joi, 13 iunie 2013

Către riga Italiei


La începutul lui ianuarie 1889, cînd înnebunește, Friedrich Nietzsche scrie mai multe scrisori de mici dimensiuni prietenilor, foștilor profesori, Papei, regelui Italiei. Scrisorile sînt semnate Crucificatul sau Dionysos. Am ales o scrisoare adresată regelui Italiei.

Torino, 4 ianuarie 1889

Scrisoare lui Umberto I, regele Italiei

Pacea fie cu tine! Sosesc marți la Roma și vreau să ne întîlnim împreună cu Sanctitatea Sa, Papa.

Crucificatul


Citiţi în continuare!

joi, 6 iunie 2013

De nobis ipsis silemus


Immanuel Kant (1724 - 1804) este strict contemporan cu Rousseau. Secolul în care trăiește este un secol al efuziunilor sentimentale, al descoperirii ”inimii”, al confesiunilor brutale (mă refer la același Jean-Jacques Rousseau).

Aș preciza faptul că prima lui critică (aceea a rațiunii pure) este posterioară cu șapte ani Suferințelor tînărului Werther (romanul epistolar al lui Goethe, publicat în 1774). Și totuși, nimic mai puțin confesiv decît discursul lui Immanuel Kant. În epistolar, abordează, de obicei, chestiuni teoretice (ori practice), într-un stil foarte deferent, sever, administrativ aproape. Nimic despre sine însuși. Nici o mărturisire. Nici un amănunt biografic.

De altfel, la începutul Criticii rațiunii pure (1781), citează ca motto propoziția lui Francis Bacon: ”de nobis ipsis silemus”. A respectat întocmai îndemnul lui Bacon. A fost un mare discret, a practicat reticența, laconismul. În pofida acestei însușiri, Kant a fost un stoic lipsit de asprime (expresia aparține aceluiași Goethe).

Scurt spus: filosofia lui Kant (dar și întreaga lui ținută) se află, măcar în aparență, la antipodul habitudinilor romantice. În ce raport stau atunci viața lui Kant și filosofia sa? La această întrebare a încercat să răspundă în volumul din 1918, Kants Leben und Lehre, Ernst Cassirer. Volumul a fost tradus recent de către Adriana Cînţa sub titlul Kant - viața și opera și publicat la Editura Paralela 45. Vă invit să-l citiți.


Citiţi în continuare!

marți, 4 iunie 2013

Oglinda


În Naturales quaestiones, Seneca descrie meteoriții, haloul, grindina, Nilul, cutremurele din Campania, apele stătătoare, rîurile și fluviile, curcubeul, obiceiurile delfinilor, fulgerul, eclipsele etc. Rămînem cu impresia că este vorba de o ”istorie naturală”, precum aceea a lui Gaius Plinius Secundus. Dar nu!

Pentru Lucius Annaeus Seneca (ca. 4 – 65), cercetarea lumii fizice este, cel mai adesea, prilej pentru învățături și îndemnuri morale. Într-un loc, citim o critică necruțătoare a hedonismului. În altă parte, o diatribă în contra lingușitorilor. Excursul despre oglindă devine treptat o denunțare a luxului și desfrîului.

Iată: ”Oglinzile au fost descoperite pentru ca omul să se cunoască pe sine însuși... Mai întîi, au utilizat fierul... Cînd luxul a devenit atotputernic, au fost cizelate din aur și argint oglinzi de mărimea unui corp omenesc și apoi împodobite cu pietre prețioase...

Produsele diferitelor meșteșuguri sînt folosite atît de nediferențiat de ambele sexe încît cele care desemnau universul feminin fac parte acum din bagajul bărbaților. Al tuturor bărbaților, vreau să zic, inclusiv al militarilor. Se folosește astăzi oglinda numai pentru găteli? Nu, ea a devenit indispensabilă pentru orice viciu” (Naturales quaestiones, cartea I, capitolul XVII).

P. S. În imagine: Pénélope se lamentant sur sa beauté détruite (desen pe o amforă).


Citiţi în continuare!

duminică, 2 iunie 2013

Zarurile cîrtiței


Iată ce-i spune vagabondul Gură-de-Aur (Goldmund) deznădăjduitei evreice Rebekka (într-un ținut bîntuit de ciumă): ”Uite, curînd ne ia și pe noi moartea și o să putrezim în cîmp, și cu oasele noastre o să joace zaruri cîrtița” (Hermann Hesse, Narcis și Gură-de-Aur, traducere de Ivan Denes, București: Editura RAO, 1998, p.207).

P. S. În imagine: Anonyme: Vanité à la chouette.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 1 iunie 2013

Zece guri și zece mii de cuvinte


Este limpede că multe lucruri nu pot fi spuse sau scrise. Este la fel de limpede că multe alte lucruri pot fi spuse sau scrise, dar este mai indicat să le treci în categoria lucrurilor care nu pot fi nici spuse, nici scrise. De exemplu, frumusețea Afroditei...

Ca topos al inefabilului, exegeții citează de obicei un loc din Iliada, II: 484-494: ”Și acum, voi, Muzelor, cu lăcaș în Olimp,  voi, ce toate le știți (pe cîtă vreme noi de-abia le aflăm din șoapta unui zvon, fără să știm nimic!), spuneți-mi de-ndată care dintre danai au fost cîrmuitorii și căpeteniile lor. Mulțimea oștenilor n-aș putea-o numi, de-aș avea zece guri, zece limbi, glasul neistovit și plămîni de aramă...” (Homer, Iliada, volumul 1, traducere de Sanda Diamandescu și Radu Hîncu, București: Editura Minerva, 1981, p.34).

Aș vrea să completez, în această modestă notă, lista exemplelor date de retoricieni ca Ernst Robert Curtius și Umberto Eco cu o frază din romanul lui Hermann Hesse, Narcis și Gură-de-Aur. Iat-o: ”Ah, cum se frînsese privirea Lisei, pe jumătate ascunsă sub pleoape în revărsarea copleșitoare a voluptății... - nici cu zece mii de cuvinte savante sau poetice nu se putea exprima clipa aceea! Nimic, ah, absolut nimic nu se lăsa exprimat în nici un fel” (Hermann Hesse, Narcis și Gură-de-Aur, traducere de Ivan Denes, București: Editura RAO,1998, p.91).

P. S. Pictura lui Kasimir Malevich, Pătrat alb pe fond alb, White on White (1918) este și ea, în definitiv, un topos vizual al inefabilului.


Citiţi în continuare!