miercuri, 30 octombrie 2013

O istorie a filosofiei antice. Grecii


Studenții care doresc să citească Routledge History of Philosophy:Volume I From the Beginning to Plato, C.C.W.Taylor (editor), 1997, sînt rugați să facă un click pe titlu.


Citiţi în continuare!

marți, 29 octombrie 2013

Forma bobului de piper și bobul de piper însuși


Joi, 31 octombrie ac., ora 16, mă voi produce la colocviul Pot fi reprezentate conceptele? cu un speech intitulat ”Platon: Forma bobului de piper și bobul de piper însuși”. Întîlnirea este organizată de Departamentul de Filosofie și Centrul de Hermeneutică, Fenomenologie şi Filosofie practică al Facultății de Filosofie și va avea loc în sala D308. Intrarea este complet liberă. Ieșirea la fel...


Citiţi în continuare!

luni, 28 octombrie 2013

Teologia veselă (5). James Joyce și supra-lapsarienii dogmatici


Nu știu dacă este adevărat (iar James Joyce nu este în nici un caz o sursă teologică foarte credibilă), dar găsesc în Portret al artistului la tinerețe un pasaj în care este vorba de ereticii numiți ”supra-lapsarieni dogmatici”. Prin ce se caracterizează doctrina lor? Ei cred că Dumnezeu și-a făcut alegerile și repudierile nu în urma căderii omului, ci mai înainte de aceasta.

Ideea că Dumnezeu s-a întrupat nu pentru că omul a păcătuit, ci pentru că momentul întrupării figura deja în planul divin încă înainte de creația lumii nu este nouă. Ea poate fi întîlnită la teologii ruși de la începutul secolului XX (la Serghei Bulgakov, de pildă). Dar nu sînt deloc sigur că acești teologi ar putea fi numiți supra-lapsarieni dogmatici.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Vîlva


Iată o credință perfect stoică într-o scrisoare a lui Gustave Flaubert (din 17 ianuarie1852). Credința se găsește, în formulări diferite desigur, la Seneca, la Epictet, la Marcus Aurelius. Gloria nu înseamnă mare lucru. Mai important este să muncești fără gîndul unei răsplate (nici aici, nici dincolo). Firește că este greu, oarecum în contra firii (omenești). Citez, deci, cuvintele lui Flaubert:

”Stau aplecat peste masă și scriu cu îndîrjire. Am abandonat orice idee de vîlvă. Ce fac e pentru mine, numai pentru mine... Nimic mai monoton ca viața mea; se scurge mai uniformă decît rîul care-mi trece pe sub ferestre... Așa că trăiesc de pe o zi pe alta, lucrînd ca să lucrez, fără un plan de viață, fără proiecte, fără vreun chef anume, decît să scriu mai bine”.


Citiţi în continuare!

vineri, 25 octombrie 2013

Prinţ şi cerşetor


Întrucît m-am învrednicit să observ (deşi sînt, mai degrabă, un observator mediocru), există în orice individ mai mult sau mai puţin imaginativ (scurt spus: în orice individ, pur şi simplu) tendinţa spontană de a-şi corija, la final, biografia. De a deplînge ceea ce ar fi putut fi într-o viaţă, dar n-a fost. În locul unui elogiu poematic, bătrînul generic se vede constrîns să compună o imprecaţie. Are melancolii.

Fiind o vîrstă a tresăririlor fiziologice involuntare, senectutea dă mereu astfel de porniri necugetate. În cazul speciei umane, constatarea eşecului este un epilog unanim. Totul se frînge într-o concluzie pesimistă: nimic mai fals decît “aventura” unei vieţi (a propriei vieți). De îndată ce s-a ivit în acest univers perfid, fără a fi fost întrebat dacă doreşte ori ba (Dumnezeu nu mai consultă pe nimeni!), omul îşi dă seama că se înfundă în inautentic. Îndemnurile metafizicienilor nu-i folosesc la nimic. Avertismentul înţelepţilor este tardiv. În loc să trăiască, omul generic a fost trăit. În loc să decidă, s-a supus. În loc să judece, a fost judecat. A trăit ca oricare altul comedia alienării.

Nici n-are rost să mai spun. Ar fi vrut, temerarul, să fi experimentat aievea o coliziune erotică irepetabilă, să fi sesizat ivirea unui nou –ism (a post-post-modernismului), să fi simţit o imensă frică, precum aceea din anul O Mie. Nimic din toate acestea. S-a născut, vai, într-un an impar. Post-modernismul este cît se poate de mort. Iubirea trubadurilor s-a stins. Sigur, ar fi vrut să fi fost Malraux, maica Teresa, Madonna, Valeriu Gherghel. N-a avut cînd, cum, unde. Un destin anemic i-a pre-scris anemic o biografie anemică. Neîndoielnic, ar fi dorit ca, măcar în cazul lui, sorţii să fi căzut altfel, pieziş. N-au căzut în nici un fel, fiindcă zeii nu mai joacă zaruri. Şi încă de mult.

S-a voit, precum Nietzsche, o fatalitate, un erou, un sfînt cu vedenii, un apostat. N-a fost decît un element din mulţimea tuturor mulţimilor (care se conţin şi pe ele însele ca element). În sfîrşit, poate exclama precum personajul din Idiotul: “Căci sărac sînt şi gol, un atom în vîrtejul lumii”. Un atom nici mai mare, nici mai mic decît altul. Un punct la sfîrşitul unei propoziţii vide. Ce-i dreptul, în trecutul propriu (resimţit, bineînţeles, ca impropriu), nici un individ (oricît de norocos ar fi) nu a reuşit (după estimaţiile proprii) vreo ispravă. Puneţi-l să aleagă din biografie un eveniment notabil, să arate cu degetul o sfidare, un gest ireverenţios, un scandal. Oricît va căuta, nu va găsi nimic. În consecinţă, omul (oricare ar fi el) rămîne cu impresia nesmintită că a trăit în van. Eclesiastul îl confirmă: “totul este deşertăciune” …

Pe de altă parte, citiţi, rogu-vă, amintirile marilor figuri ale istoriei. Citiţi De bello Gallico al lui Caesar. Citiţi Istoria secretă a lui Procopius din Caesarea. Citiţi gazetele. Aţi întîlnit vreun om împlinit? Nicidecum. La urma urmelor, însuşi Claude Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon, nu prezintă în paginile (pe cît de verbioase tot pe atîta de plicticoase) ale memoriilor sale decît o sumă de invidii şi bagatele. De pildă: în dimineaţa zilei de vineri, Regele s-a ciorovăit cu Monsieur. În dimineaţa următoare, Monsieur s-a ciorovăit cu Regele. Şi invers. Mai ales, invers. În definitiv, la Curtea Franţei, toţi au fost nişte meschini, nişte încuiaţi. Inclusiv bravul Saint-Simon. Cutare marchiz obişnuia să tuşească într-un moment nepotrivit. Altul îşi sufla nasul într-un moment similar. Te-apucă mila. Dacă n-ar fi fost grafomania contelui, praful şi pulberea s-ar fi ales de aceşti figuranţi.

În pofida ilustraţiilor, a pildelor, la finele unei existenţe laconice, orice subiect epistemic regretă amarnic că nu a trăit ceva irepetabil, o clipă de autenticitate, o inspiraţie, o viziune. Orice ar fi fost, nimeni nu pare prea mulţumit. Cînd trage linia şi face socoteala, omul constată pur şi simplu, cu un termen cam preţios, că a “eşuat”. Dar nici “eşecul” lui nu a fost unul mai acătării. S-a nimerit să eşueze pînă şi în eşec. Ei, dacă Destinul (sau Hazardul, sau amîndouă) ar fi binevoit, ar fi putut deveni cineva, un astru, un poet alcoolic, un balerin. Metafizic vorbind însă, el n-a putut fi decît ceea ce (şi numai ceea ce) efectiv a putut fi: nimeni altcineva. Nu i se pare suficient.

Privind din exterior spre interior (dar şi dinspre interior spre exterior), individul nostru s-ar putea să aibă oarecare îndreptăţire (fără a avea şi dreptate): “eşecul existenţial” se vădeşte oricărei introspecţii mai serioase. De îndată ce priveşti înapoi, la senectute, devii un înfrînt. Personajul şi-a dorit, poate, un anume lucru (un titlu nobiliar, o poliţă cu maimuţă) sau o însuşire (o ţinere de minte mai bună, o îndemînare la jocul de cărţi) şi nu le-a obţinut imediat, sau nu le-a obţinut la timp, sau nu le-a obţinut deloc. N-a fost să fie.

A visat, de-o pildă, să ajungă în Tokyo, să petreacă o noapte în casa frumoaselor adormite, să admire silueta unei gheişe, să-i mîngîie pielea parfumată. N-a reușit. A vrut să călătorească în inima întunericului, să cutreiere savana şi să vîneze fiare neîmblînzite. Nu i-a succes. A poftit să ajungă în Africa de Sud şi să caute diamante într-o văgăună îngustă. Nu a ajuns nici acolo. Sau, poate, a visat să ajungă un metafizician foarte sceptic, să-i deştepte pe ceilalţi. Aş! N-a apucat. A fost un sceptic credul. Zadarnic priveşte în urmă.

El, neconsolatul, a călătorit mult mai puţin decît ar fi trebuit: pînă în oraşul de reşedinţă al viitoarei soţii, la două leghe depărtare. Ce-i dreptul, a zărit la o fereastră o frumuseţe meditativă. O mlădiere de ferigi. Un gîngurit de nimfe. Acolo, în burgul provincial (în care nu se întîmplase pînă atunci nimic), s-a produs epifania. Feriga s-a rotit în jurul copacului. L-a cuprins. A fost clătinat de arşiţa iubirii. A trăit ca într-un vis fulgerător fioruri, despărţiri, regăsiri înlăcrimate, surprize, tăceri. A simţit bucurii şi suferinţe pe care “nici o pană nu le poate descrie”, nici o cerneală nu le poate fixa. Nici măcar Gogol. N-a mai perceput secundele, anotimpurile, anii. Amorul a abolit diviziunile temporale. Într-un tîrziu, cele două suflete afine s-au conjugat, s-au topit unul întru celălalt. Ce folos? Conjugarea nu i-a ferit de ratare şi plictis.

Fericiţii de odinioară au păstrat din această experienţă (altfel mirabilă) sentimentul acut că au fost înşelaţi. Cineva (diavolul, bunul Dumnezeu, un destin foarte abstract, o instanţă care spune mereu Nu) i-a tras pe sfoară. Destinul s-a manifestat, în cazul individului generic, obiectiv privind, sub forma lui cea mai agreabilă. Doar individul generic nu-i în stare să priceapă acest adevăr.

Pe de altă parte, numitul individ generic priveşte în juru-i şi observă un lucru deprimant, dar foarte precis. În trecutul său (şi nu într-altul), pe cînd iubea definitiv şi irevocabil în oraşul de provincie, un individ oarecare a ajuns în Tokyo şi a băut ceai alături de o gheişă. În acelaşi trecut (şi nu într-altul), cineva a ajuns în Chitai. S-a pătruns de înţelepciunea lui Confucius, a păşit pe Marele Zid, a considerat zîmbetul neutru al lui Buddha, s-a trezit. În acelaşi trecut, cineva a descins în Africa de Sud. Şansa i-a surîs. A coborît într-o mină. Şi-a umplut buzunarele cu diamante. A făcut cale întoarsă şi a înfiinţat un imperiu bancar. La ce bun?

În fine, un student valah a întîlnit în Londra o văduvă putred de bogată. A salutat-o prin săltarea ţilindrului şi, pentru că văduva mai păstra cîţiva nuri sub tencuială şi avea (ca orice văduvă, de altfel) pe vino-încoace, a cerut-o, pe neaşteptate, în căsătorie. Văduva a fost atît de surprinsă de enormitatea propunerii, încît a consimţit. Şi tot pe neaşteptate. Astăzi, fostul student locuieşte într-un castel bîntuit, are lachei generici şi merge la vînătoare, la fiecare sfîrşit de săptămînă, alături de alţi gentlemen la fel de blazaţi. Se simte pe de-a întregul englez, vorba lui Henry James. Doarme, desigur, într-un pat englezesc. Îşi sprijină tîmplele pe o pernă englezească. Se încălzeşte la un cămin englezesc. Respiră un văzduh englezesc. Admiră o eternă toamnă englezească. Şi, cît de ciudat!, vorbeşte o engleză cu un puternic accent englezesc. Nu are obiceiul să divagheze despre trecut. Iar cînd, totuşi, meditează la anii care s-au dus, la libertatea pe care a pierdut-o, exclamă cu o englezească atitudine flegmatică: ce ghinion amuzant să întîlneşti – exact cînd nu trebuie - o văduvă putred de bogată!

Acestea sînt faptele. Să încercăm o interpretare. Mulţi vor răspunde că totul a fost o chestiune de noroc. O împreunare inedită a constelațiilor. O ciocnire foarte originală a cometelor. Fortuna labilis. Fals! Alţii vor presupune că, în realitate, trecutul castelanului nu coincide întru totul cu trecutul insului care a iubit cu adevărat. Că este vorba de serii temporale diferite. În fine, o a treia categorie de cititori va face ipoteza că alături de o văduvă putred de bogată orice trecut devine aproape acceptabil. Din nou şi din nou: fals! Diversitatea acestor biografii, ar riposta Borges, este în realitate o iluzie vicleană. În definitiv, este vorba de una şi aceeaşi existenţă. E vorba de un singur individ, de un singur destin. Dar aceasta nu este o soluţie. Este o metaforă.

Povestea de mai sus (ca toate poveştile) are o mulţime de versiuni. Aleg una din ele. Cînd priveşte îndărăt în succesiunea celor patru vîrste, sclavul s-ar fi vrut împărat. Împăratul s-ar fi vrut sclav. Vestala s-ar fi vrut curtezană. Curtezana s-ar fi vrut vestală. Sfîntul s-ar fi fi vrut un papă desfrînat. Desfrînatul papă s-ar fi vrut un sfînt martir. Cavalerul cruciat s-ar fi vrut crescător de porci. Crescătorul de porci s-ar fi vrut cruciat. Cerşetorul orb s-ar fi vrut bancher. Bancherul s-ar fi vrut orb. Şi aşa mai departe. Şi aşa mai departe. După cum vedem, în cazul muritorilor, totul a ieşit pe dos.


Citiţi în continuare!

joi, 24 octombrie 2013

Inel cu Enigmă


Mihai Ursachi a publicat în vara anului 1970 un volum de poezii intitulat Inel cu Enigmă. Era volumul său de debut. A doua poezie din carte, un catren, poartă chiar titlul Inel cu Enigmă și sună precum urmează:

Un întreit mister tronează: juvaer
Cu sensuri trei și totuși unul singur,
Povară fabuloasă de patimi și plăceri,
Pe care-o țin la deget ducîndu-mă-n adîncuri.

Pentru mintea mea de cititor diletant de poezie, catrenul lui Ursachi reprezintă, de mult, bezna însăși, enigma enigmelor. Ce vrea să zică în realitate poetul? Nu-mi dau seama. Mărturisesc cu fanchețe (și oarece rișine) că nu înțeleg catrenul. Orice sugestie din partea cititorilor blogului, este, prin urmare, binevenită.


Citiţi în continuare!

marți, 22 octombrie 2013

Pacuvius cel înmormîntat de multe ori


În scrisoarea a XII-a către Lucilius, Seneca povestește că guvernatorul Siriei, Pacuvius, dădea în fiecare seară un banchet funebru. Mesenii participau la banchet cu multă veselie îndurerată, de parcă numitul Pacuvius ar fi murit. La sfîrșitul ospățului, Pacuvius era dus în dormitor (mort de beat, de această dată) în aplauzele și cîntecele musafirilor și favoriților care strigau (în grecește): ”I s-a sfîrșit viața, a murit, s-a dus!”. A doua zi, Pacuvius o lua de la capăt și organiza un nou banchet funerar și o nouă înmormîntare.

Seneca aprobă acest obicei (omul trebuie să accepte că e muritor), dar spune despre Pacuvius că a fost un nemernic. Observăm că, uneori, pînă și nemernicii au oarece dreptate.

Notă: Pacuvius a fost guvernator al Siriei în vremea împăratului Tiberius.

P. S. În imagine, Georges de la Tour (1593 - 1652), Madeleine à la veilleuse (1638).


Citiţi în continuare!

luni, 21 octombrie 2013

Montaigne


Puțini l-au iubit pe Michel Eyquem de Montaigne. Și mai puțini l-au înțeles. I s-a reproșat egoismul. Alții i-au criticat frivolitatea, buna dispoziție, surîsul. Nimeni nu-l consideră un gînditor veritabil. Filosofii de academie îl ignoră sau îl disprețuiesc de-a binelea. Rău fac. Cîțiva scriitori l-au iubit, totuși. Unul dintre ei a fost Gustave Flaubert. Flaubert parcurge eseurile lui Montaigne cu mare plăcere și îl recomandă adesea în scrisori. Voi cita un fragment dintr-o scrisoare adresată domnișoarei Marie-Sophie Leroyer de Chantepie, în data de 6 iunie 1857.

Așadar: ”Mă întrebi ce cărți să citești. Citește Montaigne, citește-l încet, pe îndelete! Are să te calmeze. Și nu-i asculta pe oamenii care vorbesc de egoismul lui. Are să-ți placă, ai să vezi. Nu citi însă cum citesc copiii, ca să te distrezi, nici cum citesc ambițioșii, ca să te instruiești. Nu, citește ca să trăiești. Fă-i sufletului o atmosferă intelectuală, alcătuită din emanația tuturor marilor spirite... Dar ți-l recomand, mai întîi, pe Montaigne. Citește-l de la un capăt la altul și, cînd ai terminat, ia-o de la început”.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 12 octombrie 2013

Candida


De îndată ce am intrat la liceul special de Germană “Vasile Alecsandri”, i-am descoperit pe romantici. E. T. A. Hoffmann a fost unul dintre ei, cel dintîi, poate. Aveam în casă Elixirele diavolului, un roman gotic, şi Scrieri alese (volumul cuprinde cîteva povestiri parodice şi umoristice). Am început, fireşte, cu Elixirele diavolului şi am tremurat de groază, așa cum se și cuvenea. În schimb, povestirile din Opere alese m-au amuzat îndelung, temeinic. Originalitatea lui Hoffmann vine din parodierea ironică a tuturor ticurilor romantice. Nu scapă nici literatura sentimentală a lui Goethe.

Iată, de-o pildă, portretul unei preagingașe domnișoare:

“Candida citise Wilhelm Meister al lui Goethe, poeziile lui Schiller şi Inelul fermecat al lui Fouqué, dar uitase aproape tot ce citise. Cînta binişor la pian şi se acompania cîteodată şi din gură. Dansa cele mai noi françoise şi gavote şi scria lista rufelor date la spălat cu o caligrafie fină şi citeaţă. Dacă ar fi fost ceva de criticat la fata asta ar fi fost poate faptul că vorbea cam gros… şi că mînca la ceai prea multe prăjituri. Desigur, unii poeţi exaltaţi ar mai fi găsit la ea şi alte lucruri care să nu le placă, dar şi poeţii aceştia au prea multe pretenţii. Mai întîi, ei vor ca la fiecare vorbă pe care o spun, domnişoara să cadă imediat într-un extaz somnambulic, să suspine adînc, să-şi dea ochii peste cap, la nevoie chiar să leşine puţintel sau chiar să orbească cîteva clipe, ca dovadă a celei mai înalte trepte a celei mai feminine feminităţi...

Pe urmă, zisa domnişoară trebuie să cînte versurile poetului pe melodia care a ţîşnit (ei, domnişoarei) din inimă, dar să se îmbolnăvească imediat din pricina asta...

Există asceţi poetici care merg şi mai departe şi găsesc că e împotriva gingăşiei feminine ca o fată să rîdă, să mănînce, să bea şi să se îmbrace elegant, după cum cere moda. Aceştia aproape că seamănă cu sfîntul Ieronim, care interzicea fecioarelor să poarte cercei şi să mănînce peşte. Ele trebuie – aşa porunceşte sfîntul – să mănînce numai puţină iarbă fiartă, să fie mereu flămînde, dar fără să simtă foamea, să se îmbrace cu haine grosolane şi rău cusute, care să le ascundă talia, şi mai cu seamă să-şi aleagă de tovarăş o persoană serioasă, palidă, tristă şi puţintel murdară!…” (Hoffmann, E.T.A., “Piticuţ. Zis şi Cinabru”, în Opere alese, traducere de Al. Philippide, Editura pentru Literatura Universală, 1966: pp.127-128).

Avea haz E. T. A. Hoffmann.


Citiţi în continuare!

joi, 10 octombrie 2013

Ad lectorem


În Porunca lui rabbi Akiba, de acum cîţiva ani, există cu siguranţă cîteva autoficţiuni propriu-zise. Numesc în grabă doar trei. “Orbirea” imortalizează o dispută cu poetul Emil Brumaru pe tema livrescului, ”Cum am devenit liber” descrie încercarea de a pune ordine în biblioteca personală, prea încărcată, iar ”Comedia substituirilor” prezintă unica mea întîlnire cu reputatul meşter Coelho, într-un bistrou din Place du Châtelet (în Le Zimmer, pentru a fi foarte precis), şi confuzia frecventă dintre un anume eseist ieşean şi un anume pictor impresionist.

Cine are cartea poate verifica autenticitatea mai presus de opinii şi gusturi a acestor relatări suficient de modeste pentru a nu trezi vreun un interes. Ele narează întîmplări şi păţanii pentru al căror adevăr nu bag mîna în foc, deşi îl garantez cu însăşi existenţa mea de ego fabulator.

După apariţia Breviarului sceptic, care este o carte cu o finalitate mai degrabă umilă, o contribuţie academică pe un subiect extrem de limitat (din fericire, har Domnului, n-a avut nici un succes!), m-am hotărît să revin la specia încă nefixată a autof(r)icţiunii. Trebuie să ai un curaj nesăbuit pentru a te întoarce în timp. Rişti să descoperi o mulţime de proiecte pe care nu ai reuşit să le duci pînă la capăt. Bănuieşti, de asemenea, că un proiect nou ar fi o nebunie. Perseverezi, totuşi.

Cînd voi avea cîteva zeci de texte (25 – 30), voi zvîrli compunerile într-un plic sigilat şi le voi expedia de îndată la Gallimard. Ca de obicei, doamna Alice Munro va traduce volumul în engleză. Michael Astner va rezolva cu eleganţa-i binecunoscută versiunea germană. Încă nu am stabilit traducătorul în suedeză. Deocamdată, nu am decît ideea cărții şi bunăvoinţa. Nu şi talentul necesar, din păcate.

Voi compensa, desigur, prin răbdare (şi inteligenţă) ceea ce alţii primesc (ori deţin) încă de la bun început, prin dărnicia Muzelor. Un francez, Buffon, a zis că pînă şi răbdarea poate fi un talent, în măsura în care ai răbdarea s-o rabzi. Oare cîtă vreme trebuie să întorci pe toate feţele o propoziţie simplă, de genul “Le tumulte s’apaisait”, pentru a putea vorbi de răbdare? Autorul Educaţiei sentimentale pretinde că a stat două săptămîni. Şi tot nu a fost mulţumit.

Transcriu dintr-o scrisoare către minunata Louise Colet (scrisoarea este din data de 19 martie 1854): “Fraza cea mai simplă ca ‘el închise uşa’ sau ‘el ieşi’ etc. cere viclenii de meşteşug incredibile”. Aşa este. Rămîne să verific eu însumi. Voi fi viclenia însăşi. Am să încep, probabil, cu o interjecţie. Am să închei, ca Joyce, printr-un “Da”. Vă mai amintiţi? Iată: “da şi atunci el m-a întrebat dacă vreau da să spun da floarea mea de munte şi întâi mi-am petrecut braţele pe după umerii lui da şi l-am tras în jos spre mine să-mi simtă sânii numai parfum da şi-i bătea inima nebuneşte şi da i-am spus da vreau. Da”.

În treacăt fie spus: dacă Flaubert ar afla că scrisorile lui, grifonate dintr-un foc, după ora 1 din noapte, sînt mai apreciate, uneori, decît romanele, s-ar răsuci în mormînt. Noroc că i-au săpat, în cimitirul din Rouen, un mormînt foarte îngust, în care abia a încăput coşciugul, pe o parte. Martor la înmormîntare, Emile Zola ne-a transmis acest incident hilar. A fost singura ocazie în care naturalismul lui s-a dovedit inutil. Viaţa reprezintă o comedie mai odioasă decît literatura.

Scrierea acestor naraţiuni îmi va lua, desigur, cîţiva ani buni, un deceniu, poate o viaţă. Nu am de ce să mă grăbesc. Nu dau turcii. Nu vin leşii lui Sobietzki. José Saramago a terminat Memorialul de la Mafra la 60 de ani. Sînt viguros şi tenace ca boul din comparaţia lui Flaubert. Am tot viitorul înapoi, cum ar veni. Cînd te apuci de ceva grandios, timpul nu mai contează.

Puţini scriitori de astăzi au reţinut din biografia prozatorilor un amănunt cu totul benign, o bagatelă, un fleac: Thomas Mann a redactat Muntele vrăjit, cu mici întreruperi, vreme de doisprezece ani. Tolstoi a lucrat la Război şi pace numai opt. Gustave Flaubert, dacă tot l-am pomenit, a început să scrie Doamna Bovary în seara zilei de 19 septembrie 1851, o vineri, şi a pus punct propoziţiunii “Acum, de curînd, a primit Legiunea de Onoare” abia în 31 mai 1856, o sîmbătă, cînd i-a şi trimis manuscrisul prietenului Maxime Du Camp, la Paris, spre publicare. Dacă facem socoteala exact, trecuseră nu mai puţin de cinci ani şi nouă luni. N-a ținut prelegeri, n-a participat la supeuri, a scris cîte opt-nouă ore pe zi. Ulysse i-a luat lui James Joyce opt ani. Nu are rostul să insist. Numai aşa îţi poţi face o idee cu privire la semnificaţia răbdării.

Cînd stăruieşti asupra propoziţiei simple “El ieşi…” un an sau mai mulţi, este limpede că nu scrii cîtuşi de puţin pentru faimă. Scrii de dragul de a scrie, scrii ca să scrii. În definitiv, ca şi contemplaţia divinităţii în Etica nicomahică, scrisul este o activitate cu finalitatea în ea însăşi. Numai oamenii grăbiţi rîvnesc gloria.

Vale et valde me ama...


Citiţi în continuare!

duminică, 6 octombrie 2013

Piatra mohorîtă din inel


Va invit să citiți o frază în originalul englezesc al lui James Joyce și în două traduceri românești.

Originalul sună în chipul următor: ”The grey block of Trinity..., set heavily in the city's ignorance like a dull stone set in a cumbrous ring” (A Portrait of the Artist as a Young Man, V).

Iată și cele două versiuni românești. Prima: ”Blocul cenușiu al colegiului Trinity…, înfipt masiv în ignoranța orașului, ca o piatră mohorîtă într-un inel greoi” (Potret al artistului în tinerețe, traducere Frida Papadache). A doua: ”Blocul cenușiu al colegiului Trinity…, înfipt solid în ignoranța orașului, ca un bolovan apăsător plasat într-un cerc stînjenitor” (Portret al artistului la tinerețe, traducere Antoaneta Ralian). 

Multă vreme nu am cunoscut, firește, decît versiunea realizată de Frida Papadache. Fraza lui James Joyce mi se părea o analogie complicată, amețitoare. Edificiul cenușiu al colegiului Trinity (deci Știința și Teologia) stă înfipt în ignoranța orașului asemenea pietrei întunecate dintr-un inel. În versiunea Antoanetei Ralian, conotația pietrei mohorîte a inelului se pierde. Nu știu care este traducerea corectă. Știu numai că versiunea a doua (poate mai fidelă față de litera textului) anulează în întregime analogia sugerată de prima traducere. Nu știu nici dacă James Joyce a avut în minte această analogie.

P. S. În imagine: Jan van Eyck, Portrait of a Goldsmith (Man with Ring), 1430.


Citiţi în continuare!

vineri, 4 octombrie 2013

Virtutea ca veșmînt al Evei


Un nud feminin nu mai scandalizează, de mult, pe nimeni. Pînă și publicațiile serioase pun nuduri pe copertă. Astfel, revista britanică GQ (altminteri, extrem de sobră!) publică o fotografie a Carlei Bruni, în veșmîntul originar al Evei, și menționează că o astfel de poză nu trebuie să-i șocheze pe puritani, fiindcă femeia ar fi, de fapt, “împodobită în propria ei frumuseţe”. Bine zis, dar nu tocmai corect!

În realitate, expresia este ceva mai veche (decît cred redactorii de la GQ) și sună un pic diferit. Se spune despre o femeie goală (și, firește, lipsită de inhibiții) că ar fi ”înveșmîntată în propria ei virtute”. Sintagma aparține lui Platon. În dialogul Republica, 457a, Platon discută despre păzitorii cetății și cere femeilor să coboare, spre a se antrena, în palestră. Apoi adaugă: ”Să se dezbrace, așadar, femeile paznicilor, de vreme ce ele vor îmbrăca virtutea în locul veșmintelor, și să ia parte la război și la restul pazei”.

Sugestia filosofului s-ar cuveni, cred, urmată cu mai multă îndrăzneală de către ”luptătoarele” de azi...

P. S. În imagine: Francesco Francia (1450 - 1518): Lucretia.


Citiţi în continuare!

joi, 3 octombrie 2013

Apelul morților


Bătrîneţea nu este, am impresia, o bucurie, deşi mulţi filosofi o descriu în acest chip. Vine o vreme în care te vezi obligat, de la sine, să meditezi asupra ei, pe cont propriu. Să-i constaţi, cu un ochi mai degrabă neputincios şi pasiv, tirania. Să deplîngi lipsa de îndurare a timpului, a sorţii, indiferenţa blazată a necesităţii. Şi, dacă îţi este cu putinţă, să te împaci cu ea. Vast program!

Îţi spui înduioşat: “Ah, dacă aş fi murit la timp!”

În faţa ravagiilor aduse de senectute, dacă am observat bine, sînt posibile două (şi numai două) atitudini mai acuzate. Două filosofii a-teoretice. Cea dintîi vede în bătrîneţe o eliberare din determinaţiile speciei. Sufletul a stat suficient în temniţa trupului. Dintr-o dată, e liber. Ca atare, bătrînul nu mai este frisonat de afectele şi emoţiile comune: iubiri năprasnice, gelozii lipsite de orice temei, naivităţi euforice, trădări etc. Toate rămîn în urmă. Cu o fiziologie împuţinată, cu nevoi abreviate, cu viaţa cît un fir de nalbă, bătrînul se poate consacra, în sfîrşit, existenţei (şi raţiunii) pure. Desprins din legături, neatîrnat, poate privi direct în lumea inteligibilă, precum Adam. În acest chip, el devine un individ ascetic, un sfînt care se ignoră, nu prin voinţă şi aspiraţii, şi nici prin efortul perseverent, ci prin fatalitatea vîrstei, a simplei aritmetici biografice, a operației de adunare.

Cînd nu mai poţi comite nici un exces (chiar dacă ţi-ai dori), te apropii inevitabil de sfinţenie. E vremea să devii sobru ca statuile şi să priveşti cu gravitate ca senatorii romani. De altfel, teologii autohtoni (dar nu numai ei) cred şi susţin că sfinţenia are grade, precum frumosul. Poate fi parţială (starea de fericire) sau deplină (starea de sanctitate). După inteligenţa lor extrem de subtilă, adulterul Ştefan cel Mare a fost mai sfînt decît, să zicem, Aurelius Augustinus şi Thoma de Aquino la un loc. Aşa este negreşit, nu am căderea să neg această axiomă dogmatică. Deşi mulţi eretici și nechibzuiți pretind că sfinţenia se poate compara numai cu virginitatea la femei. Este sau nu este. Tertium non datur. Să ne întoarcem însă la prochimen.

Prin îndărătnicie, bătrînul accede, aşadar, pe cea dintîi treaptă a sfinţeniei. Mănîncă şi doarme tot mai puţin, iubeşte eterat, îşi subţiază vrerile şi poftele, veghează şi cugetă la vanitatea oricărei existenţe. Faţă de lumea sensibilă, simte dispreţul cel mai acut, contemptus mundi, cu expresia poeţilor medievali. S-a înţelepţit de la sine, cum ar veni, printr-un simplu hazard.

A doua atitudine vede în bătrîneţe o catastrofă şi o nedreptate. Senectutea ar fi îndeosebi vîrsta decrepitudinii, a slăbiciunii fizice, a amneziilor de tot felul, a închipuirilor stupide, a bolilor de nervi şi digestive. Trupul s-a transformat deja într-o ruină. Pîntecele a căzut peste nădragi, pielea gîtului s-a încreţit, cearcănele s-au umflat sub ochii miopi. Digestia devine tot mai greoaie, viscerele se închid, prin ţevile uscate ale arterelor sîngele curge ca mîlul. Mintea cade în rutina cea mai penibilă. Scurt spus, bătrînul se preface într-o fiinţă repetitivă. Nu mai încearcă nici un gînd inedit, nici o ispită verbală. Rosteşte propoziţii a căror nulitate numai el n-o percepe. Pronunţă toate locurile comune. Se prăbuşeşte, adesea, în mutism.

Spre a nu rămîne însă în domeniul generalităţilor vulgare, al caricaturalului nesprijinit de ilustraţia concretă (singura convingătoare!), voi menţiona succint două întîmplări relativ notorii. Şi relativ recente. Prima este legată de filosoful Constantin Noica. A doua îl priveşte pe dramaturgul Eugène Ionesco. Noica percepe senectutea ca pe o aşteptată eliberare epifanică. Ea reprezintă culminaţia existenţei. Ionesco, dimpotrivă, ca pe un verdict nemeritat şi absurd. Ca pe o pedeapsă care vine de la un Dumnezeu mînios şi viclean. Cine greşeşte? Cine are dreptate? Nu îndrăznesc să decid. Nu am dreptul să judec două somităţi.

În 1969, cînd împlineşte şaizeci de ani, Constantin Noica îşi invită amicii la restaurant şi oferă un banchet. În discursul justificativ (consemnat, într-o memorabilă epistolă către Virgil Ierunca, de părintele N. Steinhardt, prezent la festin), spre mirarea convivilor, filosoful elogiază binefacerile senectuţii, “feeria îmbătrînirii”, cum va scrie, mai apoi, într-un Jurnal de idei. Abia acum, la şase decenii, consemnează Noica, omul iese cu adevărat de sub apăsarea speciei şi de sub ferbinţeala prea acuzatelor ei determinaţii. Abia în acest moment al vieţii, “animalitatea” se potoleşte, se sublimează. Bătrînul se eliberează, aşadar, din strînsoarea instinctelor, de sub impulsivitatea umorilor. Bătrînul Schopenhauer nu gîndea altfel.

A doua întîmplare îl are ca protagonist pe Eugène Ionesco. Într-un film din 1990, care a putut fi vizionat şi la noi, dramaturgul arată, într-o scenă pregnantă, mîinile deformate de artrită ale soţiei sale, chipul ei îmbătrînit, ridurile, şi întreabă cu elocvenţă pe confident (şi, fireşte, pe spectatori): “Cum de acceptă asta Dumnezeu?”. Bătrîneţea, sugerează Ionesco, este o nedreptate. Dar de ce i se meneşte omului această nedreptate este mai greu de înţeles. I-a trimis, continuă marele scriitor, în acest sens, o scrisoare Papei Ioan Paul al II-lea şi l-a întrebat acelaşi lucru: “Cum de acceptă Dumnezeu, despre care teologii susţin că este bun, îndurător, milostiv, bătrîneţea şi moartea?”. Prelatul i-a răspuns, dintru înălţimea sapienţei sale, după un scurt răgaz, concis şi definitiv: “Papa nu are răspuns la întrebările Dumneavoastră…”.

Pe Ionesco bătrîneţea şi văditele ei neajunsuri îl terorizau. Noica, în schimb, era cuprins de euforie şi speranţă. Încă o dată: cine are dreptate? Răspunsul meu nu poate fi mai deştept, mai chibzuit, mai convingător decît acela al Sanctităţii Sale.

Cel mai potrivit lucru, în acest caz, este să nu spui nimic. În faţa bătrîneţei rămîi, cît mai ai de trăit, doar cu nişte întrebări vane, la care orice răspuns este himeric. Poate de aceea un înţelept din Renaştere, un florentin, mai precis (este vorba de Lorenzo Magnificul), s-a mulţumit să cînte într-o serie de elegii, care se recitau la carnavalul din Florenţa (iar carnavalul era un foarte nimerit prilej de contemplaţie veselă a deşertăciunii lumii şi de luare a ei în rîs), inconsistenţa oricărei bucurii şi triumful insesizabil al timpului şi nefiinţei. Şi tot cu acest prilej, carnavalul, călugării se retrăgeau în pivniţele mănăstirilor şi destupau butoaiele, după care proferau către bolţile basilicii, cu ecou lovit de muri, următoarea stupefiantă exclamaţie: “Trăiască moartea!”.

În locul unui improbabil (şi nesăbuit) răspuns filosofic, voi cita, în încheiere, un fragment din Apelul morţilor de François-René de Chateaubriand, fragment cuprins în antologia poetului Şerban Foarţă, intitulată Clepsidra cu zăpadă (Polirom, 2003, p.84):

”Sa facem apelul acelor vînători de himere; să deschidem catastiful din ziua mîniei: Liber scriptus proferetur; monarhi! prinţi! miniştri! iată-l pe ambasadorul vostru, pe colegul vostru, revenit la post: unde sînteţi? Răspundeţi! Alexandru, împăratul Rusiei? – Mort. Frederic al II-lea, împăratul Austriei? – Mort. Ludovic al XVIII-lea, regele Franţei - Mort. Carol al X-lea, regele Franţei? – Mort”.

Catalogul nu se opreşte, desigur, aici. Îți ia o veșnicie să-l strigi...

P. S. În imagine: Mikhaïl Vassilievitch Nestérov (1862-1942), L'Ermite.


Citiţi în continuare!