luni, 30 septembrie 2013

Frumusețea


Thomas Mann a scris cu siguranță, pe urmele lui Baudelaire, cel mai frumos imn adus fumuseții.

În capitolul al V-lea, intitulat “Noaptea Valpurgiei”, din Muntele vrăjit, Hans Castorp slăveşte, astfel, frumuseţea pur organică a Clavdiei Chauchat, femeia cu ochii înguşti de orientală, frumuseţe care nu mai este aceea a pietrelor preţioase ori a crinilor, ci a “materiei vii şi coruptibile”, a materiei ameninţate de suavii acizi ai humei. Cine nu ştie pe de rost acest imn exaltat, şoptit ca într-un delir de Hans Castorp, într-o noapte febrilă de carnaval, în franceza lui Baudelaire?


Traduc:

“Priveşte simetria uimitoare a edificiului omenesc, umerii şi şoldurile şi sînii ce înfloresc de-o parte şi de alta pe piept, şi coastele aşezate perechi, şi ombilicul în mijlocul moliciunii pîntecului, şi sexul întunecat dintre coapse! Priveşte omoplaţii care se unduiesc sub pielea mătăsoasă a spatelui, şi şira spinării coborînd spre dubla şi proaspăta luxurianţă a feselor, marile încrengături ale vaselor şi ale nervilor care se întind din trunchi sub formă de ramuri pe subsuori, şi cît corespunde structura braţelor cu aceea a picioarelor. Oh! Catifelatele regiuni ale încheieturii interioare a cotului şi a genunchiului, cu bogăţia lor de gingăşii organice, sub perniţele de carne! Ce bucurie nemărginită să mîngîi aceste locuri fermecătoare ale trupului omenesc! Bucurie de a muri fără nici un vaiet după aceea! Da, Dumnezeule, lasă-mă să simt mireasma pielii de pe rotula ta, sub care iscusita pungă articulară secretă unsoarea lunecoasă. Lasă ca buzele mele să-ţi atingă cu smerenie arteria femoralis care pulsează în adîncul coapsei şi care se bifurcă mai jos în arterele tibiei! Lasă-mă să-ţi simt exalarea porilor şi să-ţi pipăi puful, imagine omenească de apă şi albumină, sortită anatomiei mormîntului, şi lasă-mă să mor cu buzele lipite de buzele tale!”.

P. S. În imagine: Marcel René Herrfeldt (1890 – 1965): The Slave


Citiţi în continuare!

duminică, 29 septembrie 2013

În vizită la morţi


Pe la mijlocul anilor ’80, am primit cu împrumut de la un prieten (un fost mare poet contemporan) o carte scrisă de Giovanni Papini. Se numea Gog. Şi se compunea dintr-o serie de însemnări şi portrete mai cu seamă negative. Cu toate acestea, un portret mi-a scăpat. Nu din vina şi neglijenţa mea. Pur şi simplu, paginile care cuprindeau portretul fuseseră rupte de către întîiul proprietar al cărţii. Multă vreme, n-am bănuit absenţa celor cinci pagini. La Sumarul din final, titlul capitolului fusese anulat, prudent, cu o dungă de tuş.

În România, poligraful italian Giovanni Papini a avut emuli fanatici. Unul dintre aceştia a fost, cum bine se ştie, însuşi Mircea Eliade. Pentru tînărul Eliade, volumul cel mai bun scris de Papini - o autobiografie romanţată de fapt, mă refer la Un om sfîrşit - a constituit un soi de manifest şi de program. Papini îşi descria acolo revoltele culturale, arşiţa enciclopedică juvenilă, năzuinţa clocotitoare către un ideal intangibil, destinul potrivnic, ingratitudinea oamenilor, dezgustul (la care, într-o concluzie, ne invita magnanim pe toţi)...

Din pricini pe care nu are rostul să le discut acum şi aici, Giovanni Papini n-a reuşit nici pe departe să întruchipeze, la senectute (cînd a şi orbit), acel ideal de savant înfricoşător, descris în febrila lui autoficţiune, Un om sfîrşit. Ca întotdeauna, idealul fusese, vai, mai presus de înzestrarea reală a victimei. Opera lui Papini, multiplă şi deconcertantă (dar mai cu seamă grăbită), abia de mai interesează astăzi pe cîţiva curioşi. Mă prenumăr printre ei.

Cărturarul n-a reuşit niciodată să se fixeze. A refuzat orice specializare. A scris, astfel, cu egală indispoziţie, despre literatura italiană, despre viaţa lui Dante, despre declinul umanităţii, despre viaţa lui Iisus, despre inutilitatea filosofilor, despre viaţa sfîntului Augustin, despre el însuşi (mai ales, despre el însuşi) şi, în fine, despre viaţa lui Gog. A scrutat, cum vedem, toate biografiile, dar a fost un mediocru observator şi un lamentabil copist.

Fără a da dovadă de vreo pricepere speculativă aparte, fără intuiţii şi viziuni, sub impulsul lui Nietzsche, a negat rostul filosofiilor şi i-a blamat pe înţelepţi. Bine a făcut. Îi aprob întru totul intenţia, îmi displace, în schimb, realizarea. Cartea n-are haz. A scris diatribe şi imprecaţii fără a fi convins de dreptatea lor. Altfel spus, a avut o puzderie de curiozităţi minore, dar n-a fost vizitat de nici o pasiune adevărată. Versatilitatea i-a fost cel mai înverşunat duşman. Pînă la urmă, l-a ucis şi l-a îngropat sub un maldăr de cărţi din care nu redactase decît prologul. Nu-i de mirare. Lui Papini i-a lipsit tocmai reflexivitatea (o virtute extrem de rară în modernitate), puterea de a privi, prin oglindă, la sine. Dacă nu reuşeşti să-ţi măsori chipul, nu-i nici o scofală să te strîmbi. A rămas pînă la bătrîneţe un cercetător infantil, puer senex.

Pentru mulţi cititori însă, Giovanni Papini rămîne legat de una din perioadele cele mai sumbre din istoria României. Perioada în care cărţile sale (şi nu numai ale sale) au fost mutilate în chip deliberat. Şi nu de către instituţia cenzurii (ori de către funcţionarii ei conştiincioşi), ci de către cititorii înşişi, sub imperiul fricii. Victima unei atari mutilări fusese chiar volumul numit în preambul: foarte vioiul jurnal al miliardarului Gog.

Această carte a lui Giovanni Papini a fost tradusă în anul 1942, de către o iubitoare a literaturii furiosului encicloped(ist) italian, Ileana Zara. În 1990, volumul a fost cu grăbire reeditat la editura Univers, în colecţia “Romanul secolului XX”, fără modificări, din necesitatea recuperării. Papini îl redactase în 1931.

Gog poate fi desemnat numai la modul impropriu (şi cu mare aproximaţie) drept un “roman”. Este în realitate o scriere fragmentară, cu un protagonist grotesc, Gog pe numele său (nume împrumutat, fireşte, din textul Apocalipsei, XX, 7: “Satana va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile, pe Gog şi pe Magog”), diminutiv, totuşi, de la mult mai sobrul Goggins, ins putred de bogat şi învîrtind galbenii cu lopata, bibliofil tenace (dar fără vocaţia lecturii), gurmet (precum numai arhiepiscopii şi asceţii pot fi), călător neobosit de-a lungul şi de-a latul lumii sublunare (şi îndeosebi al Europei), vizitator (contra cost, uneori) al multor mărimi culturale şi politice din perioada interbelică (Frazer, Freud, Ford, Gandhi, Knut Hamsun, H. G. Wells) şi gînditor privat, cu aplecări cinice şi antihedoniste. Într-un singur cuvînt: un egoist.

Spectacolul narativ realizat de Giovanni Papini este, în primul rînd, caricatural şi demistificator. Jurnalul mult curiosului Gog se transformă treptat într-o serie de portrete în aqua forte. Scriitorul atinge, fără a adînci, în secţiuni care caută mereu să-l uimească pe cititor şi să-i sfideze bunul simț, o mulţime de subiecte aşa-zicînd eterne: vanitatea gloriei (Knut Hamsun dezvăluie musafirului Gog adevărul că notorietatea reprezintă o povară), zădărnicia existenţei (Gog lasă jurnalul în mîinile autorului şi dispare), facilitatea poeziei avangardiste (milardarul organizează un atelier de versuri, dar concediază cu oroare pe poeţii poligloţi sau hermetici, pe scriitorii de genul lui Vasilisk Gnedov, autorul Poemului de sfîrşit, care constă doar din titlu), folosul bolilor (în realitate, spune medicul Olafsen diaristului, maladia este un remediu, precum vaccinul, şi numai oamenii suferinzi ajung centenari), prăbuşirea civilizaţiei occidentale (nimic mai nociv decît oraşele, edificiile şi şoselele), triumful nebuniei etc.

Peregrinul întîlneşte tot felul de ciudaţi: un autor dramatic din Moscova plănuieşte teatrul fără actori profesionişti, unde rolul lui Caesar, care este ucis de-adevăratelea pe scenă, este interpretat de către un condamnat la moarte ori de către un sinucigaş; un anume Rabah Tehom afirmă că întrucît excesul de raţiune duce la nebunie, numai excesul de nebunie poate accede la adevăr; filosofia se cuvine a fi înlocuită de filomanie. În acest nobil scop, Rabah Tehom caută fonduri pentru înfiinţarea unui “Institut de demenţă voluntară”. Un istoric porneşte relatarea evenimentelor dinspre prezent spre trecut.

Surprinzător însă este următorul lucru. Din volumul împrumutat de mine lipsea, cum am spus deasupra, un capitol: şi anume acela în care Gog îl vizitează pe Vladimir Ilici Lenin, în vila somptuoasă din apropierea Moscovei, edificiu împărţit echitabil de tiranul muribund, cu inenarabila lui admiratoare şi infirmieră, Nadejda Krupskaia, “femeia groasă şi tăcută”, soţia.

Lipsa capitolului poate fi explicată, cred, în chipul următor. Publicată în 1942 (în toiul războiului), versiunea lui Gog (şi mai ales capitolul despre Lenin) va fi constituit pentru cititorii români una din cărţile de amuzament. Puteau cunoaşte prin intermediul ei portretul unui adevărat comunist. Rezultă din capitol un personaj sangvinar, un monstru de gîndire calculată, care descrie vizitatorului, fără a se feri cîtuşi de puţin, planul unei Rusii transformate într-o “ocnă pacifică”, fapt care s-a şi întîmplat foarte curînd sub urmaşii lui, dar la impulsul său decisiv.

Dar ceea ce fusese o lectură de plăcere în anii războiului, devenise la sfîrşitul lui, în epoca de “aşezare” a noii societăţi, prohibit şi periculos. Întîiul deţinător al volumului nu s-a îndurat, totuşi, să-i dea foc, dar a desprins şi îndepărtat în întregime capitolul despre maleficul personaj (capitol care nici măcar nu este cel mai reuşit din volum)…

Aşa îmi explic lipsa capitolului din cartea lui Giovanni Papini.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 28 septembrie 2013

Autoficțiunea. Aproximații


Autoficţiunea este o realitate literară mai veche, dar un nume relativ nou. Ca de obicei, invenţia termenului, acum trei decenii şi jumătate, nu a reuşit să impună o identitate precisă, un gen. Cîţi autori şi critici literari, tot atîtea definiţii.

Un timp, termenul “autoficţiune” a desemnat, măcar pe malurile Senei, orice veleitate narcisiacă, orice delir egotist, orice banalitate exprimată la persoana întîi a singularului, cu pretenţii de maximă francheţe. Modelul acestor scrieri dubioase şi patronul lor a fost, bineînţeles, temerara Colette.

Autoficţiunea genera anual cel puţin un proces de calomnie (întru atît de autentică era!), cel puţin o dispută biografică în gazetele cu preocupări mondene (ori feministe). Autorul se confesa în scopul, eminamente artistic, al insinuării gratuite. Textul autoficţional reprezenta, în primul rînd, o biografie cu cheie, un denunţ parfumat. A fost şi cazul lui Serge Doubrovsky, inventatorul termenului, de altfel, care a înţeles prin autoficţiune, mai degrabă, exhibiţia plicticoasă a unei nulităţii satisfăcute. Ea nu avea nevoie de cititori, ci de curioşi.

Mediocritatea textelor a compromis, în cele din urmă, înţelesul biografic al autoficţiunii. Sinceritatea nu este, prin ea însăşi, nici estetică şi nici valabilă literar. În lipsa îndemînării stilistice şi a imaginaţiei, simpla dezvăluire de sine nu contează prea mult, oricît de cinstită ar fi. Portretul nud prezintă exact atîta interes cît modelul său înmbrăcat în rochie sau frac. Nu există jurnal şi, în genere, literatură personală mai valoroase şi mai interesante decît scriitorul care semnează, imprudent ori cinic, în josul ei / lor. Pentru a scoate eul din întunericul nefiinţei şi a-i da un chip lămurit, este nevoie cel mai adesea de un literator. Notaţiile lui Julien Green sînt interesante întrucît aparţin scriitorului Julien Green şi mai puţin (sau deloc) omului. Dacă ar fi semnate de un ins oarecare, aceleaşi notaţii (îndeosebi, perseverente, în cazul lui Green) nu ar mai prezenta, probabil, nici un interes. Nu spun, din păcate, nimic original.

În consecinţa celor grifonate deasupra, termenul “autoficţiune” se cuvenea, aşadar, regîndit îndeosebi pe latura ficţiunii. Prin urmare, i s-au căutat rădăcinile în istoria literaturii. Vincent Colonna a pus pe seama lui Lucian din Samosata şi a Istoriilor adevărate invenţia discursului autoficţional. Alţii au vorbit de Lucan. Un istoric hîtru a mers îndărăt pînă la Homer. Divina commedia, Gargantua şi Pantagruel (în măsura în care meşterul Alcofribas este un personaj printre celelalte) ar fi tot autoficţiuni. Literatura de evaziune (călătoriile lui Gulliver, de exemplu) s-ar înscrie în acelaşi gen literar foarte încăpător. Cred că este prea mult. Un termen care numeşte totul nu mai numeşte nimic.

În fine, în Autofictions & autres mythomanies littéraires (Auch: Tristram, 2004), acelaşi Vincent Colonna, afirmă că abia povestirea ”Aleph” (din volumul cu acelaşi titlu) a(l) lui Jorge Luis Borges numeşte o autoficţiune veritabilă. Ar fi putut adăuga, cu mai multă îndreptăţire, am impresia, povestirea “Celălalt Borges”.

Ce va să zică, aşadar, autoficţiunea? Acest gen literar ar desemna o relatare fantezistă, în care autorul, naratorul şi protagonistul coincid. Altfel spus, în textul atoficţional, eul real şi eul fictiv (inventat, visat, scris şi re-scris) ar fi unul şi acelaşi. Problema cu adevărat gingaşă în acest caz ar fi inexistenţa (de la bun început) a eului real. De îndată ce gîndeşte la sine şi se mărturiseşte, eul real devine un eu cît se poate de fictiv. Nu există nici o realitate în afara discursului, dincolo sau dincoace de el. Eul fictiv nu are, în psihologie, un corespondent real.

Dacă am observat bine, iniţial, autoficţiunea era o minciună prezentată ca adevăr, tocmai pentru că accentul cădea pe latura biografică. Mai nou, ea a devenit un adevăr prezentat ca minciună, ca ficţiune propriu-zisă. Accentul cade acum pe invenţiune şi retorică.

P. S. În imagine: François Boucher (1703 - 1770), Le Peintre de paysage.


Citiţi în continuare!

vineri, 27 septembrie 2013

Autof(r)icțiune


Autoficțiunea este, se știe, o realitate veche, dar un termen aproape nou. Unii pun pe seama lui Lucian din Samosata invenția discursului autoficțional (prin Istoria adevărată), alții pe seama lui Lucan. Eu l-aș alege pe Michel de Montaigne.

Alții pretind că abia povestirea ”Aleph” (din volumul cu același titlu) a(l) lui Jorge Luis Borges ar fi o adevărată autoficțiune. Ce va să zică, așadar, autoficțiunea? Acest gen literar ar desemna o relatare fantezistă, în care autorul, naratorul și personajul principal coincid. Altfel spus, în textul atoficțional, eul real și eul fictiv, inventat, visat, închipuit, ar fi unul și același.

În Porunca lui rabbi Akiba, există cu siguranță cîteva autoficțiuni propriu-zise. Numesc în grabă doar trei: ”O fotografie veche de 14 ani”, ”Orbirea” și ”O simplă coincidență”. Cine are cartea poate verifica. Ele narează întîmplări și pățanii pentru al căror adevăr nu bag mîna în foc.

După apariția Breviarului seceptic, care este o carte cu finalitate umilă, academică, m-am hotărît să revin la specia autoficțiunii. Am pus deja pe blog cîteva texte de natură autoficțională. Cititorul care dorește să-și facă o imagine cu privire la conținutul lor este rugat să revadă ”eseurile” despre Mihai Ursachi, Emil Brumaru, ori cel despre buna dispoziție. Cînd voi avea un număr de aproximativ treizeci, voi pune compunerile într-o carte și o voi da la tipar.

Redactarea îmi va lua, desigur, cîteva luni, poate ani, poate decenii, poate milenii. Nu am de ce să mă grăbesc, nu? Vale et valde me ama...


Citiţi în continuare!

joi, 26 septembrie 2013

Umilința


În Scrisoarea 118: 2, sfîntul Augustin spune: ”Pentru a ajunge la adevăr, urmează calea Domnului. Prima condiţie este umilinţa. A doua, umilinţa. A treia, umilinţa. Umilinţa trebuie să preceadă toate celelalte condiţii”


Citiţi în continuare!

miercuri, 25 septembrie 2013

Fiicele Poppeei. Final provizoriu


Un istoric minuţios şi perfid a enumerat mai bine de zece tipuri de ornatrix la romani, adică de sclave extrem de pricepute, care aveau ca obligaţie înfrumuseţarea matroanelor. Una trebuia să elimine cu penseta firele rebele sau decolorate de vîrstă din pletele stăpînei. Alta, să-i aranjeze părul cu peria şi să i-l onduleze cu fierul înroşit. O a treia, sa i-l dea cu parfum şi pomade (această sclavă se numea psecas şi era cea mai nedreptăţită, notează Juvenal). A patra îi ungea trupul cu ulei aromat. O a cincea îi colora sprîncenele cu negru şi pleoapele cu glauc. Altele îi îngrijeau unghiile, o ajutau la îmbrăcat, îi ţineau oglinda, îi purtau mantia, îi verificau ţinuta etc. În fine, ultima (care se numea, semnificativ, parasita!) o acoperea de complimente, îi elogia frumuseţea, o deifica.

Din acest punct de vedere, să mai spun?, orice bărbat este (sau ar trebui să devină) un parazit. Omul nu este condamnat să fie liber, dimpotrivă: omul este condamnat sa paraziteze retoric desăvîrşirea fugace a femeii. Cititorii mei cunosc: poeţii n-au stat niciodată degeaba. Ce-i drept, ei au exaltat numai aparenţa înşelătoare. Am deplîns adesea superficialitatea lor, graba. Poeţii n-au îndrăznit niciodată să scruteze fondul, adîncimile. După unii gînditori, nici nu aveau ce. Așa cum a stabilit un conclav de teologi, încă din secolul al XII-lea (chiar mai devreme), înăuntrul femeii nu se află un suflet simţitor, ca la bărbatul normal. Poeţii misogini (şi Eminescu printre ei) au exploatat cum se cuvine acest adevăr venerabil:

      “Cînd vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila
      - De ai inimă şi minte – feri în lături, e Dalila…”

Cred, totuşi, că poetul exagera oarecum.

În secolul I, la Roma, parfumatul, spune un autor ecleziastic, devine o adevărată manie. În locuinţe, de tavan atîrnau un fel de tipsii, asemănătoare cădelniţei preotului, în care se mistuiau în cărbuni mirodenii cu arome multiple. Femeile îşi parfumau diferit, după o savantă inspiraţie, părţile trupului. Pentru mîini se folosea mirtul, pentru sîni, uleiul de palmier, pentru păr, tinctura de maghiran, pentru genunchi, esenţa de mosc, pentru glezne, verbina. Gura se aroma, în sfîrşit, cu apă de Cosmus sau apă de Niceros. Şi aşa mai departe… 

Teologii creştini au observat o legătură directă şi imediată între frumuseţea corijată prin meşteşug şi viciu. Alterarea naturii s-ar încheia negreşit prin adulter. Numai aşa îmi explic diatriba (profund nedreaptă!) a sfîntului Ambrosius, magistrul sfîntului Augustin şi inspiratorul multor sfinţi şi sfinte de mai tîrziu. Ambrosius foloseşte stilul înalt, vehement, al vizionarilor. Remarc, în treacăt, că Aurelius Augustin prezintă în De doctrina christiana, pe urmele oratorilor greci, trei stiluri de elocinţă: simplu (sau umil), temperat şi înalt (sau sublim). În pasajul ilustrativ, Ambrosius foloseşte, cum vom observa de îndată, stilul sublim.

Pasajul citat este reprodus în De doctrina... Să luăm aminte: “[Astfel] străduindu-se să îi placă altuia, [femeia] ajunge să nu îşi placă sieşi. Ce judecător mai adevărat al urîţeniei tale să căutăm, femeie, decît pe tine însăţi, care te temi să fii văzută [aşa cum eşti]? Dacă eşti frumoasă, de ce te-ai ascunde? Iar dacă eşti urîtă, de ce te minţi că eşti frumoasă? Faptele rele sînt aproape mai suportabile în cazul adulterului, în care cea alterată este castitatea; dar în cazul nostru [al folosirii cosmeticelor] - natura”.

Poeţii, în schimb, au dat dovadă de mult mai multă bunăvoință și inteligenţă decît toţi filosofii şi teologii la un loc. În compuneri pe drept cuvînt nemuritoare, ei au transformat femeia într-o alcătuire minerală, perenă, de safire şi granate. Observăm astfel că domniţa are întotdeauna ochii de peruzea, mîinile de chrysolit, degetele de alabastru, unghiile de lapislazuli, trupul de chihlimbar, fesele din marmură de Carrara, intestinele de caolin, dinţii de cleştar, inima de cremene (ca la Eminescu), sufletul de granit.

Alţi poeţi (şi, îndeosebi, Ezra Pound) au recunoscut în femeie o făptură vegetală, înrudită cu florile, polenul şi fructele de pădure. În această anatomie botanică, pielea și carnea femeii au gustul migdalelor şi al smochinei, strălucirea mată a chihlimbarului, tăria nucii de cocos. Trupul domniței întrece supleţea lianei, (fr)agilitatea trestiei, transparenţa petalelor de cireş. El emană, deopotrivă, aroma răşinilor, mirosul definitiv al crinului regal, respirația nuferilor.

În fine, o a treia categorie de barzi a elogiat în femeie îngerul copilăros, ambigen, situat deasupra slăbiciunilor omeneşti ori căzut pentru totdeauna în păcat. Din cîte am observat, Emil Brumaru face parte din această serie prestigioasă.

Prin Une charogne, malițiosul Baudelaire a întrerupt, printr-un gest decis, atît tradiţia mineralizării cît şi tradiţia vegetală. N-a mai vorbit de îngeri, de serafimi, de ferigi. El a inaugurat, pur și simplu, poezia “organică”, a descompunerii. A zădărniciei.

Constat, în încheiere, că am devenit mult mai înţelegător cu arta gratuită a înfrumuseţării. Hotărît lucru, refuzul frumuseţii, în toate înfăţişările ei, cultul expresiei naturale, sau, dimpotrivă, exaltarea unei frumuseţi pur spirituale, ca în Evul Mediu, ţin negreşit de îngustimea minţii.

Intriganta Poppea mi-a devenit brusc simpatică…


Citiţi în continuare!

luni, 23 septembrie 2013

Fiicele Poppeei (1)


Îmi amintesc cît de tare am fost uimit cînd, în Quo vadis (sau în altă carte), autorul descrie la un moment dat obiceiul Poppeei Sabina, soţia sangvinarului împărat roman Nero, de a-şi îmbăia somptuosu-i trup în lapte proaspăt de măgăriţă. Spera astfel, nefericita, că va amăgi timpul, deşi timpul nu poate fi amăgit cu nici un chip. În pofida acestui postulat sagace (şi tenace), sînt sigur că toate celelalte femei procedau pe atunci la fel. Obiceiul s-a păstrat pînă astăzi neştirbit.

Nu cred că greşesc. N-am această meteahnă. Adevăr enunț. Păcatul aparţine cu exclusivitate bărbatului. Numai el pofteşte iluzii, năluciri, perfecţiuni, răpiri, părelnicii, irealităţi, fantasme. Niciodată nu se mulţumeşte cu ceea ce are. Caracterul lui picaresc a stricat sufletul copilelor. Trista lui labilitate emoţională. De-aş avea o mie de guri, tot n-aş reuşi să o critic cum se cuvine.

Dacă în univers ar fi existat, din capul locului, o singură femeie, o Magna Mater imparţială, bărbatul (folosesc aici semnificaţia colectivă a substantivului) şi-ar fi văzut smerit de treburi. Ar fi mers probabil în cruciade, s-ar fi luptat în turniruri, ar fi citit tratate de morală, ar fi gîndit (poate!), s-ar fi deşteptat. Cum ştim însă, natura (în imprevizibila ei evoluţie) a fost mai mult decît fecundă: din punct de vedere strict numeric, femeile prisosesc. La fiecare individ de parte bărbătească revine o femeie şi ceva. Iată rădăcina răului.

În altă ordine de idei, dorinţa (şi putinţa) femeilor de a-l năuci pe bărbat este nesfîrşită şi este necesară. În consecinţă, pînă şi matroana cea mai bogată în haruri naturale a profitat de artele seducţiei prin artificiu. Oricît de strălucitoare şi definitivă, frumuseţea este întotdeauna insuficientă. Sieşi, în primul rînd. Bărbaţilor, în al doilea. Toţi vor mai mult..

Dacă termenul prim al frumuseţii este natura, termenul ultim al evoluţiunii estetice ar fi copia lipsită de prototip, simulacrul, exemplarul translucid, prin care nu s-ar zări absolut nimic.

Marcel Proust consemnează, în La umbra fetelor în floare, că frumuseţea reprezintă o serie de ipoteze cu privire la o femeie (sau la un grup de femei) care se apropie de un privitor dezinteresat, neutru. Limita seriei ar fi urîţenia. Aici activitatea conjecturală s-ar opri. Oricum, ipotezele nu circumscriu niciodată un adevăr, ci o judecată extrem de subiectivă, un miraj interior, un vis.

Cred, totuşi, că Marcel Proust a fost mult prea sever (sau prea blînd). Seria este, în realitate, aşa cum am sugerat deja, nelimitată. Urîţenia reprezintă (ea însăşi) numai o ipoteză. Ai în faţă portretul cel mai inexpresiv, nasul acut al Cleopatrei, chipul angular al Veronicăi, placiditatea reginei Victoria, temperamentul flușturatec al poetei Louise Colet. Îţi muţi privirea cu un grad, schimbi perspectiva, strîngi pleoapele, te concentrezi intens, şi, dintr-o dată, ca un fulger din senin, te izbeşte triumfătoare frumuseţea. Tremuri. Te prăvăleşti în genunchi. Dai cu tîmpla de podea. Eşti gata de orice păcat. Murmuri ode.

Am vorbit de magnifica împărăteasă Popeea. Nu doar ea s-a bucurat, în secolul I al erei creştine, de străvechile arte ale restaurării, ci orice matroană care se îndrepta fragilă către un amurg indubitabil. Cînd este frumoasă şi săracă, femeia îşi agaţă o floare în păr şi-şi clăteşte respiraţia în apa izvorului, ca juna Rodică. Dar când femeia dispune de sclavi şi avere, cînd are timp, obsesii şi gladiatori preferaţi (ca Sergiolus al nepăsătoarei Eppia), totul se complică. În satira a VI-a, bătrînul Juvenal ne-a lăsat un tablou aproape complet. Verbul poetului este de-a dreptul feroce. Mă sfiesc să-l citez în acest context. Las domniilor voastre, deocamdată, plăcerea lecturii. Va fi, nu mă îndoiesc, “une lecture de jouissance”, cu expresia lui Barthes.

(va urma de îndată)



Citiţi în continuare!

duminică, 22 septembrie 2013

Epilog. Eu şi Emil Brumaru împăiaţi ca papagalul lui Flaubert


Încercînd să răspund la chestionarul lui Proust, am realizat dintr-o dată că ignor lumea sensibilă, universul în care am fost zvîrlit odinioară, fără ca bunul Dumnezeu să-mi fi cerut în prealabil acordul. Întrebările chestionarului m-au cufundat în bezna cea mai deasă. Într-un cuvînt, mi-am descoperit cu această ocazie ignoranţa. Şi nu atît ignoranţa cît indiferenţa.

Asta este. Nu mă pricep la culori, la făpturi, la insecte, la ierburi, la fotofore, la viscere (la viscere am să revin, totuşi, către sfîrşitul acestui eseu). Cînd eram şcolar întru Melancolie, eheu, fugaces…, am absentat cu mare plăcere de la ore. Mă retrăgeam în selva obscură a Galatei să citesc Elixirele diavolului. Biologia m-a dezgustat: nimic mai plicticos, Doamne, decît întîlnirea dintre un Ovul supradimensionat şi un spermatozoid stingher pe o masă de disecţie. Nici la Geografie n-am strălucit. Unde va fi fiind oare deşertul Gobi, peninsula Kamciatka, regatul Perlis? Dar sultanatul Kedah?

Matematicile mi-au produs depresii prelungite şi convingerea nulităţii mele definitive. Istoria m-a captivat o vreme, fiindcă n-am crezut niciodată în realitatea celor doisprezece cezari, a lupanarului în care se retrăgea, insaţiabilă, Messalina. Am negat cruzimea lui Ivan cel Groaznic, temeritatea lui Boleslav cel Viteaz, sfînţenia cuvioasă a lui Ştefan cel Mare. Cînd mi-am dat seama că Messalina a fost o biată tîrfă imperială (şi nu o invenţie a lui Juvenal, o fantasmă), am renunţat şi la disciplina Istoriei. Nu regret nimic. Trecutul nu mai poate fi corijat. Se cuvine să-l iei ca atare şi să te împaci cu el. Spun, deci, ca Luther: Es ist so

Din enkyklios paideia (în afara limbii latine, desigur, şi a construcţiei în ablativ), m-a sedus numai Literatura universală. Pentru umanişti, a existat în colegiu, cîndva, acest minunat obiect de studiu. Am putut compara autorii, operele. L-am descoperit pe Goethe. M-am sinucis împreună cu Werther, cu un glonte bine ţintit în tîmplă, şi, în acelaşi timp, împreună cu madame Bovary, cu arsenic. Am descifrat afinităţile elective, atracţiile vinovate, respingerile. Am zărit, în străfundul speciilor vegetale, Urpflanze. M-au atras, aşadar, romanticii germani: E. T. A. Hoffmann, Jean Paul, Novalis, Tieck, Heinrich von Kleist (dramele celui din urmă mi s-au părut prea stridente). Mai tîrziu, prozatorii francezi, poeţii… Nu percepeam pe atunci grandilocvenţa lui Balzac, a lui Stendhal. Mă desfăta nespus verbozitatea lui Victor Hugo, hélas...

În consecinţa acestor studii incomplete, n-am preferinţe în materie de culori, de făpturi, de fiinţe înaripate. Din multitudinea infinită a legumelor, identific fără ezitări numai ceapa. Dintre copaci, salcia (inevitabil, plîngătoare). Nu mă pot mîndri cu o erudiţie de botanist. În schimb, sînt un fin cunoscător al entităţilor nominale (ce altceva este surîsul?), al alcătuirilor fictive, al fiinţelor retorice. O ecuaţie cu două necunoscute mă terifică, o adunare mai lungă îmi dă frisoane. Dacă observ un poligon neregulat, un enagon, un icosagon, cad într-un leşin nesfîrşit. Cercul pătrat, în schimb, mă calmează. Imposibilităţile mă întăresc. Nefiinţele geometrice sempiterne (acelea pe care nici ochiul divinităţii nu le poate zări) îmi produc o stare de euforie. Exult.

Sînt capabil să audiez ore întregi muzica îngerilor lui Mallarmé, l’archet aux doigts. E mai presus de Bach. 

Ca să fiu sincer (şi nu am nici un temei să nu fiu), singura zburătoare care m-a interesat vreodată cu adevărat a fost pasărea Phoenix. M-a răpit teribila ei solitudine. Pasărea Phoenix reprezintă o specie cu un singur individ (dar stimez şi specia vidă). Îi ştiu obiceiurile din cele 85 de versete ale poemului redactat de Lactantius sub titlul De aue Phoenice. Singura floare care m-a atras cîndva a fost - să mai precizez? - roza absentă din orice buchet. Iar singura culoare care m-a desfătat a fost aceea a lucrurilor inexistente. Alexius von Meinong are negreşit dreptate: “există obiecte care nu există”.

Voi numi şi un arbore care m-a fascinat dintotdeauna: arborele genealogic al lui Iesei, cu fructe omeneşti, desenat în nava basilicilor, pe murii întunecaţi. Şi încă unul (dacă tot veni vorba): arborele fără umbră şi rădăcini al lui Porphyrios.

Aceasta este toată ştiinţa mea. Am respectat mot-à-mot deviza de la Delphi: Nimic prea mult! Ce vreau să spun cu această poliloghie? Nimic altceva decît că între mine şi lume s-a insinuat o serie de obiecte livreşti (şi de reprezentări mincinoase), care mă împiedică să le mai pot considera cum se cade pe cele aievea. De aceea am dificultăţi cînd sînt pus să numesc vegetaţia lumii reale, saprofitele, fauna, peştii, milipedele etc. În acest caz, devin mai nesigur decît studentul poftit la tablă de un profesor absent la un curs de Ontologie.

N-am călătorit între cocoaşele cămilelor, n-am străbătut savana, Marele Canion al fluviului Colorado, n-am privit cu atenţie un templu elen (chiar dacă am locuit mai bine de două luni la poalele Akropolei, în Thessaloniki, 15), n-am ascultat vuietul munţilor, zborul stolurilor de cocori. Am vizitat numai universurile artificiale, casa frumoaselor adormite, dughenele mîncătorilor de opiu, tavernele din Egina şi Faleron, Pavilionul Roşu.

Lectura mi-a uzat simţurile, mi-a tocit percepţia, mi-a acoperit ochii. Am devenit surd, orb, lipsit de sevă, mumificat. Precum Michel de Montaigne odinioară, ştiu o mulţime de versuri latineşti (recit fără poticniri din Ars amatoria, din Ennius), dar n-am contemplat niciodată, cum s-ar cuveni, un lan de maci, un cîmp de narcise. Oare cum miroase un fir de lămîiţă? Ce culori are floarea de myosotis? Dar hyacintul? Dar floarea-de-colţ? N-am nici o idee. Sînt mai neştiutor decît neştiinţa însăşi.

Cu toate acestea (am observat între timp), nu sînt singurul individ pervertit de lecturi. Toţi păţesc, pînă la urmă, ceva asemănător. Se usucă. Se strică. Mucegăiesc. Dar asta nu mă încălzeşte, vai, cu nimic. În pofida unui destin nemilos (în care hazardul a avut rolul decisiv), viaţa nu-i făcută doar din dezamăgiri şi lovituri. Vă rog să reţineţi această sentenţă preţioasă. Valorează greutatea ei în aur. Banalitatea gîndirii mele e străbătută (ce-i dreptul, cam rar) de fulgere sapienţiale, de intuiţii. Sînt neîndoios căutat de Muze.

Despre ce a fost vorba, totuşi? Deunăzi, am citit o tabletă semnată de însuşi poetul Emil Brumaru, în care se lamenta (ca de obicei!) de o percepţie insuficientă a lumii. Pretindea că deţine ştiinţa naturii din lexicoane şi cărţi. Se plîngea că-i întru totul livresc, o fiinţă de hîrtie. Reproduc întocmai concluzia tabletei: “voi muri livresc aşa cum am trăit”. M-am luminat dintr-o dată ca şi cum aş fi stat sub copacul Bodhi. Am tresărit bucuros. Nu sînt singur, deci. M-am recunoscut oarecum în această confesiune: de te fabula naratur

Îmi închipuisem cu totul altceva despre omul Brumaru şi despre raportul său cu peisajul cotidian, cu oicumena. Bănuisem în cazul său o imediateţe cu materia vie, o pliere pe epiderma transparentă a lucrurilor, o relaţie mai frustă cu mirosurile, culorile şi aspectul climatic ale lumii sublunare. Mă înşelasem. Emil Brumaru era, vai, un ignorant mai mare decît mine.

Și încă o ciudăţenie! Cu toate că a compus elegii misogine, versuri necruţătoare, anatomia viscerelor nu l-a tulburat pre cît s-ar fi cuvenit (ca pe meşterul François Rabelais). Deşi dacă iubeşti cu adevărat o femeie, o divă, şi-ţi propui să-i cînţi compoziţia inefabilă (şi, poate, imposibilă, cu vorba lui Flaubert), venerezi, negreşit, şi rinichii, şi pancreasul, şi splina, şi sistemul endocrin, şi sucul gastric. Nu doar suprafaţa amăgitoare. Aspectul fenomenologic. În pofida acestui adevăr, n-am întîlnit încă nici un poem de amor (în vasta operă a lui Emil Brumaru), care să elogieze precît se cuvine, în cazul sfintei Reparata, un tranzit intestinal desăvîrşit.

Nu-i de mirare. Poeţii (dar nu numai ei) cunosc femeia dintr-un capitol sumar de Medicină generală, ori, mai cu seamă, din povestirile altora. Îşi culeg inspiraţia din Cenuşăreasa lui Perrault şi nu din realitate. Numai aşa se explică balivernele aezilor. N-au palpat, fariseii, niciodată o vestală în carne şi oase. N-au mîngîiat şoldul parfumat al hangiţelor. N-au smuls rochii, n-au sfîşiat dantele, n-au rupt corsete, nu s-au ascuns sub crinoline. Poeţii exaltă fără oprire ceea ce o mînă de păgîn a vulnerat încă din vechi. Creatorul Dulapului îndrăgostit nu face excepţie. Din păcate, nici eu nu fac.

Abia acum înţeleg apologul, semnificaţia tabletei. Emil Brumaru nu a descris niciodată ceea ce a văzut cu ochii (fiindcă n-a văzut, în definitiv, nimic). Nici n-a avut nevoie. În schimb, a văzut cu limpezime ceea ce a descris într-o poezie cu o infinitate de variante. A văzut intranzitiv, în cerc vicios, precum misticii, propria-i producţie oculară. A văzut la modul tautologic vederi, viziuni, vedenii. Prin urmare, mi-am spus înseninat într-un epilog succint: pe măsură ce citim, şi citim, şi citim, ne uscăm asemenea exponatelor dintr-un muzeu de ştiinţe ale naturii.

În concluzie, cînd a consemnat mărturia, poetul Brumaru era el însuşi captiv în cuprinsul cărţilor, asemenea papagalului împăiat al lui Flaubert [1].

[1] Actualmente, sus-zisul papagal este expus simultan în spitalul Hôtel-Dieu din Rouen şi în Pavilionul din Croisset. Deşi papagalul Loulou este unul singur (acela care a stat pe masa prozatorului cîtă vreme a scris Un coeur simple), specialiştii pretind că ambele exemplare ar fi deopotrivă de autentice. Caz tipic de ubicuitate muzeală…


Citiţi în continuare!

vineri, 20 septembrie 2013

Sic transit. Epilog


Pe Ursachi l-am vizitat adesea în casa din fundacul Dochia, la numărul 9 (casă care i-a fost rechiziţionată, prin 1985, şi pe care nu a mai putut-o recupera după 1990). Poetul ducea o existenţă aşa-zicînd spartană: se culca odată cu găinile şi se trezea cu mult înaintea lor, pe la 2 sau 3 din noapte. Imediat se apuca de scris. Accepta musafiri începînd cu orele 9-10.

Intrai într-un hol (în care m-au frapat nişte schiuri, un bolovan de rîu, o pereche de patine, o bicicletă) şi după aceea făceai la dreapta, într-o odaie-sufragerie, de o barocă, inverosimilă harababură. Totul zăcea la podea. O fotografie a lui Edgar Allan Poe, poetul melifluu cu care Ursachi semăna (şi) fizionomic, un volum cuprinzător din Faust al lui Goethe, iar deasupra unui dulap, craniul nefericitei Calypso. Pe duşumea zăceau cărţi de anticariat, cu coperte grele şi format imens, exotic (pe care mă îndoiesc că Ursachi le-a consultat vreodată), lexicoane, enciclopedii nemţeşti, tipărite cu literă gotică, foi abia însemnate cu un cuvînt sau două (în cerneală violacee, “Vater”), făcute ghemotoc şi aruncate sub masă, poezii scrise în chiar dimineaţa vizitei, deja dactilografiate atent, la două rînduri. Reţin dintr-un poem memorabil o terţină poliglotă: “Vae vae cucu victis, / Benedictus, Benedictus, / Toată moartea e un strip-tease”. Un talmeş-balmeş aiuritor (şi cam kitsch, după gustul meu de azi), asupra căruia Mihai Ursachi veghea cu ochi de gospodar satisfăcut. Zîmbea maliţios. Se distra, bineînţeles.

În dormitor, unde n-am intrat, desenase în varul pereţilor cai verzi. Aşa mi s-a spus.

Poetul era, ştiu bine, un ins mai degrabă ordonat, cu habitudini cazone, foarte grijuliu de sănătate şi de imaginea-i proprie, avar şi tipicar, non-afectiv, ludic şi fanfaron. Într-un cuvînt: un soi de cavaler don Quijote în amestec cu un general ţarist. Cînd şi-a lăsat mustaţă, asemănarea s-a desăvîrşit (inclusiv cu Edgar Allan Poe). Rezulta prin combinaţie o personalitate fulgerătoare. Priveam pios interiorul, înfiorat de hîrcă, şi ascultam cu evlavie monologul poetului. Îmi evocase odată (ca imagine seminală a unei poezii cunoscute) apariţia subită a unui dragon în fereastra de la bucătărie. A notat de îndată halucinaţia. Apoi a compus poemul intitulat Vedenie în burgul gotic. Nu mă lăsam, totuşi, înşelat. Îl priveam neîncrezător. Sînt aproape sigur că nu văzuse dragonul. Dar nu crîcneam.

În definitiv, la el am degustat cele mai bune sucuri de fructe (îndeosebi de soc). Nu-şi făcuse încă obiceiul de a bea. Cînd se îmbăta însă (cam la trei luni o dată), mergea la Teatrul Naţional ori la Filarmonică, unde aplauda anapoda, gesticula în exces şi avea grijă să fie văzut de toţi. Aşa s-a format legenda fără corespondent în realitate a unui poet alcoolic, blestemat. Personajul Ursachi - aşa cum înţelesese să-l compună atunci - fascina… Am constatat ulterior că nu doar eu căzusem pradă acestei vehemente fascinaţii: Mihai Ursachi se plimba prin tîrg cu alai, păşea ţanţoş şi avea admiratori fanatici. Îşi formase deja o Biserică, o ortodoxie. Cine greşea era numaidecît exclus.

După o primă ieşire în Portugalia, prin 1978, cînd a scris şi un sonet memorabil, poetul a plecat în Statele Unite la sfîrşitul verii lui 1981. A ajuns în Texas la nişte cunoscuţi. A hotărît să rămînă acolo. A stat aproape zece ani. N-a mai compus nici un stih. După 1981, fiind pomenit tot mai rar (şi doar de către neconsolaţii lui amici), a căzut în uitare.

Ce s-a petrecut în Statele Unite nu ştiu. Se spune (Mihai Ursachi însuşi a declarat într-un interviu la fel de puţin credibil ca toate celelalte) că şi-a susţinut un strălucit doctorat în Filosofie, pe tema afinităţilor dintre metafizica lui Heidegger şi versurile poetului Paul Celan. Tot acolo, la un simpozion, l-ar fi întîlnit pe Jacques Derrida. Filosoful deconstrucţiei i s-a părut a fi un impecabil impostor. În această privinţă, Ursachi nu s-a înşelat. La Sorbona, l-ar fi audiat pe Jean François Lyotard, părintele post-modernului, care debita numai prostii. Sceptic cum sînt, mă îndoiesc profund de adevărul acestor informaţii, ca şi de faptul că Mihai Ursachi l-a citit pe Heidegger. Nu s-a omorît cu cititul nici în ţară. De ce ar fi făcut-o în America? Poetul a susţinut ritos că a străbătut Sein und Zeit, dintr-o ochire, într-o după amiază serenă, în timp ce înota pe spate în talazurile Pacificului. Este foarte posibil, dar deloc probabil. La Universitatea din San Diego, în California, ar fi predat cursuri de creative writing. Cine ştie? Dar nu mi-l închipui într-un atelier auto, ascuns sub motorul unei maşini şi reparînd o bobină sau un cilindru. Oricum ar fi, nu s-a îmbogăţit. Bacherii americani nu-şi risipesc averea pe volume de poezii. A revenit la Iaşi cu un Dodge masiv, care nu încăpea pe drumurile din urbe şi s-a dovedit inutil. L-a parcat pentru totdeauna în curtea Casei Pogor. N-a adus, în schimb, nici o carte.

Rămîne în seama istoricilor literari dumirirea acestui incident academic. Cu doctorat sau fără, Mihai Ursachi rămîne acelaşi personaj teribil, care a influenţat existenţa şi habitudinile tuturor celor care au făcut boema Iaşilor în anii ’70.


Citiţi în continuare!

joi, 19 septembrie 2013

Sic transit (3)


Mihai Ursachi a fost un profesor mai degrabă întîmplător, fără vocaţie. Se comporta ca un neamţ, dar n-avea nici o metodă. Surîdea impasibil, glumea rar, ţinea lecţii şi mai rar. Avea un umor greoi, lipsit de ironie, mordant. Nu era spontan. Unui şcolar emotiv i-a mărturisit sec, într-o după amiază mohorîtă: “Ai mutra unui traficant de droguri”. Clasa a tresăltat în hohote batjocoritoare. Şcolarul a plîns. Hagiografii mai severi l-ar numi meschin (sau inadecvat). Hagiografii mai puţin severi ar ignora cu viclenie incidentul. În acest eseu, prefer să evit orice epitet irespectuos. În definitiv, nu-i păsa de noi. Şi nu-i păsa (am constatat acest lucru mult mai tîrziu) nici de el însuşi. Timp de o oră, ne ignora. Îi răspundeam, bineînţeles, cu aceeaşi monedă. Ne ignoram reciproc.

Menţionez, totuşi, două excepţii. Prima: ne-a rezumat pe înţeles comedia metafizică a lui Friedrich Dürrenmatt, Romulus cel Mare. În luna martie a anului 476, imperiul este invadat de barbari. Cavaleria romană se retrage în dezordine. Prefectul Spurius Titus Mamma tocmai a sosit să anunţe înfrîngerea. Capitala a căzut. Statul roman e agonic. Singurul ins care îşi păstrează sîngele rece, seninătatea şi umorul este împăratul Romulus Augustus. La reşedinţa din Campania, el trăieşte înconjurat de cîrduri de găini (botezate cu nume regeşti: Tiberius, Domitian, Caracalla, Oreste etc.). Întruchipează, în felul lui original, un morosophos, un nebun-înţelept (Dürrenmatt spune limpede că este vorba de un “bufon”), care a înţeles că anumite deznodăminte sînt inevitabile (iar anumite procese, ireversibile!). Altfel spus, împăratul este un stoic. Povestea lui Romului cel Mare ne-a plăcut. După ore, ne-am bulucit la bibliotecă să împrumutăm volumul. Voiam să ştim dacă Marcus Aurelius şi Odoacru au mai produs vreun ou. În dimineaţa aceea, din păcate, numitele galinacee nu ouaseră…

A doua. De la el am învăţat genul substantivului german “Uebung”, care înseamnă “exerciţiu” (de la verbul “ueben”, a exersa ceva în vederea învăţării). Magistrul Ursachi (al cărui singur principiu pedagogic a fost acela de a nu urma nici un principiu) m-a scos la tablă, în faţa clasei, şi m-a interogat nemilos cu privire la genul lui “Uebung”. Presupunînd, vai, că numitele genuri (masculin, feminin, neutru) se păstrează în toate limbile aceleaşi, am răspuns decis: este vorba de un substantiv neutru! Ursachi m-a privit crunt, dezaprobator. Am încercat s-o dreg: e vorba, fireşte, de un substantiv masculin! Răspunsul meu s-a ales cu aceeaşi privire îngheţată. Urma inevitabil răspunsul corect. N-am avut tăria să-l reproduc: era prea simplu. Ursachi nici nu s-a sinchisit. În limba germană, “Uebung” (“die Uebung”, cu articolul hotărît) este un substantiv feminin. N-am uitat nici azi, după atîta amar de vreme. Şi nu voi uita acest amănunt pitoresc chiar dacă, într-o zi pe care o simt extrem de apropiată, se va întîmpla (matematic se va întîmpla!) să uit totul.

Din păcate, peste o lună, dacă nu greşesc, a venit o doamnă profesoară, de la care am învăţat nemţeşte şi mai puţin. Tot ce mai ştiu este propoziţia: “Der Musiker List war nicht listig”, pe care am compus-o într-un moment de distracţie. Nu-i nici o problemă…

Era greşit să încerci a învăţa ceva de la Mihai Ursachi. Înveţi îndeosebi de la persoanele meticuloase şi răbdătoare, nu de la artişti și visători. Funcţia lui Mihai Ursachi în cultura ieşeană a fost cu totul alta: ne-a adunat la un loc, ne-a dat un ideal. Ne-a transmis cîteva idiosincrazii. A aprins în rîpa Ţicăului farul Poeziei. A ridicat pe dealul Şorogarilor stindardul Artei.

(va urma sfîrșitul)


Citiţi în continuare!

miercuri, 18 septembrie 2013

Sic transit (2)


Cînd am devenit amici, după lectura unui foarte sumbru poem personal (muncisem aproape un trimestru pentru a-l desăvîrşi), poem din care nu lipseau, fireşte, ingratitudinea feminină şi minciuna amorului peren, poetul mi-a declarat perfect convins şi extrem de convingător: “Numai eu [adică el, Mihai Ursachi, n. m.] mai scriu versuri la fel de subtile!”. Un zîmbet şiret i-a însoţit enunţul. În pofida îndoielilor, recunosc fără ruşine: elogiul lui m-a răscolit. Deşi Mihai Ursachi îl recita întocmai (cu egală generozitate) tuturor poeţilor indiferent de valoare. Ceea ce nu m-a împiedicat ulterior să renunţ la obiceiul nociv de a fabrica rime. Am salvat astfel multe vieţi, am cruţat multe inimi. În îmbulzeala optzecistă de poeţi care a urmat, am fost singurul scriitor aproape lucid. Nu sînt mîndru de această decizie. Nu-mi aparţine. Bunul Dumnezeu însuşi m-a ferit de păcat. Îi rămîn recunoscător.

Am povestit acest amănunt cu totul irelevant, pentru a risipi o persistentă neînţelegere pe care a creat-o poetul însuşi, într-unul din numeroasele-i accese de mitomanie. Cînd, mult mai tîrziu, a declarat cu tonul lui pontifical, peremptoriu, aproape lugubru (extrem de persuasiv, totuşi, îndeosebi cînd recita vulgului profan, într-un amfiteatru aproape deşert, Triplu poem pentru bătrînul porcar Garibaldi), cum că “n-a lucrat nici măcar o secundă sub comunişti” (cu carte de muncă!), uitase probabil această lapidară experienţă paideică. 

În treacăt fie zis, înainte de a ne cunoaşte, pe vremea cînd fusese student la Filosofie şi studia (alături de marxism-leninism) cele cinci indemonstrabile ale stoicilor şi cele treisprezece silogisme rabbinice, în vacanţa principală, pentru o sută de lei, păzise (de această dată, fără carte de muncă!) balta Ciricului şi salvase o mulţime de ageamii de la înec. Nu mint. Martor mi-e doar adevărul.

(va urma)


Citiţi în continuare!

marți, 17 septembrie 2013

Sic transit (1)


Voi spune cu maximă francheţe din capul locului: Mihai Ursachi mi-a fost profesor de Germană în prima clasă de liceu, la “Vasile Alecsandri”, din septembrie pînă în luna lui octombrie a aceluiaşi an, cînd şi-a dat demisia fără un motiv manifest. Îndrept, astfel, o inexactitate biografică.

Unii colportori de anecdote pretind că a cerut consiliului magisterial, într-o şedinţă de pomină, să modifice numele stabilimentului din “Vasile Alecsandri” în “Mihai Ursachi”, deşi era limpede încă de pe atunci că sus-zisul stabiliment şcolar nu-i merita nici numele, nici prezenţa, nici panglica neagră a lavalierei. Nu era un modest ori un ipocrit. Îşi cunoştea preţul. Mihai Ursachi năzuia pesemne (poate, ironic) ca biografiile postume să consemneze într-un paragraf obscur faptul că în anul cutare, în ziua cutare, Mihai Ursachi (şi nu altcineva) a ţinut cursuri în aula “Mihai Ursachi” din liceul “Mihai Ursachi”, tocmai pe timpul existenţei sale lumeşti. Nici mai devreme, nici mai tîrziu…

Colegii au surîs, negreşit, dar n-au binevoit să-i îndeplinească dorinţa. Nu-i condamn. Au fost nişte oameni fără însuşiri, ca oricare alţii din universul nostru lipsit, la rîndu-i, de însuşiri. Vina lor este, mai degrabă, venială. N-au perceput norocul, n-au sesizat epifania şi nici faptul că erau contemporani cu însuşi Mihai Ursachi. Fireşte, este nevoie de o inteligenţă ascuţită şi de o atenţie pe măsură pentru a consemna coincidenţa propriei priviri cu evenimentul destinal. Au fost, deci, mai orbi decît Synagoga. Pe de altă parte, ca să fiu drept, Destinul nu se vădeşte oricui şi, mai cu seamă, oricînd. Trebuie să te naşti cu o percepţie adecvată.

Pe atunci - ca şi astăzi - mediocritatea lui Vasile Alecsandri se preda în manual. În fond, Mihai Ursachi publicase, în dispreţul incult şi blazat al criticii literare dintotdeauna, doar Inel cu enigmă. Puţin. Notorietatea şi gloria au irumpt, vorba poetului, “încet şi greu”. Iar cînd au irumpt în lumină de-adevăratelea, a fost prea tîrziu. Poetul trecuse Oceanul Atlantic. Lăsase în urmă orice veleitate artistică. Renunţase la scris.

Încă o expresie a evidenţei că orice canon literar este rigid (şi este stupid).

În consecinţa acestei benigne obtuzităţi, fostul profesor Ursachi s-a retras în mahalaua Ţicăului, care nici ea nu-i poartă, deocamdată, numele. Observ faptul în sine fără să mă mir. Apreciez filosofic realitatea şi făpturile: nil admirari. De regulă, erudiţii nu au iniţiative civice. La rîndul lor, edilii sînt nişte ignoranţi. Cînd a plecat din liceu, poetul nu a anunţat pe nimeni. Şi-a depus la directorul Hrib, în cabinet, o demisie laconică. I-a întors spatele. Alumnii nu l-a regretat (poate doar planturoasa Zelenîi Elena să fi oftat o vreme după el), fiindcă nimeni n-a realizat cît de exorbitantă a fost această dispariţie. Nimeni n-a plîns cum s-ar fi cuvenit. Nu s-a organizat nici o serbare. Nu s-a rostit nici un necrolog. Oamenii şi-au văzut de treburi ca şi cum Mihai Ursachi nici n-ar fi trecut pe acolo.

Colegii mei l-au ignorat. Şi l-aş fi ignorat eu însumi, cu siguranţă, dacă n-aş fi scris, horribile dictu, versuri.

În vremea juneţii, mă frisonau elegii. Mă obsedau endecasilabi. Aiuram…

(va urma)

P. S. În imagine: Carlos Schwabe, La Mort du fossoyeur.


Citiţi în continuare!

vineri, 13 septembrie 2013

Disce gaudere: învață să te bucuri


S-a instituit printre intelectuali obiceiul de a arăta vulgului profan un chip cît mai dezgustat. Depresia este la mare preţ. Moda supremă consistă din a privi cît mai urît. Căutătura aspră a intrat în canonul frumuseţii spirituale. Nu eşti estetic dacă nu te încrunţi în obiectiv. Cine nu poate prezenta lumii o privire mîhnită (şi o problematică abisală) nu are acces la profunzimi (şi nici succes la femei, adică la publicul realmente cultivat). Ca să fii crezut, ca să impresionezi şi să convingi, este obligatoriu să fii mîhnit.

De la o vreme, povăţuitorii lumii sînt gravi. Dintotdeauna au fost gravi, severi. Dar ce spun gravi? Lugubri. Dar ce spun lugubri? De-a dreptul funerari. Umanitatea adoră doar adevărurile extrem de triste (faptul morţii, eşecul existenţial, decadenţa moravurilor, angoasa, deflaţiile, volatilizările…). Dacă nu-ţi păstrezi pe tot parcursul unei zile încrîncenarea, rişti să fii luat drept eretic şi pus pe grătar. Nu mai am mult şi voi mirosi precum sfinţii martiri. Din (ne)fericire, eu unul mă înfăţişez curioşilor în postura cea mai ingrată. Cînd scriu (mă feresc, totuşi, să scriu foarte des), încerc să (mă) amuz. Surîd fără avariţie, nu sînt un zgîrie-brînză. Mi-e şi ruşine să-mi divulg păcatul. Surîsul a devenit de la o vreme un delict. Numai individul simplu rîde. Numai săracii cu duhul rîd. Surîsul pare superficialitatea însăşi. Este un semn de inocenţă a minţii. Dacă surîzi, înseamnă că n-ai priceput nimic din tragedia universală. N-ai surprins încă sensul funest, descrescător al istoriei. Aşa o fi. De cinci mii de ani asistăm neputincioşi la amurgul Occidentului. Senzaţia este veche. Universul declină. Vîrsta de aur a rămas în urmă. Sîntem nişte pitici caraghioşi pe umerii unor uriaşi. Trăim într-un veac de fier.

Într-un univers atît de posac, simt, adeseori, că mă părăseşte orice îndrăzneală. N-am fost niciodată un militant ca Sartre. Un agitat ca Malraux. Un scandalagiu. Nu m-a atras cîtuşi de puţin polemica. N-am compus diatribe, satire, imprecaţii. Pricina este vădită: n-am avut niciodată exigenţe înalte, idealuri ultime, aspiraţii inedite. N-am deţinut Adevăruri. În deosebire de Flaubert, scriu termenul artă (da, însuşi termenul Artă!) cu a mic. Nici Rimbaud, săracul, n-a folosit majuscule. De metafizică nu mai are rostul să pomenesc. Nu mai face doi bani.

Deşi n-am prieteni şi refuz sistematic mondenităţile (întrucît nu-mi plac îmbulzelile), firea mea este, mai degrabă, cordială. Sînt un sceptic destins, cum ar veni. Oricît aş încerca, nu-i pot imita întru totul pe dezamăgiţi. Mi s-a reproşat deja asta într-o recenzie la un volum anterior. Dau opiniilor mele, adesea, un ton ironic şi (auto)ironia trece drept frivolitate. Cîndva, am să încerc un ton mai sever. Am să compun pagini sumbre. Deocamdată, această ispravă nu-mi reuşeşte. Însuşirea poate fi sesizată, am speranţa, (şi) din articolele subsemnatului. Menirea mea ca eseist sceptic nu este aceea de a-l speria ori, Doamne fereşte!, de a-l îngrozi pe cititor. Las această satisfacţie în seama altora. La urma urmelor, pot să-l pun pe gînduri şi fără să-l zdrobesc (de cititor zic). Deşi acest nobil scop personal nu este mereu cu putinţă. Spun vorbă mare, iată: aş vrea să destind, să bucur. “În primul rînd, fă asta, dragă Lucilius: învaţă să te bucuri, disce gaudere”, a notat într-o epistolă cunoscută Seneca. Cel care ştie să se bucure va găsi oricînd un prilej potrivit. Citiţi, rogu-vă, Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman. Citiţi Don Quijote. Priviţi într-o noapte senină cerul. Pipăiţi iarba, frunzele. Faceți bine.

În schimb, mulţi dintre noi vor să citească scrieri monahale, variante de “contemptus mundi”, tratate despre micimea lumii şi a omului, poeme despre vanitatea tuturor aspiraţiilor omeneşti, despre Nimic şi domnia lui bezmetică. N-au decît. Darnic cum mă ştiţi, le ofer spre meditaţie acest exemplu din Hamartolon soteria (X): “Deci iubeşte mai ales sufletul şi nu pofti frumuseţe deşartă, care se vestejeşte cu puţină boală. Curg zilele noastre şi frumuseţea trece. Bătrîneţea se apropie şi alergăm grabnic spre moarte. Şi ce se face atunci frumuseţea feţei noastre, cînd toate mădularele trupului se urîţesc şi se fac neputincioase, acelea care se arătau înainte frumoase? Proorocul Isaia aseamănă frumuseţile trupului cu iarba, care astăzi [e] verde şi mîine uscată; dimineaţa [e] fragedă şi seara veştedă. Astfel se sting şi verdeaţa şi frumuseţea tinereţii! Deci, cînd vezi faţă frumoasă [de tînăr, de femeie, n. m.], socoteşte cîtă stricăciune este ascunsă dincolo de frumuseţea zugrăvită a firii, şi adu-ţi aminte cum se face după moarte. Nu ce este de faţă, ci ce va fi în viitor socoteşte. Nu privi trupul, ci cercetează duhul”. Nu privi trupul! Cred că este destul pentru o şedinţă de meditaţie… În treacăt, fie spus: nu aceste opinii mă deranjează (e vorba de vechi truisme), ci repetarea lor obsesivă. Ştiu şi consimt, frumuseţea este pieritoare, viaţa mult prea scurtă, moartea aproape. Problema e alta: în pofida acestor venerabile adevăruri, pot rămîne destins? Îmi pot păstra cumpătul? Am voie să zîmbesc? Răspunsul pe care-l găsesc în Mîntuirea păcătoşilor îmi interzice surîsul. Sau, mai degrabă, îmi promite unul eschatologic. După moarte, pentru a rîde cum se cuvine, ai la dispoziţie o întreagă eternitate. Nu mă îndoiesc.

Ce-i drept, în ultimul secol, omenirea s-a blazat. Are nevoie de impulsuri, de şocuri electromagnetice, de zgomot şi furie. O zdruncini doar dacă te uiţi furios la ea. O mişti numai dacă te încrunţi. O clatini doar dacă îi vesteşti, fără a clipi, decesul imediat. Recunosc, deşi oferă negreşit satisfacţii, meseria de Casandră nu mi se potriveşte. Nu mă pricep la prorocii. N-am vocaţie de profet. Şi, îndeosebi, nu am mimica necesară, expresivitatea ridurilor, împreunarea ameninţătoare a sprîncenelor, vocea cavernoasă. Într-un cuvînt (sau două): îmi lipseşte ţinuta academică. Zîmbetul meu nu prezintă nici o garanţie. Îmi descopăr brusc afinităţi cu eul liric al lui Bacovia: par suspect.

În deosebire de literatorii elegiaci, de mînuitorii de epitete capitale, de autorii de necrologii, vreau să scriu în aşa fel încît să obţin la sfîrşitul textului meu măcar un surîs. Chiar dacă abordez, de obicei, chestiuni gracile, întortocheate sau grave. În definitiv, însăşi tema bunei dispoziţii e gravă. Unii o tratează cu vădit dispreţ. Eu, nu. Dacă nu-mi ating ţelul, mă îndoiesc de talentul propriu. N-am primit talant. Fac degeaba umbră pămîntului…

Uneori, mă întreb (şi nu găsesc un răspuns inteligent): Oare pentru ce scriu? Ca să întristez şi să irit? Ca să adaug amărăciunii generale un nou motiv? Ca să repet în alţi termeni satirele lui Juvenal? Răspund acum, o dată pentru totdeauna: în nici un caz pentru a întrista. Oamenii sînt şi aşa deprimaţi. În acest domeniu, nu mai este nevoie de încă o contribuţie privată. Din nefericire, existenţa terestră este plină de mizerii şi nefericiri, de atitudini tenebroase, de oameni cîinoşi, de fiinţe care nu ştiu de glumă, care nu au mai rîs niciodată, după ce au gîngurit involuntar în leagăn. Dacă propui o anecdotă, deprimaţii sar în sus ca fripţi. Dacă faci o ironie, o iau de bună şi se năpustesc asupra ta. Dacă ai umor, eşti pierdut…

Un gînditor deştept (mă refer la francezul Michel Eyquem de Montaigne) a spus mai demult că tristeţea şi încruntarea se însoţesc, de obicei, cu răutatea şi resentimentul. Cu invidia şi ura. Cu nevoia de a-l răni pe celălalt. De a-l face să sufere. Omul trist (care şi-a făcut obiceiul de a fi trist) mai este şi rău, şi cîinos, şi zgîrcit. E un Hagi Tudose, care nu este conştient de starea lui lamentabilă. Aţi văzut vreodată un avar (un avar veritabil şi concret), care izbucneşte într-un rîs gratuit? Trebuie să-l plăteşti ca să-şi deschidă buzele. Doi gologani: o grimasă frigidă. Efortul lui nu se încheie, aşadar, decît printr-un rînjet hidos. Un atare individ, eronat de la natură, este de plîns, credeţi-mă. Cu un asemenea ins nu e bine să stai în aceeaşi casă (şi la aceeaşi masă). E indicat să te fereşti de el, să-l eviţi, pe cît este omeneşte cu putinţă. Să-ţi iei tălpăşiţa. Termenul italian “tristezza”, spunea acelaşi gînditor deştept (tot la Montaigne mă refer), desemnează atît mîhnirea cît şi răutatea sufletească. Omul trist este, adeseori, malign. În schimb, omul vesel e magnanim şi tolerant. Veselul îţi dă şi cămaşa de pe el. Deprimatul ţi-o smulge şi o ia la sănătoasa.

Repet în încheiere: citiţi romanul gentilomului Tristram Shandy, romanul cavalerului Don Quijote. Bucuraţi-vă! Disce gaudere!

P. S. În imagine: Rembrandt, Aristote contemplant le buste d'Homère.


Citiţi în continuare!