joi, 21 noiembrie 2013

Omul livresc


Mai întîi, învăţăm numele şi abia apoi observăm, în toată concreteţea lor inepuizabilă, lucrurile şi făpturile numite. Nicidecum, invers. Fără cuvinte, am fi mai orbi decît cîrtiţele. Aşadar, aproape tot ceea ce ştim despre lume provine dintr-o experienţă derivată. Altminteri, aceasta din urmă mi se pare mai autentică şi mai bogată decît oricare altă formă de a considera universul. Un examen direct nici nu se poate realiza întotdeauna.

Pentru a sistematiza diversele imagini ale lumii, omul a inventat enciclopedia şi manualul rezumativ. Vincent de Beauvais a compus, cu această finalitate, Speculum majus. Pentru a sistematiza transcendentul, sfîntul Thoma a scris, în secolul al XIII-lea, Summa theologiae. Dar pentru a deveni om, în deplinul sens al cuvîntului, cineva a acoperit pereţii piramidelor cu versuri. Ori şi-a reprimat impulsul de a ucide şi dorinţa de a fi crud, ascultînd peripeţiile inextricabile din O mie şi una de nopţi.

Mai mult de atît: şi-a testat experienţele fundamentale îndeosebi imaginîndu-le. Nu spun cine ştie ce noutate. Dacă nu ar exista un poem erotic, precum Cîntarea cîntărilor, sau poemele trubadurilor, ca să-l urmez pe Denis de Rougemont, noi am şti mult mai puţin despre iubirea-pasiune şi despre frumuseţe. Dacă nu ar exista Moarte la Veneţia, ne-ar scăpa aproape în întregime ceea ce a fost numit, cam pompos, melancolia resemnată a sfîrşitului. Şi dacă nu ar exista Cartea lui Iov, nu am pricepe de ce suferinţa şi răul se acordă, pînă la urmă, cu providenţa lui Dumnezeu, chiar dacă filosofilor, pentru a răspunde la această enigmă, nu le-a fost de ajuns Theodiceea lui Leibniz...

Poezia, în sensul termenului german Dichtung, ne ascute senzaţiile, ne lărgeşte înţelegerea şi ne trage mai aproape de adevăr; ea devine, cum s-a insinuat deja, Wahrheit. Altfel spus, numai o existenţă șlefuită livresc accede la o experienţă nuanţată. Omul iliterat, cel incult, analfabetul trăiesc, obligatoriu, o existenţă abreviată. Ideea că lectura ne falsifică, interzicîndu-ne accesul nemijlocit la adevărul lumii mi se pare, de aceea, discutabilă. Relaţia cu lumea e întotdeauna parţială. Dar fie că ne place, fie că nu, pentru omul livresc, relaţia în cauză este, orice ar susţine pontifii imediatului (şi nu sînt puţini), infinit mai bogată. Percepe mai acut cel care percepe mediat: iată un adevăr de care sînt perfect convins.

Există o mitologie a simplităţii şi sfinţeniei frugale, care nu este, de fapt, decît o formă de perversitate. Şi tot perversă mi se pare şi ideea că omul livresc e negreşit o fiinţă contrafăcută, artificială. Lectura, s-a spus, strică mintea şi usucă creierii. Ocupaţia cu cititul cărţilor corupe. Din universul mincinos al romanului nu poţi ieşi decît bolnav, precum don Quijote. Dar e cu totul fals!

De la o vreme, noi cumpărăm cărţi doar dintr-un spirit achizitiv reprobabil, deşi ştim foarte bine că nu vom avea niciodată chef să le parcurgem de la un capăt la altul şi nici măcar să le răsfoim. Le cumpărăm, cum ar spune poetul, de amorul artei (pentru artă). Vom prefera, în tot acest timp, să recitim, dedîndu-ne, fără vreo remuşcare anume, acestui viciu nepedepsit. Cum să părăseşti Crimă şi pedeapsă pentru Ravelstein? Ori Ape de primăvară pentru În afara destinului (a lui Imre Kertesz). Sau Învierea pentru Pianista (Die Klavierspielerin a lui Elfriede Jelineck)?

Şi, în definitiv, cine renunţă, după o anume vîrstă, la o plăcere veche pentru una nouă? În materie de lectură, donjuanismul este exclus.

Aşa cum există o femeie care le rezumă pe toate celelalte din trecut şi viitor, femeia pe care, în pofida apăsării timpului, continuăm să o iubim (cu o iubire neafectată de vremi), femeia de la capătul visului, la fel există lecturi “capitale”, ca o pedeapsă pe viaţă (ca să preiau un ambiguu epitet, folosit cîndva de însuşi Emil Brumaru), care ne dispensează de cele noi şi chiar le interzic pe toate celelalte.

Aș aminti, în treacăt, de orbirea lui Borges… Marele prozator, se spune, a orbit treptat. La început, fără să-şi dea seama, nu a mai putut admira culoarea de nisip a văzduhului. Lucrul nu l-a deranjat în mod deosebit. Pe urmă, nu a mai văzut, în albia răsturnată a cerului, norii. Nici asta nu a însemnat o dificultate. La un moment dat, cînd s-a privit în oglindă, nu a mai întîlnit acolo pe nimeni. Omul Borges dispăruse în apele adînci ale oglinzii şi, poate, în labirintul ei, care de bunăseamă e infinit. Dar nici asta, spune Borges, nu l-a deprimat.

Abia cînd nu a mai putut percepe literele în cuprinsul cărţilor (era directorul Bibliotecii din Buenos Aires), faptul l-a îngrijorat întrucîtva. Dar, după ce a sfîrşit să orbească şi, de fapt, împotriva orbirii, Borges a inventat o soluţie ingenioasă: a dictat Mariei Kodama o serie de scurte rezumate ale cărţilor sale de căpătîi. A refăcut, astfel, în închipuire, pagina scrisă, dîndu-i o nouă configuraţie. A rezumat Jocul cu mărgelele de sticlă, romanul lui Hermann Hesse. A rezumat În inima tenebrelor, naraţiunea lui Joseph Conrad. A rezumat Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde. A rezumat Cei trei impostori, povestirea lui Arthur Machen. Şi altele cîteva… Mortea l-a surprins pe cînd reconstituia această bibliotecă atemporală.

Toate aceste fişe (redactate din memorie şi închipuire, se înţelege) alcătuiesc un formidabil paradis personal, care nu-i altceva decît suma lecturilor esenţiale din existenţa de cititor a lui Borges, care nu a avut, după cum se ştie, vreo experienţă directă, marcată de ingenuitate. El însuşi divulgă acest adevăr ruşinos, într-o convorbire: amintirile sale sînt, de fapt, amintirile unor Kipling, Stevenson sau don Quijote. Borges nu are memorie personală.

Pornind de la existenţa prozatorului argentinian, m-am gîndit că, în fond, pentru noi, cititorii îndrăgostiţi, moartea este doar o altă formă de orbire (similară, în parte, aceleia a lui Borges) şi nimic altceva. Secretul este să o pricepi în acest chip.  A muri livresc, nu-i o nenorocire. Şi nici măcar a muri pur şi simplu. A fi fost despărţit pentru totdeauna de cărţi, iată ceea ce nu a ştiut, cu siguranţă, Dante, cînd a descris infernul...

P. S. Din volumul Porunca lui rabbi Akiba.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Înțeleptul și săgețile


Găsesc o frumoasă analogie în Seneca: înțeleptul e mai presus de ocări și necazuri așa cum cerul este mai presus de săgețile zvîrlite din arcuri.


Citiţi în continuare!

marți, 12 noiembrie 2013

Rîsu - plînsul


Un teolog gingaş afirmă fără a clipi: "Adevărata stare a omului este plînsul". Prefer afirmaţia lui Seneca: "E mai omenesc să iei în rîs viaţa decît s-o jeleşti. Rîsul mai lasă o speranţă, plînsul nici una" (De tranquillitate animi).


Citiţi în continuare!

joi, 7 noiembrie 2013

Sărăcia


Sărac nu este cel care are puțin, ci acela care dorește mai mult. A spus Seneca într-o scrisoare către Lucilius.

P. S. În imagine: Hugues Merle (1823 - 1881): La mendiante (1861).


Citiţi în continuare!

miercuri, 6 noiembrie 2013

Omul-citat


Vine o vreme în care ești nevoit să exprimi cîteva opinii originale. Ai trăit destul. Ai studiat adînc. Ai trecut prin Universități, ai dat examene. Ai citit un morman de cărți. Ai avut profesori erudiți, modele. Cu ce te-ai ales de fapt? Ești, desigur, în stare să reproduci o serie de citate semnificative: despre iubire, despre moarte, despre întîmplare și destin, despre sensul existenței, despre menirea omului. Dar dacă privești atent și-ți scotocești creierii, constați că nu ai nici un fel de opinie personală. Nu poți spune nimic inedit omenirii. Nu poți lumina vulgul profan. Ai făcut degeaba umbră pămîntului.

Am rezumat, astfel, un fragment dintr-o scrisoare (a XXXIII-a) a lui Seneca: ”Pentru un om bătrîn ori pentru unul aflat în pragul bătrîneții este o rușine să aibă o știință ce provine din citate... Pînă cînd te vei mișca sub călăuzirea altuia? Să-ți amintești și să păstrezi ideile ține de memorie; dar să știi înseamnă să-ți construiești propriile tale idei fără să depinzi de modele și fără să privești mereu la un maestru” (Scrisori către Lucilius, traducere de Ioana Costa, Iași: Polirom, 2007, pp.126-127).

Închei cu întrebarea lui Seneca: tu ce crezi cu adevărat despre moarte, despre iubire, despre seninătate, despre hazard?

P. S. În imagine: Tiziano Vecellio (1490-1576): Vanitas (c. 1515).


Citiţi în continuare!

marți, 5 noiembrie 2013

Alas, poor Yorick!


În Viața și opiniunile lui Tristram Shandy, Gentleman de Laurence Sterne, chiar la început, își face apariția un personaj pitoresc și tragic: pastorul Yorick. În parohie, vioiul și spiritualul Yorick este un personaj extrem de controversat.

Călătorește de obicei pe o mîrțoagă ”sfrijită și jalnică” și stîrnește, desigur, o ilaritate și un dispreț unanime. Cultivă buna dispoziție, vorba de duh, veselia. Adeseori îi șfichiuiește, fără maliție, pe indivizii lipsiți de umor, gravi, posomorîți. Consideră că gravitatea este, de cele mai multe ori, o modalitate de a-ți ascunde nerozia ori ignoranța: este o mască a trupului pentru a disimula viciile minții. În această privință, nu greșește prea mult.

Yorick se trage din Danemarca și analele susțin că ar fi însuși urmașul bufonului Yorick, personajul evocat de Shakespeare în Hamlet (V: 1). Criticii literari cred că, de fapt, numitul Yorick ar fi un avatar al lui Laurence Sterne, autorul romanului în care Yorick este o apariție episodică. Tot ce se poate. Prietenul pastorului este domnul Eugenius, castelan, care îl avertizează că vorba de duh nu rămîne niciodată nepedepsită. Ticăloșii și proștii se unesc adesea împotriva omului vesel și inventează calomnii și insinuări viclene. Yorick nu-l crede, dar cade pradă tocmai unui astfel de complot. Își face sînge rău, cade la pat. Moare.

Prietenul Eugenius îi pune pe mormînt o lespede simplă cu inscripția: ”Vai, sărmanul Yorick!”. Pastorul este, cred, modelul tuturor autorilor bine dispuși. În definitiv, Laurence Sterne a trăit destinul ingrat al lui Yorick. Timp de două secole, romanul Viața și opiniunile lui Tristram Shandy, Gentleman a fost desconsiderat. A părut o scriere superficială, dezlînată, prea digresivă. Despre Sterne s-a pretins că ar fi un scriitor mediocru. Aceasta este, probabil, soarta tuturor autorilor ironici. Abia secolul 20 i-a făcut dreptate lui Sterne-Yorick.


Citiţi în continuare!

luni, 4 noiembrie 2013

Broasca țestoasă și necesitatea


Dacă îți este scris să mori, mori. În eseul cu titlul ”A filosofa înseamnă a învăța să murim”, Montaigne povestește moartea caraghioasă a lui Eschil. Ieșind în fugă dintr-o casă pe cale să se dărîme (din pricina unui cutremur), Eschil a fost izbit în cap de carapacea unei broaște țestoase, căzută din ghearele unui vultur. A murit pe loc.

Împotriva necesității nu-i chip să lupți...

P. S. În imagine: Felix Nussbaum (1904 - 1944): Triomphe de la mort (1944).


Citiţi în continuare!

duminică, 3 noiembrie 2013

Breviarul sceptic: primirea critică (10)


O imagine asupra ecoului înregistrat de Breviarul sceptic oferă și site-ul editurii Polirom. Puteți verifica făcînd un click pe numele editurii… Primul tiraj s-a epuizat deja.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Faima


Încă o dată, un gînd stoic în neprețuitul Gustave Flaubert (scrisoare către Maxime du Camp din 26 iunie 1852):

”Să fiu cunoscut nu e principalul meu interes, așa ceva nu satisface total decît foarte mediocrele vanități... Celebritatea cea mai completă nu-ți potolește neliniștea și mori aproape întotdeauna în nesiguranța propriului tău renume, dacă nu ești un nătărău. Așadar, faima nu te clasează mai mult în propriii ochi decît obscuritatea.

Țintesc mai sus: să-mi plac mie însumi. Succesul îmi pare un rezultat și nu un scop. Eu mă îndrept către acest scop fără să mă abat cu un pas și fără să mă opresc pe marginea drumului ca să fac curte doamnelor...

Mai bine crăp ca un cîine decît să-mi grăbesc cu o secundă fraza care nu-i gata”. Menționez că în 1852 Flaubert lucra la Doamna Bovary.

Sînt sigur că Seneca și Marcus Aurelius ar subscrie aceste propoziții curajoase.

P. S. În imagine: Sébastien Stoskopff (1597 - 1657), La grande vanité.


Citiţi în continuare!