentru care unii scriitori creștini au condamnat rîsul. Îmi amintesc de spusa lui Vasile cel Mare: ”unde ați văzut, mielușeilor, în sfînta și cinstita Evanghelie, că Iisus Christos a rîs? N-a rîs nici o clipită. Ca atare, dacă sînteți oameni cuminți, să nu cădeți pradă rîsului celui diavolesc! Așa vă îndemn cu părintească grijă” (citatul este pe jumătate apocrif). Și tot așa îmi explic fraza temeinică a unui eminent teolog contemporan: ”Starea naturală a omului este plînsul” (citat în întregime autentic).

Sar la alta. Citesc Evgheni Vodolazkin ca toată lumea emancipată și constat că romanul Laur nu este rău deloc. Doar folosirea de către traducătoare a unor cuvinte din lexicul lui Sadoveanu mi se pare nefericită: De ce ”prietin”? De ce ”vrai” (pentru vrei în întrebarea ”ce vrai de la mine?”)? De ce ”aiasta”? Nu pricep. N-am să mă lungesc acum. Mai am de citit cîteva capitole.

Mă voi opri deocamdată la episodul spovedaniei (pp.42-43). Este iarnă, ger, urît, vînt. Bătrînul vraci Hristofor și nepotul lui Arseni merg într-o căruță la biserica Sfîntul Kiril. Copilului îi clănțănesc dinții. Intră, în sfîrșit, în clădire și ascultă smeriți slujba. Arseni adoarme. După liturghie, starețul Nikandru scoate din anteriu o cărțulie intitulată Păcatele de greutate mijlocie proprii mirenilor și slujitorilor bisericii și începe să citească. Abia dimineața sfîrșește lectura. Greșeli medii ar fi (vă rog să notați): ”uitatul la cei ce se scaldă” (voyorismul, cum ar veni), ”răspîndirea de clevetiri” (vorbăria noastră de zi cu zi, leeres Gerede, păcat descris minuțios și blamat de însuși Martin Heidegger), ”făcutul cu ochiul”, ”dănțuitul cu măscări”. Enumerarea starețului Nikandru rămîne, desigur, actuală.

Să notăm că printre păcatele medii înșirate de cuviosul părinte se găsește și ”rîsul pînă te trec lacrimile”. Înțeleg încă o dată (dacă mai era nevoie) că nu este deloc recomandabil să rîzi. Înainte de orice, rîsul e semn de frivolitate, chiar de alienațiune mintală. Numai nebunii rîd cu poftă (în desenele lui Leonardo, în Laus stultitiae a lui Erasm). Și, al doilea, dacă te lași cuprins de acest păcat, poți muri la propriu de rîs. Cu siguranță, duhovnicul și medicul se unesc în acest avertisment.

Și nu uitați: starea obștească a omului este plînsul.


P. S. Am folosit pentru redactarea acestei note Evgheni Vodolazkin, Laur. Roman neistoric, traducere de Adriana Liciu, București: Humanitas, 2014, 325p., 37 lei.

P. P. S. Reproduc (în chip de ispită diavolească) cîteva jocuri inventate, în Gargantuel, de François Rabelais: ”Concina dreaptă; Concina oarbă; Concina prădată; Tabinetul; Toci; Popa-prost; Uite-l, nu e; Scriitorul; Leapşa pe ouate; Musca-n gaură; Musca la miere; Uite-o lungă, uite-o scurtă; Barbut; Treizeci şi unu; Şaizeci şi şase; Douăzeci şi unu; Maica şi călugărul; Bîz! Bîz!; Fă ca mine!; Puia-gaia; Macaua; Burtă peste burtă; Baba-oarba; Fripta; Cumperi ovăz?; De-a dopurile; Ineluş-învîrtecuş; Pipăitul; Spînzurătoarea; Micul purceluş; Cocostîrcul”.

În vremea lui Rabelais, ca și astăzi, cel mai interesant joc trebuie să fi fost ”Pipăitul”.

P. P. P. S. Jean-Antoine Watteau (1684 - 1721): Pierrot (1718 - 1719).


Citiţi în continuare!

duminică, 14 decembrie 2014

Lista plăcerilor lui Brecht


Găsesc pe un blog afin poezia lui Bertold Brecht intitulată Plăceri. Cuprinde o simplă enumerare de bucurii mărunte. O citesc și mi se pare, dintr-o dată, o listă foarte onorabilă. Plăcerile lui Brecht sînt, de fapt, plăcerile oricui. Nu neapărat plăcerile unui scriitor. Nu judec valoarea poemului. S-ar putea să fie banal. Mă gîndesc bineînțeles la enumerările consemnate, la sfîrșitul secolului X, de Sei Shônagon în Însemnări de căpătîi [Makura no sōshi]. Nu cred că de atunci plăcerile noastre s-au modificat prea mult. Nici măcar dialectica lui Brecht nu este, neapărat, o plăcere nouă. Nu am nici o stimă față de cititorul care ar găsi plăcerile înșirate mai jos nesemnificative.

Am tradus poezia Plăceri în chipul următor:

Cea dintîi privire aruncată pe fereastră dimineața
Cartea veche regăsită
Fețe pline de entuziasm
Zăpada
Schimbarea anotimpurilor
Gazetele
Cîinele
Dialectica
A face duș
A înota
Muzica veche
Încălțări confortabile
A sesiza un sens
Muzica nouă
A scrie
A planta
A călători
A cînta
A fi prietenos.

O versiune în engleză (nu este a mea, am luat-o de pe blogul citat mai sus): ”The first look out of the window in the morning / The old book found again / Enthusiastic faces / Snow, / The change of the seasons / The newspaper / The dog /  Dialectics / Taking showers, / Swimming / Old music / Comfortable shoes / Taking things in / New music / Writing, / Planting / Travelling / Singing / Being friendly.

Și originalul german: ”Der erste Blick aus dem Fenster am Morgen / Das wiedergefundene alte Buch / Begeisterte Gesichter / Schnee, / Der Wechsel der Jahreszeiten / Die Zeitung / Der Hund / Die Dialektik / Duschen, / Schwimmen / Alte Musik / Bequeme Schuhe / Begreifen / Neue Musik / Schreiben,/  Pflanzen / Reisen / Singen / Freundlich sein” (”Vergnügungen", in Gesammelte Werke, Bd. 10, Frankfurt a.M.: Suhrkamp, 1967, p.1022).

 P. S. În imagine: Marion Peck (n. 1963): Good Christian Children.


Citiţi în continuare!

joi, 11 decembrie 2014

Ars moriendi


Am aflat de curînd că s-a tipărit în Franța un volum colectiv (cu șase autori) consacrat morților ”stupide”. Titlul volumului: La tortue d'Eschyle et autres morts stupides de l'histoire, Les Arènes,‎ 2012, 200p. Preocuparea e veche. Omul e tanatofil de felul lui. Adoră morțile altora. La a lui nu se gîndește. În Officina (o enciclopedie), un anume Ravisius Textor (c. 1470 - 1542) a redactat o listă de morți insolite, de care s-au folosit Rabelais și Michel Eyquem de Montaigne.

În realitate, moartea este una singură, chiar dacă stîrnește, prin ineditul ei, zîmbetele celorlalți. Izbucnim pesemne în rîs, fiindcă nu ne-a venit rîndul. Încă. La o adică, moartea nu este nici neagră, nici albă. Nici josnică, nici înălțătoare. Nici stupidă, nici deșteaptă.

Seneca, la rîndul lui, se întreba cu seriozitate dacă este recomandabil să plîngi și să suferi la moartea cuiva. Răspundea negativ. Dacii se veseleau, pretind istoricii.

Mă întorc la anecdotele culese de cei șase autori ai lucrării La tortue d'Eschyle et autres morts stupides... Pe unele le știu deja de la Montaigne, din eseul intitulat ”A filosofa înseamnă a învăța să mori”. De pildă, povestea morții lui Eschylos. În timpul unui cutremur, scriitorul grec a fugit înspăimîntat din casă, nu voia să fie zdrobit de zidurile clădirii. N-a avut noroc. Un vultur cu barbă a scăpat din gheare, chiar deasupra lui, o broască țestoasă. Carapacea l-a nimerit decisiv în cap. Povestea este o ilustrare a proverbului: Din lac în puț...

Despre filosoful stoic Chrysip din Solis se zice că a murit de rîs, la un banchet, privind un măgar care mînca smochinele de pe masă, smochine pregătite, firește, pentru invitați. Că omul seamănă adesea cu un măgar solemn știu, dar nu găsesc nimic de rîs în gestul măgarului. Și cu atît mai puțin nu găsesc ceva de rîs în rîsul final (și nemetafizic) al filosofului Chrysip. Să trecem...

Despre Pietro Aretino să spune că a murit și el de rîs. Nu se specifică, totuși, cauza accesului incontrolabil. Un rege din Birmania a murit din aceeași pricină, cînd un negustor venețian l-a informat că există state care nu sînt guvernate de regi.

Mai interesantă, dacă îmi este permis să spun astfel, este moartea unui anume Georges, duce de Clarence. Condamnat la moarte, prin 1478, ducele a ales să fie înecat într-un butoi cu vin de Malvoisie. Îi era sete.

Mă întreb ce-i mai bine: să mori de rîs sau de plîns? Oricum, cel mai bine și mai bine, am impresia, este să mori înecat în vin, precum ducele proverbial...

Ca să conchid, voi spune așa: să cauți în tratate și istorii, să consulți enciclopedii, ca autorii cărții de mai sus, să aduni anecdote și date, și, în final, să redactezi o listă (foarte lungă) a morților stupide din istorie mi se pare o ocupație mai stupidă și mai atroce decît înseși morțile narate. Naivitatea omenească este inepuizabilă...

P. S. Iată, aici, și o enumerare a nefericiților care au murit la propriu de rîs. În imagine: Antoine Coypel (1661 - 1722): Democrite (1692).


Citiţi în continuare!

marți, 9 decembrie 2014

Memoriile unui defunct fericit


Nu credeam că e posibil, dar uite că e posibil. Niciodată nu știi tot. Viața te ajută să fii umil și să-ți vezi lungul nasului. Are grijă, cum ar veni, să nu umbli cu nasul pe sus ca Pinocchio.

Dacă n-aș fi citit, cu mare întîrziere, consimt, Jurnalul de lectură al lui Alberto Manguel (publicat la Baroque Books & Arts, în 2012), despre care am scris două vorbe aici, n-aș fi auzit, probabil, în veci de veci de prozatorul brazilian Joaquim Maria Machado de Assis (1839 - 1908). N-aș fi murit cu totul incult, dar ar fi fost păcat să nu fi știut absolut nimic despre o carte ca Memoriile postume ale lui Brás Cubas (1881).

Stați... N-am citit-o încă. Trebuie să merg la anticar, în Lăpușneanu. Există două ediții românești. Prima a apărut la Minerva, colecția BPT, în 1986, a doua la Leda, în 2005. Nu știu dacă între cele două traduceri există vreo diferență. Nu prea cred. Traducătorul este același: Andrei Ionescu.

N-am găsit, în română, decît o scurtă prezentare, pe Crispedia, din care am reținut amănuntul că Memoriile postume ale lui Brás Cubas reprezintă biografia unui ins mediocru. Fiind el mediocru, ca orice om, de altfel, este și sarcastic, și critic, și batjocoritor. Mă întreb dacă nu cumva mediocrul lui Machado de Assis este înrudit cu mediocrul lui Dostoievski (mă refer la ”omul livresc” din Însemnări din subterană). Rămîne să verific. Am căutat, prin urmare, recenzii în engleză și am citit deja cîteva fragmente din carte în New York Times. M-a frapat încă de la început, inventivitatea epică a lui Machado de Assis. Naratorul, Brás Cubas, pretinde că a murit (trebuie să-l credem pe cuvînt) și își dedică memoriile primului vierme care a mușcat din trupul lui înghețat. Asta este pesemne o ironie introductivă. Înțeleg că urmează și altele.

Capitolele cărții sunt foarte scurte, o pagină sau chiar mai puțin, și firul epic este bine încîlcit și înnodat, cam ca în Viața și opiniile lui Tristram Shandy, gentleman de Laurence Sterne, la care naratorul lui Machado trimite încă din prolog, ca să știm de unde-i provin imboldul digresiv și verva satirică. Așadar, defunctul își prezintă fosta viață, fosta copilărie, fost amantă (a avut o furtunoasă relație cu nevasta unui politician), fostele observații și folosește acest prilej pentru a-și bate joc, în prezentul postum al narațiunii, de netrebnicia umană. Dacă mai adaug că numitul Brás Cubas face parte din specia nihilistă a filosofilor, cred că bănuiți deja la ce trebuie să vă așteptați.

Repet. N-am citit cartea. Nu bag mîna în foc că este o capodoperă. Eu sper doar că este o carte amuzantă.

Joaquim Maria Machado de Assis a scris poezii, povestiri și cinci romane. Frecvent citat este și romanul intitulat Dom Casmurro (1899). În 2008, cînd se împlinea veacul de la moartea scriitorului, presa a titrat: ”After a Century, a Literary Reputation Finally Blooms”.

P. S. Am căutat o imagine care să ilustreze un ”defunct vesel”. N-am găsit ceva foarte potrivit. Pînă la urmă am ales Hugo Simberg (1873-1917): Garden of Death.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 6 decembrie 2014

Iolanda, dragostea mea, duminica vieţii mele, te iubesc


Nu. Puteți să vă supărați pe mine, să nu-mi mai dați binețe, să-mi ignorați blogul și să mă găsiți / numiți un cititor încuiat, cu un gust deplorabil sau, mai degrabă, un individ lipsit totalmente de gust, dar nu-mi plac nici de leac propozițiile confecționate de António Lobo Antunes, în Ordinea naturală a  lucrurilor (Humanitas, 2009). Nu voi da multe exemple, fiindcă stilul prozatorului portughez este pretutindeni același, egal cu el însuși, de la prima și pînă la ultima frază meticulos (și inutil) amplificată. Găsesc acest stil complet anacronic. A fost practicat în anii 70 și chiar mai devreme, s-a învechit, nu mai merge, e retro(grad). Romanul lui Lobo Antunes devine după întîia sută de pagini obositor. Nu poți vorbi la infinit în metafore și comparații. Grecii aveau o vorbă care se potrivește, cred, în contextul de față: ”Nimic prea mult!”. Pentru gustul meu prematur îmbătrînit, paginile din romanul menționat mai sus reprezintă prototipul excesului și sterilității. Judecați și Domniile Voastre...


Un bărbat de aproape 50 de ani iubește o fată de 18, Iolanda, bolnavă de diabet, și i se adresează în chipul următor: ”Nu pot pleca: sînt prizonierul tău cum e un liliac prizonierul nopţii, bîntui în jurul corpului tău descriind elipse nesăbuite”.

Același bărbat își continuă monologul: ”Şi totuşi, Iolanda, să nu crezi că viaţa mea într-un sătuc din regiunea Ericeira unde eucalipţii picurau lacrimile unei mîhniri fără leac nu era plăcută”

Și tot el: ”Când mă culc lângă tine spătarul patului îşi schimbă poziţia, salteaua se înmoaie, iar corpul tău suspină în gîngurit de cedru”.

Același bărbat îndrăgostit lulea: ”Gura mea îți parcurge ceafa fără să îndrăznească un sărut”.

Sau: ”mă simt aşa de aproape de tine de parcă te-aş locui, de parcă ai fi, cum atît de mult îmi doresc, singurul meu aliment, ţara mea, oraşul meu, căminul meu, de parcă sîngele tău mi-ar lumina vocea iar eu aş merge, prin Quinta do Jacinto, călăuzit de tămîia ochilor tăi”.

Sau: ”Iolanda, dragostea mea, duminica vieţii mele, te iubesc”.

În fine, un doctor are un ”stetoscop de ascultat lacrimile inimii”.

Gata, mă opresc aici. Mi se pare prea mult. Nu vreau să mă lungesc. Atîta am fost în stare. Nu vreau să conving pe nimeni. Fiecare om cu preferințele lui. Probabil că unii cititori au puterea de a rezista înșiruirii de imagini (unii ar numi-o la figurat ”inundație”), mie această formidabilă rezistență îmi lipsește. Deocamdată. Și nu numai puterea de a rezista îmi lipsește, dar și răbdarea. În același stil baroc și excesiv înflorat sînt scrise cronicile din cealaltă carte, recent apărută sub titlul Inima inimii.


António Lobo Antunes, Ordinea naturală a lucrurilor, traducere și note de Micaela Ghițescu, București: Humanitas, 2009, 208p.

António Lobo Antunes, Inima inimii, traducere de Dinu Flămând, București: Editura Humanitas, 2014.


P. S. Îmi este cu totul și cu totul imposibil să înțeleg caracterizarea pe care Dinu Flămând, traducătorul cronicilor din Inima inimii, o face acestei proze: ”şi e arta lui stilistică inconfundabilă, aceeaşi acurateţe a exprimării ce manifestă oroare de adjective, dar şi de vacuitatea metaforică, fiindcă preferă densitatea emoţiei restituite prin forţa enunţului”. Oroare de adjective? Oroare de vacuitatea metaforică? Dumnezeule! Eu văd negru, acolo unde altcineva vede alb. Nu-i în ordine! Am să consult un oculist...

P. P. S. În imagine: Giuseppe Arcimboldo (1527 - 1593), Inverno (1563).


Citiţi în continuare!

joi, 4 decembrie 2014

12 + 12


Nu știu dacă lista de mai jos vă spune ceva. În mod normal, n-ar trebui să vă spună mare lucru. Vă rog s-o citiți cu atenție. Așadar:

1. Sei Shônagon, Însemnări de căpătîi [Makura no sōshi: Cartea pernei], sec. X – XI
2. Miguel de Cervantes Saavedra, Don Quijote, vol.1: 1605, vol.2: 1615
3. J. W. Goethe, Afinităţile elective, 1809
4. François-René de Chateaubriand, Memorii de dincolo de mormînt, 1849-1850
5. Joaquim Maria Machado de Assis, Memoriile postume ale lui Brás Cubas, 1881
6. Arthur Conan Doyle, Semnul celor patru, 1890
7. H.G. Wells, Insula doctorului Moreau, 1896
8. Rudyard Kipling, Kim, 1901
9. Kenneth Grahame, Vîntul prin sălcii, 1908
10. Dino Buzzati, Deşertul tătarilor, 1940
11. Adolfo Bioy Casares, Invenţia lui Morel, 1940
12. Margaret Atwood, Ieşirea la suprafaţă, 1972.

Afirm din capul locului: nu este lista mea. Eu am pus-o doar în ordine cronologică. Dar ea poate fi parcursă în orice ordine doriți (și numai dacă doriți, desigur, nu este obligatorie). Recunosc bucuros: nu am citit toate cărțile din listă. Trebuie să scăpăm de complexul că dacă n-am citit un titlu dintr-o listă de 10 sau 12 cărți (relativ cunoscute) sîntem niște inculți. Asta este o mare naivitate. Nimeni nu stăpînește o bibliografie exhaustivă, pentru motivul că o astfel de bibliografie este infinită. Eu însumi pot produce cel puțin 10 liste de cîte 12 cărți care ar îngrijora pe orice erudit. Nu vă faceți, deci, probleme. Cu excepția romanului publicat în 1972 de Margaret Atwood, Surfacing, toate cărțile din listă sînt traduse în românește. Unele încă de mult (Goethe, Doyle, Wells), altele recent (doamna Sei Shônagon). Din lista de mai sus, eu aș citi în primul rînd Machado de Assis, Memoriile postume ale lui Brás Cubas. Autorul e brazilian. Naratorul acestor memorii este mort și își dedică volumul primului vierme care a mușcat din trupul lui. Aș mai citi Kim și cam atît. N-aș citi, în schimb, Surfacing (nu știu de ce) și cartea pentru copii a lui Kenneth Grahame. Fiecare cu gustul, cheful și preferințele lui. Este o listă pestriță. Nu cuprinde doar capodopere. Reprezintă, în realitate, un jurnal sentimental. Numai așa îmi explic prezența în listă a lui Kipling și Grahame.

Cam asta a re-citit un om timp de un an (printre alte cărți, desigur). Omul se numește Alberto Manguel, autorul vestitei Istorii a lecturii, și prin asta lista devine, oarecum, semnificativă.

Lista de mai sus, carte cu carte, un titlu pe lună, a fost parcursă și comentată (între iunie 2002 și mai 2003) de către Alberto Manguel într-un jurnal. Autorul și-a adunat notele de lectură în A Reading Diary. A Passionate Reader's Reflections on a Year of Books (Farrar & Straus & Giroux. 2004, 205p). Volumul a fost tradus de Ioana Ieronim sub titlul parțial modificat Jurnal de lectură: un Don Juan al cărţilor și a fost tipărit la editura Baroque Books & Arts, în 2012. Are 224 de pagini. Se citește repede și poate da idei.

În ceea ce mă privește, mi-am făcut deja lista pentru intervalul decembrie 2014 - noiembrie 2015. Nu am de gînd s-o divulg. Sau... Mai bine o divulg, de ce să dau palpitații cititorilor acestui blog? Deci:

1. Petronius, Satyricon, sec. I
2. Lucius Apuleius, Metamorfoze [Măgarul de aur], sec. II
3. Laurence Sterne, Viața și opiniile lui Tristram Shandy, gentleman, 1759 - 1767
4. Knut Hamsun, Foamea, 1890
5. Thomas Mann, Moarte la Veneția, 1912
6. Thornton Wilder, Puntea sfîntului rege Ludovic [The Bridge of San Luis Rey], 1927
7. Virginia Woolf, Spre far, 1927
8. William Faulkner, Pe patul de moarte [As I Lay Dying], 1930
9. Mihail Sadoveanu, Creanga de aur, 1933
10. Jorge Luis Borges, Aleph, 1949
11. Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală [L'Œuvre au noir], 1951
12. Italo Calvino, Dacă într-o noapte de iarnă un călător, 1979.

După cum se poate observa, am ales 12 titluri clasice. Dar Domniile Voastre v-ați făcut lista?

P. S. Sir Edward Coley Burne-Jones (1833 - 1898): Portrait of Katie Lewis (detail), 1886.


Citiţi în continuare!

marți, 2 decembrie 2014

În cîte feluri îți poți omorî bărbatul


”Ce‑i cu faţa asta speriată?
 Orice femeie visează să‑şi omoare soţul”
(Patricia Melo, Elogiul minciunii, p.131).


O să-mi spuneți că enunțul de mai sus conține o exagerare. Așa și este. Numai 99 % dintre femei doresc cu adevărat să-și ucidă bărbatul. Celelalte vor numai să scape de el. Nu-i deloc simplu, recunosc. Dar se poate.

În cîte feluri poți să-ți ucizi soțul? În multe feluri, firește. Cel mai sigur este să găsești un șarpe veninos și să i-l strecori în pat. Cînd se întoarce de pe o parte pe alta, cînd sforăie înfiorător ca de obicei, șarpele, sssss, îi face felul. Femeia devine în sfîrșit liberă. Și ce este mai prețios pentru o femeie inteligentă (și frumoasă, ca să fac un pleonasm) decît libertatea. Numai cînd este cu adevărat liberă și cu un soț (sau doi) pe conștiință, femeia strălucește. Dacă nu strălucește, înseamnă că încă n-a îndrăznit nimic, n-a comis nici o crimă și trăiește sub tirania rușinoasă a unui bărbat.

Firește că glumesc. Dar numai pe jumătate. În rest, sînt foarte serios. Căci există, dragi cititoare, un mare adevăr în ceea ce am scris deasupra. Vă știu bine. V-ați căsătorit prost. Îndurați arbitrariul năuc al unui bărbat pefect banal. Slugăriți. Spalați, gătiți, faceți ciorbe. salate, prăjiturele, pîrjoale, papanași. Și pentru ce? Pentru un individ indiferent. Pentru un nesimțit. Nu-i drept. A venit timpul să vă eliberați de sub despotism.

Și dacă nu ați prins curaj, dacă sînteți încă timide ori nu aveți deocamdată energia necesară unei fapte binecuvîntate, vă rog să citiți o carte. Măcar vă veți amuza, dacă v-ați împăcat deja cu soarta crudă și nedreaptă. E vorba desigur de un roman polițist. Se intitulează Elogiul minciunii, a fost tradus de Anca Ferro, s-a tipărit în colecția Globus a Editurii Univers (cu două săptămîni în urmă) și aparține doamnei din care mi-am scos epigraful de deasupra acestei note, Patricia Melo, acela cu visul oricărei femei.

Romanul se remarcă înainte de orice prin inteligență. Are de toate: suspans, crime, acțiune, umor, sex, gesturi pasionale, trădări. Este antrenant.

Acțiunea pe scurt. Un scriitor de romane polițiste, nu foarte imaginativ, dar îndemînatic, se îndrăgostește de o femeie fatală, pe nume Fúlvia Melissa. Femeia lucrează la un institut de herpetologie, îngrijește jivine tîrîtoare, așadar, e o Evă perfidă, nu are suflet, dar are o Idee principală. Vrea să scape de soț. Abia aproape de sfîrșit aflăm că soțul ei este foarte bogat și că moartea lui i-ar aduce femeii nu doar libertatea de care vorbeam mai sus (libertatea spre care tînjesc amarnic femeile de pretutindeni și dintotdeauna), ci și cîteva milioane de dolari. Ceea ce nu-i de ici, de colo. Cei doi îl ucid pe soț, după mai multe incercări, soțul, ca de obicei, are nouă vieți și se îndîrjește să supraviețuiască, în pofida tuturor metodelor încercate de a-l suprima. Cea cu șarpele veninos este doar prima. Oricum, într-un bun sfîrșit, îl omoară cu succes și încep să se bucure de viață. Dar José Guber, scriitorul, nu este la înălțimea acestei femei adevărate și a misiunii trasate de ea. Între parteneri apar unele mici neînțelegeri. Una dintre neînțelegeri poartă, bineînțeles, un nume feminin: Ingrid. Începe un nou război. Încă nu știm care dintre femei îl va cîrștiga. Mai mult de atîta nu pot să vă spun. Nu-mi dă voie editura.

Mă întorc la scopul precis al acestei note. Sigmund Freud pretindea că visele transmit mesaje din subconștient. Visăm adeseori sfîrșitul unui director, al unui Părinte, al unui șef, al unui tiran. Ne trezim îngroziți, cu un sentiment de vinovăție. Fugim la biserică. Ne rugăm. Oare de ce? Răspunsul e unul singur: subconștientul nostru are întotdeauna dreptate. El nu glumește niciodată.

Numai eu mi-am permis să recenzez romanul Patriciei Melo sub forma unei glume. Ori n-am glumit?

Ofer pentru doamnele interesate coordonatele cărții: Patricia Melo, Elogiul minciunii, traducere de Anca Ferro, București: Editura Univers, 2014, 173p.

P. S. În imagine: Bartolomeo Veneto (c. 1570 - 1531): Courtesan (Portrait of Lucrezia Borgia).


Citiţi în continuare!

duminică, 30 noiembrie 2014

Fără titlu. Continuare de toamnă la o postare de primăvară


După ce am scris aici despre titlurile interminabile, am scris aici și aici despre cele foarte scurte. Obsesia m-a ținut toată luna februarie (și o parte din martie). Nu mai puteam să dorm din pricina ei. Mi-a trecut o vreme. Apoi iar m-a luat cu fierbințeală... În seara asta, aș dori să completez lista titlurilor ciudate cu încă trei exemple.

Am descoperit, așadar, o carte care pretinde că nu este intitulată, deși poartă un titlu destul de amplu. Se numește Not Entitled: A Memoir și a apărut cam de multișor (în 1996). Aparține criticului Frank Kermode. David Lodge s-a grăbit să recenzeze volumul în articolul ”Confessions of a Literary Man”, publicat în The New York Review of Books (în 6 mai 1996). Cu David Lodge am schimbat cîteva cuvinte binevoitoare pe Lăpușneanu, în Iași, la începutul lui octombrie. Dorea de mult să mă cunoscă. Acum a avut ocazia. Din cîte știu, întîlnirea și spirituala conversație cu autorul acestui blog l-au marcat. Nu spun mai mult. Restul e ficțiune. Titlul folosit de Kermode pentru confesiunea lui, Not Entitled, este propriu, toată lumea știe, picturilor lipsite de un subiect definit, dar și bolovanilor prezentați de unii artiști celebri pe post de sculpturi. În cazul lui Kermode, titlul este neîndoielnic un indicator al modestiei, al supremei umilințe. Adică el, autorul, nu este un subiect precis, un individ ieșit din comun, o personalitate accentuată, un Om, și nu merită un titlu foarte sonor. Nu se poate compara cu sfîntul Augustin, care l-a întrecut în smerenie. Nu insist. Dacă vă interesează cartea lui Kermode, citiți recenzia prietenului meu, aici.

N-am spus nimic în februarie despre romanul lui Roberto Bolaño, 2666, deși discutasem despre semnificația cifrei din titlu cu poetul Radu Vancu, pe blogul lui, încă din 2011, pe vremea cînd Radu posta aproape zilnic în Bibliographia litteraria. Amîndoi ajunseserăm la concluzia că 2666 (care nu apare în 2666) nu poate fi o aluzie la o cifră anume din Apocalipsa lui Ioan (adică la 666) pentru un motiv simplu: nici în Apocalipsa lui Ioan Teologul, numărul 2666 nu apare. Ar fi fost oricum prea simplu. În schimb, 2666 apare într-un roman concis al lui Bolaño, Amuleto, publicat în 1999, în enunțul următor: ”drumul semăna cu un cimitir din anul 2666”. Cifra e menționată și în Detectivii sălbatici de către poeta Cesárea Tinajero, muma poeziei visceraliste: ”a vorbit despre timpurile ce urmau să vină și învățătoarea, ca să schimbe subiectul, a întrebat-o despre ce timpuri vorbea și cînd vor veni. Și Cesárea i-a spus odată: prin anul 2600. Două mii șase sute și ceva. Și apoi, auzind rîsul pe care i l-a provocat învățătoarei data aceea așa de ciudată, un rîs stăpînit ce de-abia se auzea, Cesárea a rîs din nou...” (p.744). Mulți cred că 2666 este o aluzie la timpul scurs de la Creație și pînă la exodul evreilor din Egipt. Nimic nu este sigur și nu există nici o șansă de soluție, oricît de tare s-ar chinui exegeții să decripteze ”intenția” autorului, înțelesul ultim și final.

În fine, scriitoarea poloneză Olga Tokarczuk (despre care se spune că a fost nominalizată la Nobel în 2012, deși ne-am cam dumirit cum e cu nominalizările la Nobel) a publicat în 1995 romanul intitulat E. E.. Literele E. E. trimit, desigur, la inițialele numelui eroinei: Erna Eltzner, o doamnă pasionată de jocuri esoterice (ca și autoarea).

Cam atît pentru azi. S. D. M. P. V., mai vorbim și mîine...


Citiţi în continuare!

miercuri, 26 noiembrie 2014

Boabele de năut



Albert Camus, Ciuma, traducere de Eta şi Marin Preda, Bucureşti: Editura pentru Literatură Universală, 1965.


Să vedeți ce mai citesc după iureșul de cărți noi și valoroase de la Gaudeamus! Omul este, totuși, o ființă curioasă, imprevizibilă. Fix la mine mă refer. Iată: recitesc după douăzeci și cinci de ani Ciuma lui Albert Camus (din care nu mai țineam minte mare lucru) și mă amuză încă o dată personajul pe care doctorul Bernard Rieux îl vizitează neabătut în fiecare seară, chiar pe timpul epidemiei, într-una din mahalalele Oranului. Este un bătrîn care ține două oale în fața lui, una plină cu boabe de năut, alta goală. Personajul nu face nimic altceva decît să mute boabele de năut dintr-o oală într-alta. Cînd una din oale s-a umplut, începe să pună boabele în cea dintîi. Și nu se plictisește. Nici nu are nevoie de orologiu. Mai mult: bătrînul consideră pesemne că viața lui are un sens aparte, un rost. Și are un rost sublim, întrucît mănîncă la intervale precise, atent măsurate. Doar n-o să-mi spuneți că viața reală înseamnă mai mult decît o masă îmbelșugată, cu vin roșu parfumat, cu friptură de clapon, cu papanași de Agapia. Vai de mine, e Post, și eu vorbesc de cele sfinte. Mai bine luați și ajunați...

Repet: bătrînul nu face nimic altceva. Stă în pat și mută boabele de năut dintr-un vas în altul. Iar cînd se împlinește vremea mănîncă. Iar după ce mănîncă, se întoarce la boabe...

Pe vremuri, călugării care trebuiau să vegheze măsurau noaptea după numărul de rugăciuni recitate. De aici vine și expresia ”cît ai zice Tatăl nostru” pentru a desemna o perioadă scurtă de timp. Pentru o perioadă și mai scurtă, avem expresia sapiențială ”cît ai zice pește”. A, da, monahii mai foloseau șiragul de mărgele pe care bunica mea îl numea ”rozariu”. Numărau mărgelele. Cînd recitau pentru a patra mie oară Ave Maria, îl trezeau pe călugărul următor (care îl înlocuia la veghe) și mergeau la culcare. La propriu, Rozariul este o culegere de rugăciuni compusă de sfîntul Dominic de Guzman.

Să mă întorc la romanul lui Camus. Reproduc pasajul cu privire la bolnavul vizitat de Rieux: ”Nu putea suferi să vadă un ceas şi într-adevăr nu era nici unul în casa lui. 'Un ceas, spunea el, e scump şi e ceva prostesc'. Evalua timpul, şi mai ales ora meselor, singura care îl interesa, prin cele două oale dintre care una, cînd se trezea, era plină cu năut. O umplea pe cealaltă bob cu bob, cu aceeaşi mişcare sîrguincioasă şi regulată, îşi găsea astfel reperele într-o zi măsurată cu oala. 'La fiecare cincisprezece oale, spunea el, trebuie să mănînc. E foarte simplu'."

Ca impresie generală, cartea lui Camus nu mi-a plăcut prea mult. Este plină de propoziții cu privire la măreția omului, la noblețea lui. În timpul epidemiei, personajele sînt cuprinse de o exaltare nefirească, discută doar metafizică și alte chestii abisale (niciodată nu discută despre noroi, despre moarte, despre minciună) și se miră cît de săritor și de grozav este omul în toate împrejurările și îndeosebi cînd e încercat de o soartă haină. Cu siguranță, numai ciuma este de vină...

Mai bine mă apucam de citit Lydia Davis, Sfîrşitul poveştii, în traducerea Veronicăi D. Niculescu. Terorista spune aici că Lydia Davis ”e mama și tata prozei scurte americane”. Mie nu mi-ar fi trecut prin cap că femeia asta-i androgin...

Prin urmare, de la ciumă,
Am de gînd să trec la mumă...


P. S. În imagine, Paul Cézanne (1839 - 1906): Vieille femme avec un rosaire (un chapelet). Femeia strînge în mîini un rozariu din cele pe care le mînuia bunica din partea tatălui. La ortodocși, șiragul de mărgele se numește ”metanier”.


Citiţi în continuare!

luni, 24 noiembrie 2014

Portret al cititorului la bătrînețe


Cunosc tineri care nu citesc decît cărți noi. Nu-i un obicei înțelept. Ca să poți așeza o carte recentă într-o ierarhie, trebuie să fi citit măcar cîteva sute de cărți vechi. Dacă nu le parcurgi acum, cînd le razi cu entuziasm pe cele noi, este greu de crezut că vei ajunge să citești vreodată cărțile fundamentale. Fără Iliada lui Homer, fără Eneida, fără Satyricon, fără Măgarul de aur, fără Shakespeare, fără Tristram Shandy, mori incult. Mori degeaba.

Cunosc bătrîni care nu citesc decît cărți vechi. E mai comod. Ei spun că citesc numai de plăcere și că plăcerea vine doar de la capodopere. Se înșală. Dacă nu ai curajul să te confrunți cu o carte nouă, vei citi de plăcere, dar nu vei mai trăi niciodată bucuria de a descoperi de unul singur o carte bună. După o anumită vîrstă, teama de nou, avariția, evitarea oricărui risc vestesc, în opinia mea, o moarte imatură.

Recitind cele Șapte convorbiri cu Jorge Luis Borges pe care le-a consemnat Fernando Sorrentino, am găsit în prefața celui din urmă ceea ce aș numi fiziologia cititorului bătrîn. Citatul este cam lung, dar îl reproduc în întregime, fiindcă găsesc în el, ca într-o oglindă, o imagine pe care nu mi-aș dori s-o întruchipez cîndva.

Așadar: ”De cînd am învăţat să citesc, sunt un soi de credincios al literaturii şi, mai cu seamă, al prozei narative. Sînt încîntat să mi se povestească istorii, iar acestea să fie - în adevăratul înţeles al cuvîntului - interesante. Tocmai de aceea, nu mi s-a părut niciodată meritoriu să citesc cărţi dezagreabile, proaste sau plictisitoare, nici s-o fac împins de cine ştie ce chemare categoric imperioasă. Am încercat, fără succes, să-i admir atît pe altruiştii care scriu best sellers, cît şi pe egoiştii care se pierd în hăţişul textelor ilizibile. Aşadar, căutînd plăcerea, mă ocupam pur şi simplu cu cititul. Citeam ce-mi plăcea şi lăsam deoparte ce mă plictisea. Iar, cu trecerea anilor, am început să desluşesc un proces de decantare. De pildă, mi s-a confirmat că unele cărţi nu reclamă o a doua lectură; că altele mă obosesc şi mă enervează pe loc; că pe unele le uit pe măsură ce le citesc; că, întîrziind asupra sintaxei şi vocabularului altora, văd figura autorului lor, de o seriozitate care stârneşte rîsul; că alte cărţi există doar în presă şi în cercurile unde se vehiculează idei similare. Etcetera, etcetera, etcetera”.

Sînt perfect de acord cu multe din ideile lui Sorrentino. Una singură nu-mi place. Refuzul cărților noi. Și mi-am amintit chiar acum, cînd redactez această notă, un articol al lui Tim Parks, din The New York Review of Books, intitulat ”Why Read New Books?”. Îl puteți consulta aici. Iată o întrebare importantă (măcar pentru mine): de ce să citim cărți noi cînd avem (deja) la dispoziție atîtea cărți formidabile, întreaga istorie a literaturii universale? Nu am un răspuns foarte isteț. Răspund deci așa: ca să nu ajungem prea devreme bătrîni. Bătrînul este insul care trăiește din rutină și repetiție. Nimic nu-l obosește mai mult decît întîlnirea cu o situație care iese din tipar, cu o situație inedită.

În ceea ce mă privește, nu mă voi opri niciodată, dar niciodată la ”canonul occidental”. Prefer să-mi fac eu singur canonul...

P. S. În imagine: Jan Davidsz de Heem (1606-1684): Vanité.


Citiţi în continuare!

duminică, 23 noiembrie 2014

Să vă spun drept: sînt altcineva


Am mai scris despre pasiunea citatelor. Iată o notă mai veche aici. În sine, ea, pasiunea cu pricina, nu-i nici bună, nici rea. Eseurile lui Montaigne, de exemplu, sînt pline de citate latinești. Turnul în care scria (de fapt, sala în care se plimba și dicta unui secretar) era/u împodobit/e cu zeci și zeci de inscripții. Cînd ridica ochii în tavan, filosoful dădea peste enunțuri din Seneca, peste versete din Vergiliu, peste propoziții din Cicero. Asta a fost mania lui și nimeni nu i-a reproșat vreodată excesul de citate. Montaigne a fost un original plin de idei. Gîndea întotdeauna cu capul lui, a avut idei bizare, deși nu ținea morțiș să fie un original: pentru el, citatele erau numai și numai un prilej de meditație. Nu și-a făcut chip cioplit din ele.

Așa și trebuie să fie. Să cităm doar ceea ce ne face și ne ajută să gîndim. Altfel citatul nu are nici un rost. Am întîlnit oameni în toată firea care își rezervau timp pentru a învăța pe de rost citate, îndeosebi înainte de reuniunile publice (înainte de o conferință, de un simpozion, de un botez, de un prohod). Unii dintre ei memorau și bancuri. Nu poți conversa erudit (și nici nu ești om întreg) dacă nu poți reproduce, la momentul culminant, o anecdotă, un banc, un citat din Coelho. Am audiat cîndva un profesor (figură publică o vreme) care vorbea mereu și mereu în bancuri și citate. Avea o memorie colosală. Recita pagini întregi din Voltaire, din Giordano Bruno. ”Prelegerile” sale aveau haz, dar n-aveau miez. N-am aflat niciodată ce păreri avea despre lume, despre viață, despre el însuși, despre umilul chibrit. Cred că nu avea nici una. Memorase cu siguranță prea multă sapiență. Vorba lui Emerson: ”viața lui devenise un amplu citat”. Profesorul a murit pe cînd eram în Grecia. Cînd și-a dat sufletul, zic gurile rele (sau pioase), a oferit asistenței un ultim citat, un suspin galilean: ”Eppur si muove”.

Am citit zilele trecute scrisoarea lui Oscar Wilde, publicată de prietenul său, Richard Ross, în 1905, după moartea scriitorului, sub titlul De profundis. În temnița din Reading, Wilde avea voie să scrie o pagină pe zi și să citească (a citit Divina commedia cu dicționarul). A redactat astfel scrisoarea către fostul lui amant - lordul Alfred Bruce Douglas (Bosie) - între lunile ianuarie și martie 1897. Am ales din epistolă acest pasaj cu privire la citate, citări și alterări. Să reflectăm, așadar, asupra pasajului:

«E tragic cât de puțini oameni ajung la sufletele lor înainte de moarte. ”Nimic nu este mai rar la orice om”, spune Emerson, ”decît să fie el însuși”. Este perfect adevărat. Majoritatea oamenilor sînt altcineva. Gîndurile lor sînt opiniile altcuiva, viața lor este o imitație, pasiunile lor un citat».

Și în engleză: ”It is tragic how few people ever ‘possess their souls’ before they die. ‘Nothing is more rare in any man,’ says Emerson, ‘than an act of his own.’ It is quite true. Most people are other people. Their thoughts are some one else’s opinions, their lives a mimicry, their passions a quotation”.

Aș mai spune ceva. Vechiul îndemn de a fi tu însuți în toate împrejurările vieții nu se referă doar la obiceiul citărilor, impus de cărturari și academici. Cînd repeți fără să cugeți gestul unui star, citezi, de fapt. Cînd faci ceea ce face toată lumea, pentru că așa face toată lumea, fără să te întrebi dacă este o chestie înțeleaptă, citezi, de fapt. Citarea este mai vastă decît simpla re-citare a unui enunț mai mult sau mai puțin profund...

P. S. Am luat citatul din Oscar Wilde, De profundis, traducere de Luana Schidu, Bucureşti: Humanitas, 2014, 196 p.


Citiţi în continuare!

vineri, 21 noiembrie 2014

Gaudeamus: + 5


N-am ajuns încă la Gaudeamus. Poate o să ajung mîine, poate o să ajung mai tîrziu. N-a intrat timpul în sac. O să iau trenul, vaporul, poștalionul, sania trasă de reni (depinde de vreme), o să zbor pe o coadă de mătură ca vrăjitoarele, și tot ajung la tîrgul de carte. Cîtă vreme mai am o șansă, oricît de neînsemnată ar fi, cată să mi-o joc pînă la capăt.

Dar dacă aș fi în locul celor care au deja fericirea (imposibil de exprimat în cuvinte) să se strecoare prin forfota de la Romexpo, să se așeze undeva pe scări și să tragă cu urechea la eminențele care vorbesc despre cărți, colo un mare prozator contemporan în primul rînd cu el însuși și abia apoi cu ceilalți, dincolo un președinte ales, dincolo de dincolo un actor strivit de fani, m-aș uita în portofel fără milă, mi-aș număra banii și apoi, cu o privire rece, de asasin plătit, aș chiui ferm: Praf îi fac! O viață are omul! Mai bine sărac și cu cărți în iad, decît bogat și cu vilă în rai! După care m-aș îndrepta simultan sau pe rînd, în pas alert, cazon, sportiv, în cinci direcții, în scopul de a cumpăra cinci cărți despre care nu se poate spune, cu multă reținere, cu gingășie chiar, decît un singur cuvînt: (sînt de-a dreptul) ni-mi-ci-toa-re!

Iată titlurile lor:


1. A. P. Cehov, Stepa și alte povestiri, traducere nouă de Adriana Liciu, Iași: Polirom, 2014, 304p. Nu mai este nimic de zis: Cehov!

2. W. G. Sebald, Inelele lui Saturn, traducere de Vasile Poenaru, București: Editura ART, 2014. O autoficțiune în sensul cel mai bun. Un mare prozator.

3. David Foster Wallace, Mătura sistemului, traducere de Adrian Buz, București: Editura Cartea Veche, 2014, 560p. Primul roman al celui care a scris mai tîrziu Infinite Jest. Wallace a studiat filosofia, dar a înțeles repede că pentru a fi un filosof onorabil poți folosi doar 50 % din însușirile tale, în vreme ce pentru a fi un scriitor bun de ficțiune trebuie să consumi cel puțin 97 de procente din suta întreagă, pe care ți-a dat-o Dumnezeu.

4. Kurt Vonnegut, Tabachera din Bagombo, traducere de Alexandra Coliban, București: Humanitas, 2014, 347p. Vonnegut înainte de Vonnegut. Povestiri publicate de autor la începutul anilor 50, cînd își făcea mîna, în publicațiile americane, care pe atunci plăteau foarte bine. Și dacă tot s-a apucat de scris (renunțase la slujbă), cînd revistele au dat faliment și scrisul nu-și mai avea rostul, Vonnegut a perseverat, ignorat de public. Succesul a venit tîrziu (la 47 de ani), odată cu romanul Abatorul cinci sau Cruciada copiilor. Un dans obligatoriu cu moartea (1969).

5. Christa Wolf, Casandra, traducere de Iulia Dondorici, București: Editura Univers, 2014, 160p. Un roman despre fiica regelui Priam, cea pe care nu a crezut-o nimeni, cînd a vestit căderea cetății Troia.

Și dacă vă mai rămîn ceva bănuți, beți un ceai fierbinte (și) în sănătatea mea...

P. S. Anonyme, Colporteur, sec. XVII, Louvre.


Citiţi în continuare!