vineri, 31 mai 2013

Filosofia în crivat


Să citim un pasaj din romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război (1930): ”Numai cînd a fost în patul jos și larg, ghemuită între pernele albe, după obiceiul ei, [Ela] a șoptit, parcă mai mult pentru ea: 'Uf... și filosofia asta!' Spunea 'uf, și filosofia asta!' cu un fel de ciudă, cum ar fi spus: 'uf, rochia asta!' sau 'uf, pantoful ăsta!' care o strînge”.

Biata femeie are dreptate. Nimic mai plicticos, mai tern, mai uscat decît prelegerea care urmează. Capitolul ”E tot filosofie” reprezintă negreșit o summa a banalităților metafizice. Pe cît de necruțător este profesorul, tot pe atîta de blîndă și răbdătoare este femeia. Lecția este una de locuri comune.

Pentru Tales, esența lumii e apa.  Pentru Heraclit, focul; ”Pythagora credea că numărul e singura realitate în lume”. Pesemne că Ștefan Gheorghidiu nu are încredere în intelectul tinerei sale soții. Ce să mai spunem de fraza foarte galantă din final? Poftim: ”Iată, fată dragă, filosofia explicată, atît cît s-a putut, ca s-o înțeleagă și o proastă mică, așa ca tine”. Este, desigur, o glumă, dar o glumă proastă. Abia după cîteva zeci de pagini, autorul își aduce aminte că esența patului este, în fond, alta decît esența universului și amintește în fugă ”minunea din urmă a îmbrățișării” amanților.

Criticii literari nu se înșală cînd vorbesc despre inoportunitatea scenei ”speculative”. Este nu atît neverosimilă (într-un pat încăpător ca acela descris de Camil Petrescu se poate întîmpla absolut orice), cît extrem de banală. Dar, mai cu seamă, scena cu pricina depășește puterea de îndurare a oricărui cititor.

Un scriitor american ar fi rezolvat episodul filosofico-erotic mult mai simplu. Voi da un singur exemplu. În romanul Iulian (care este, bineînțeles, o evocare a figurii împăratului  Iulian Apostatul), Gore Vidal scrie: ”Cam pe vremea aceea circula o poveste nostimă, fără îndoială apocrifă. Iulian și Macrina au fost auziți în timp ce făceau dragoste. După cîte se pare, în tot timpul actului sexual au vorbit întruna. Se presupune că Macrina îi combătea pe pythagoreici, în timp ce Iulian vorbea despre puterile platonice, toate acestea înainte și în timpul orgasmului. Se potriveau”.

O observație: Macrina știa mai multă filosofie decît Ela. Dar în toate celelalte privințe erau la fel...

P. S. În imagine: Avio, Castello Sabonaria, Salon baronale: Les deux amants (1330).


Citiţi în continuare!

marți, 28 mai 2013

Elogiul neputinței


Retorica Antichității a inventat specia literară a elogiului paradoxal. În acest răstimp, autorii s-au amuzat să elogieze o mulțime de lucruri și ființe neînsemnate (sau depreciate, de obicei): pulberea, fumul, purecii, trîndăvia, femeia necredincioasă, muștele etc.

În aceeași serie se înscrie, am impresia, și elogiul bătrîneții. Pentru majoritatea oamenilor, bătrînețea este vîrsta neputinței, a reumatismului, a junghiurilor și a amneziilor. Fals, răspund Arthur Schopenhauer și, pe urmele lui, Constantin Noica. Dimpotrivă: bătrînețea este o fericire.

Iată un citat edificator din Schopenhauer: ”Abia într-o vîrstă înaintată ajunge omul cu desăvîrșire la nil admirari [să nu te miri de nimic] al lui Horatiu, adică la convingerea tare, sinceră și nestrămutată că toate lucrurile sînt deșerte și toată splendoarea lumii înșelătoare: himerele au dispărut...” (Aforisme asupra înțelepciunii în viață, traducere de Titu Maiorescu, București: Editura Albatros, 1992, p.243),

P. S. În imagine: Danse macabre du XVe siècle: Mort et vieille.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 25 mai 2013

Nu credeam să învăț a muri...


În 1977, Vladimir Jankélévitch (1903 – 1985) a publicat o carte masivă pe tema morții. Titlul ei este Tratat despre moarte. A redactat aproape 700 de pagini. Mai tîrziu, Jankélévitch a declarat într-un dialog: tot ceea ce am scris în tratatul meu dovedește că moartea se sustrage vorbirii (și discursului, în genere). Am scris (despre moarte) pentru a arăta că nu se poate scrie nimic cu sens (despre moarte).

Într-o secțiune din carte, Vladimir Jankélévitch afirmă că nimeni nu poate învăța să moară. Înveți să cînți la flaut. Înveți să dansezi. Înveți limba latină sau greaca veche. Dar nu poți învăța să mori. Faptul morții (faptul de a muri) nu poate fi exersat, fiindcă nu este repetabil (în cazul unui individ). Mori și gata. Moartea ne ia întotdeauna prin surprindere.

Cu toate acestea, mulți filosofi au susținut contrariul. Filosofia te învață să mori. În De brevitate vitae, Seneca afirmă de multe ori acest lucru. Marcus Aurelius face același îndemn: învață, suflete, să mori. Peste secole, în Eseuri, Michel Eyquem de Montaigne conchide: ”A filosofa înseamnă a învăța să murim”. În ce sens?

Nimic nu este mai cert decît faptul morții. Deși, adesea, omul se comportă ca și cum ar fi nemuritor. Nici Seneca, nici Marcus Aurelius, nici Montaigne nu pretind că ar cunoaște ”secretul” morții. Singurul fapt care stă în puterea noastră este atitudinea față de moarte. Unii  simt faptul de a muri ca pe o nedreptate. Era, de pildă, convingerea lui Eugène Ionesco. Alții văd în el o rușine, un eveniment impudic, nemeritat. Așa gîndea G. Ibrăileanu.

Ce cred, în schimb, filosofii amintiți mai sus? Care este îndemnul lor? Simplu: să ne păstrăm cumpătul, să rămînem senini. Citez, încă o dată, din cugetările lui Marcus Aurelius: ”Așteaptă cu seninătate, fie stingerea vieții, fie transformarea ei!” (v: 33).

Dacă nu putem învăța să murim, putem învăța măcar cum să întîmpinăm sfîrșitul.

P. S. Antoine de Pereda (1611 - 1678), Vanité ou allégorie du temps qui passe.


Citiţi în continuare!

joi, 23 mai 2013

Ubi sunt?


Toată lumea cunoaște poezia lui François Villon (c. 1431 - 1464), Ballade des dames du temps jadis. Versetul Mais où sont les neiges d’antan, ”Dar unde sînt zăpezile de altădată!” (care este, la Villon, o exclamație dezamăgită și nu o întrebare vană) a fost cîntat și rescris de către poeți (teologi, filosofi) de nenumărate ori. În fond, însuși François Villon repeta aici o temă ilustră a viziunii medievale (și nu numai). Ea poate fi rezumată prin întrebarea ”ubi sunt?”. Nu se poate stabili o origine a acestui refren obsesiv. Și nici nu are rost. Ar trebui, poate, să recitim Eclesiastul...

Voi reproduce, mai întîi, în traducerea lui Șerban Foarță, prima strofă a baladei :

”Ci spune-mi: nurii unde i-s
Rîmlencei Flora și pe unde,
Cu vară-sa dintîi, Thaïs,
Archipiada se ascunde;
Și unde-i Echo, ce-ți răspunde
De peste gîrlă, -n adieri,
De-o frumusețe de neunde?
Ci unde-i neaua de mai ieri!”

Răsfoind cugetările împăratului Marcus Aurelius (121 - 180), cad, iată, peste următorul pasaj: ”Dacă reflectezi asupra lui Satyrion, închipuie-ți un socratic...; și privindu-te, imaginează-ți unul dintre împărați... Apoi pune-ți întrebarea: Unde sînt ei acum? - Nicăieri și pretutindeni. Astfel făcînd, nu vei mai vedea în lucrurile omenești decît fum și nimicnicie...”  (X: 31).

Cugetarea lui Marcus Aurelius arată că tema lui ”ubi sunt?” îi preocupa pe filosofi încă din Antichitatea tîrzie...

P. S. În imagine, Georges de la Tour (1593 - 1652), Madeleine à la veilleuse.


Citiţi în continuare!

luni, 20 mai 2013

Viața ca ediție bipontină


Găsesc în Aforisme  asupra înțelepciunii în viață, o foarte frumoasă analogie.

Iată ce scrie Arthur Schopenhauer la pagina 147 (folosesc ca de obicei versiunea publicată de Editura Albatros în 1992):

”Experiența se poate compara cu textul, iar meditarea și multe cunoștințe cu comentariile lui. Multă meditare și multe cunoștințe cu puțină experiență seamănă cu edițiile ale căror pagini cuprind 2 rînduri de text și 40 [de rînduri] de comentarii. Multă experiență cu puțină meditare și puține cunoștințe seamănă cu edițiile bipontine, fără note, care lasă multe lucruri neînțelese”.

În legătură cu termenul ”bipontin”, este potrivit să spun că provine de la numele orașului german Bipontium (Zweibrücken). În Bipontium au funcționat cîndva o tipografie și o casă de editură.  Se pare că volumele publicate aici (edițiile bipontine din autorii clasici) nu l-au mulțumit pe Schopenhauer, întrucît nu aveau nici o explicație.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 18 mai 2013

Modestia


N-am înțeles niciodată ce-i împinge pe oamenii foarte inteligenți să împărtășească atîtea idei fixe. Unul dintre acești oameni hiper-inteligenți a fost cu siguranță Arthur Schopenhauer. Dar, cu excepția lui Constantin Noica, nu am întîlnit un ins cu mai multe idei fixe. S-ar putea, totuși, ca inteligența și ideile fixe să țină de (și să se manifeste în) domenii strict separate. Poți fi inteligent în metafizică și ininteligent în etică.

Bravul Schopenhauer este, de obicei, inteligent în filosofia practică. Este adînc și util cînd vorbește despre naționalism, despre modestie, despre vanitate și orgoliu, despre puterea (în nici un caz justificată) a opiniilor celorlalți asupra noastră. Are dreptate cînd afirmă că fericirea multora atîrnă de capul și opiniile altora.

În schimb, de îndată ce atinge problema iubirii, inteligența lui Schopenhauer se stinge. Își pierde umorul și buna dispoziție și devine grav, solemn, posac, acru. În acest moment, el se lasă cu totul în voia ideilor fixe. Nu voi cita astăzi nici un filosofem schopenhauerian despre femeie și amor. Nu vreau să-i obosesc pe cititori.

Transcriu cîteva propoziții despre modestie. Folosesc Aforisme asupra înțelepciunii în viață în traducerea lui Titu Maiorescu (ediția de la Albatros, 1992, p.69).

Iată: ”în ce privește modestia, această virtute este o minunată invenție a oamenilor de nimic, conform căreia fiecare trebuie să vorbească despre sine de parcă ar fi și el din tagma lor, așa încît să se producă o perfectă egalitate a nivelului și să se creadă că nu există în lume decît oameni de nimic”.

Nu știu dacă este chiar așa. Dar ceea ce-mi displace profund la mulți dintre contemporanii mei este modestia ipocrită, căznită, unsuroasă. Prefer cinismul cel mai sec acestei umilințe travestite.

P. S. În imagine: Edme Camille Martin-Daussigny, L'Envie, l'orgueil et la colère.


Citiţi în continuare!

joi, 16 mai 2013

Breviarul sceptic: primirea critică (9)


În numărul pe aprilie 2013 al revistei Ateneu, în pagina 5, Silvia Munteanu recenzează Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate (Iași: Polirom, 2012). Titlul recenziei este Valeriu Gherghel: lecția de simplitate.


Citiţi în continuare!

miercuri, 15 mai 2013

Faceți (din) dragoste (un lux)


Dacă nu știați ce este iubirea, iată răspunsul savuros al lui Arthur Schopenhauer (1788 - 1860). Voi cita din Convorbiri cu Schopenhauer, traducere de Ana Florescu, Iași: Polirom, 1998, p.82:

”Iubirea este răul. Această tulburare care vă vrăjește, această seriozitate, liniște, nu-s decît o mașinație a geniului speciei.

Adolescentul, gata să moară pentru cea pe care o iubește, în a cărui privire mîndră strălucesc scînteile generozității, și fecioara, a cărei grație asemenea aurorei îi face pe bătrîni să țîrîie între ei ca niște greieri și-i îngenunchiază pe toți cei ce poartă o inimă de bărbat, nu sînt altceva decît două mașini [două automate, n. m. V. G.] în mîinile acestui spirit ingenios.

Acesta n-are decît un gînd, un gînd pozitiv și fără poezie, perpetuarea neamului omenesc. Admirați, dacă vreți, procedeele sale; dar nu uitați că el nu se gîndește decît să umple golurile, să repare breșele, să mențină echilibrul între provizii și risipă, să aibă mereu din plin populat grajdul de unde durerea și moartea își vor alege victimele.

Faceți din dragoste un lux și un mod de a petrece timpul, și tratați-o ca un artist. Geniul speciei este doar un industriaș care nu urmărește decît producția”.

Acesta este citatul. Nu voi face acum decît două observații. Prima: Arthur Schopenhauer reduce erosul la sexualitate. Nu-i cel mai mare păcat. L-au comis și alți gînditori (teologi, filosofi, fenomenologi, pozitiviști).

A doua observație: dacă omul / amantul este doar un automat (sau o marionetă) în mîinile geniului orb al speciei, nu putem explica mulțumitor două lucruri mărunte. Și anume: preferința unui individ pentru altul (afinitatea dintre ei) și fidelitatea lor (fidelitatea Penelopei pentru Ulysse, a lui Ulysse pentru Penelopa).


Citiţi în continuare!

luni, 13 mai 2013

Sepia


Rog cititoarele să nu ia în seamă aceste insulte metafizice. Este un fapt arhicunoscut: filosofii nu se pricep la femei, în măsura în care se pricep la idei. Prin definiție (și structură), ei nu au acces la strașnicul mister feminin...

Prima opinie aparține, firește, lui Arthur Schopenhauer (1788 - 1860). Citiți și savurați: ”leul are ghearele și dinții, elefantul - colții, taurul - coarnele, iar sepia, pentru a-și ucide dușmanul sau a-l alunga, dă drumul cernelii și tulbură apa: iată adevăratul analog al femeii. Ca și sepia, ea se învăluie în disimulare ca într-un nor, și se simte [acolo] la largul ei” (***, Convorbiri cu Schopenhauer, traducere de Ana Florescu, Iași: Polirom, 1998, p.35).

P. S. În imagine: Alessandro di Mariano di Vanni Filipepi sau Sandro Botticelli (c. 1445 – May 17, 1510): Madonna del Magnificat (1481).


Citiţi în continuare!

vineri, 10 mai 2013

Alimentația mistică


Uneori, misticii au obiceiuri culinare cel puțin ciudate (cînd nu de-a dreptul ridicule). Voi da un singur exemplu. Germanul Heinrich Suso sau Seuse (circa 1300 - 1366), beatificat în 1831 de către papa Grigore al XVI-lea, mînca întotdeauna după prescripții liturgice: ”obișnuia, cînd mînca un măr, să-l taie în patru: trei părți le mînca în numele Sfintei Treimi, iar a patra o mînca [în numele pruncului Iisus]; de aceea această a patra parte o mînca necurățată, deoarece copiii mănîncă merele cu coajă... Băutura o sorbea din cinci înghițituri, în onoarea celor cinci răni ale Domnului, dar pentru că din coasta lui Iisus a curs sînge și apă, a cincea înghițitură o sorbea dublu” (Johan Huzinga, Amurgul Evului Mediu, traducere de  H. R. Radian, București: Editura Meridiane, 1993, pp.243-244).

Același Johan Huizinga amintește, într-o notă, faptul că numitul John Tiptoft, conte de Worcester, l-a rugat pe călău să-l decapiteze din trei lovituri, în cinstea Sfintei Treimi.


Citiţi în continuare!

joi, 9 mai 2013

Ego


Mi-a luat ceva timp pînă să găsesc acest fragment din Blaise Pascal. Va rog să-l citiți: ”Ce este 'eul'?... Dar cel care iubește pe cineva din cauza frumuseții lui, pe el îl iubește? Nu, pentru că vărsatul, care va distruge frumusețea fără să omoare și omul, va face să nu-l mai iubească. Și dacă sînt iubit pentru judecata mea, pentru memoria mea, cel iubit sînt 'eu'? Nu, pentru că aceste calități pot să piară, fără să pier eu însumi. Atunci unde se află acest 'eu', dacă nu este nici în trup, nici în suflet? Și cum să iubești trupul sau sufletul, dacă nu pentru aceste trăsături, care însă nu reprezintă eul din moment ce sînt pieritoare? Să iubești în mod abstract substanța sufletească a cuiva, indiferent ce calități ar avea? Așa ceva nu e cu putință, și ar fi nedrept. Deci niciodată nu iubim pe cineva, ci numai calități".

P. S. În imagine: Salvador Dali (1904 - 1989), Tête raphaëlesque éclatée.


Citiţi în continuare!

marți, 7 mai 2013

Iubesc și habar n-am de ce


Toată lumea vede o legătură necesară între iubire și frumusețe (fizică sau sufletească).

Asta înseamnă că toată lumea așază iubirea într-o relație cauzală: frumusețea ar fi cauza, iar iubirea efectul. Cel care iubește își are ”rațiunile” lui (chiar dacă nu vrea să ni le destăinuie). Nu există, prin urmare, iubiri nemotivate. Asta înseamnă, de asemenea, că orice amant știe (și poate justifica la o adică) de ce iubește. Toată lumea observă, în fine, că ultima propoziție este falsă.

Legătura dintre iubire și frumusețe este o veche prejudecată platoniciană. Atît de veche încît nimeni nu o mai chestionează. Platon spune că iubirea se naște la vederea frumosului (particular). Iubirea este forța care va împinge sufletul să caute (și să urce spre) contemplarea Frumosul(ui) în sine. Frumosul este unica rațiune a iubirii (în filosofia lui Platon).

Iată că Aaron Smuts a redactat un articol intitulat, foarte sugestiv, ”In Defense of the No-Reasons View of Love”. Autorul crede că deși putem încerca să explicăm iubirea, nimeni (nici un îndrăgostit, adică) nu va fi în stare s-o justifice. Nu vom ști niciodată de ce iubim un anume exemplar al speciei (și nu altul). Nu ne vom pricepe niciodată să explicăm unui terț de ce iubim cutare femeie (sau cutare bărbat). Reproduc un enunț din articolul lui Aaron Smuts: ”Love is neither based on reasons, nor responsive to reasons”. Dacă autorul are dreptate, în amor, frumusețea nu contează (ca rațiune de a iubi).

Închei cu următoare declarațiune solemnă: ”Te iubesc, dragostea mea, dar n-am nici un motiv s-o fac...”.


Citiţi în continuare!

luni, 6 mai 2013

Secretul și mireasma lui


În limbile moderne, termenul ”secret” intră abia în secolul al XV-lea. El provine din latinescul ”secretus”, participiul trecut al verbului neregulat secerno, care înseamnă a separa, a pune la o parte. Secerno este compus din verbul cerno, a tria, a cerne, și din prefixul se, care indică separarea.

De la cerno derivă discerno, a discerne, a deosebi (cenușiul de negru, adevărul de minciună, binele de rău), excerno, a elimina, a scoate, și secerno, care a dat secreție și secret. Secreția și secretul au aceeași origine etimologică.

Așadar, la rădăcina termenului ”secret” stă operația de cernere...

Nu există un nume pentru deținătorul (și purtătorul) unui secret. Din cîte știm, secretarul nu are obligația de a păstra un secret. Aș propune, pe urmele lui Vladimir Jankélévitch, substantivul confident, întrucît nu există secret în sine (secret cu un singur deținător), ci doar secret partajat. Comunitatea pitagoriciană se baza, după cum știm, pe secret.

Secretul este, de obicei, asociat simțului olfacției. Iată cîteva sintagme care atestă această afinitate: ”a mirosi un secret”, ”a-ți vîrî nasul peste tot”. Sherlock Holmes sau Poirot au un nas foarte ascuțit (cf. și Gérard Vincent, în Istoria vieții private, vol.9).

P. S. În imagine: Felix Nussbaum: Le secret (1939).


Citiţi în continuare!

duminică, 5 mai 2013

Metamorfoze


Iubirea este un sentiment care se ”face”, care devine. Mai întîi, iubirea este visată, imaginată, descrisă și prescrisă, ca un ”model” platonician instabil, repetabil. Modelul se realizează, dacă se realizează, ulterior, în nenumărate chipuri. ”Modelul” autorizează în timp o puzderie de conduite. Toate legitime.

De-a lungul istoriei, iubirea nu este un sentiment continuu, ceva etern, imuabil. Ea cunoaște nenumărate metamorfoze. Prin urmare, nu poți spune că iubirea medievală (iubirea cîntată de trubaduri, cea descrisă de Andreas Capellanus în De amore etc.) nu este iubire. A califica astfel iubirea înseamnă a judeca (numai) din perspectiva epocii moderne.

Ca atare, iubirea nu trebuie înțeleasă esențialist. Iubirea nu are (și nu este) o esență.

Iubirea de astăzi nu este mai mult iubire decît iubirea prezentată de Ovidiu în Ars amandi sau de către poeții occitani în Evul Mediu.

În imagine: Gérard François Pascal Simon (1770 - 1837): Psyché et Amour.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 4 mai 2013

Pascal și Montaigne


Două lucruri condamnă Pascal la Michel Eyquem de Montaigne, predecesorul lui: exaltarea amuzamentului (a divertismentului) și proiectul introspectiv (descrierea eului).

Divertismentul ne îndepărtează de meditația asupra temelor grave, asupra temelor sumbre (abisul divin, moartea, credința, retragerea din lume a lui Dumnezeu). Introspecția este o atitudine vinovată, neserioasă, frivolă: ”eul se cuvine a fi urît”. În introspecție direcția privirii este complet greșită.

Nu am argumente împotriva lui Blaise Pascal. Și nici nu cred că este nevoie. În disputa eternă dintre voioșia senină a lui Montaigne și seriozitatea posomorîtă a lui Pascal, optez pentru seninătatea celui dintîi. Mi se pare mai apropiat Montaigne.


Citiţi în continuare!

joi, 2 mai 2013

Breviarul sceptic: primirea critică (8)


Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate (Polirom, 2012) a fost nominalizat la premiile Uniunii Scriitorilor din România (la secțiunea Premii speciale). Pentru a vedea toate nominalizările, invit pe curioși să facă un click AICI.


Citiţi în continuare!

miercuri, 1 mai 2013

Laura


Istoricii vorbesc adesea (și pe bună dreptate) despre o iubire petrarchiană. Este vorba de o iubire care se naște din frustrare și se hrănește tot din frustrare. Și, mai ales, este o iubire care nu încetează în pofida dispariției persoanei iubite (ca în cazul la fel de ilustru al lui Dante). Aș preciza în fugă faptul că o astfel de iubire nu are nimic maladiv.

Francesco Petrarca (1304 - 1374) și-a notat stăruitor gîndurile, trăirile, sentimentele, amintirile pioase în spațiul alb al manuscriselor din bibliotecă. Astfel, în intervalul 1348 - 1372, pe manuscrisul Eneidei lui Vergiliu, chiar la început (pe versoul paginii de gardă), poetul a redactat ”un epigraf tandru și solemn, în care se conjugă toate părțile unui discurs de dragoste” (Ariès & Duby, Istoria vieții private, 4, p.278):

”Laura, celebră prin virtuțile ei și prin poemele mele care au slăvit-o pe îndelete, apărută în fața ochilor mei în timpul primei mele adolescențe, în anul Domnului 1328, la 6 aprilie dimineața, în biserica Sainte-Claire din Avignon; și în același oraș, în aceeași lună aprilie, în a șasea zi a lunii, la aceeași oră a dimineții, sustrasă luminii, atunci cînd eram, din păcate, la Verona, neștiutor de ceea ce soarta ticluia. Funesta veste mi-a ajuns la Parma, printr-o scrisoare a dragului meu Ludovic, la 19 mai 1348 dimineața. Trupul ei atît de curat și-atît  de frumos a fost depus la mănăstirea fraților minori, chiar în ziua morții sale, către seară. Cît despre sufletul ei, ca acela al africanului despre care vorbește Seneca, s-a întors în cer de unde coborîse, este credința mea adîncă”.

Se cunosc prea puține date despre Laura, muza poetului. Numele ei întreg a fost, se pare, Laura de Noves. În 1328, era  deja soția contelui Hugues de Sade (un strămoș al ”divinului marchiz”). A murit în timpul cumplitei epidemii de ciumă din 1348 (la vîrsta de 38 de ani).

Petrarca i-a lăudat frumusețea aleasă și virtuțile-i incomparabile în Rime sparse. Abia în Renaștere, colecția celor 366 de poeme a primit numele de Il Canzoniere. Deși iubirea lui Petrarca pentru Laura este o certitudine (istorică și ficțională), nu se știe dacă ”amanții” s-au întîlnit și în afara bisericii ori dacă și-au vorbit vreodată. Este foarte puțin probabil...

Aș remarca, în încheiere, mențiunea lipsită de orice smerenie a poetului: Laura a devenit vestită îndeosebi prin versurile sale. Oricît de îndrăgostit ar fi, poetul rămîne nu numai un ales, ci și un închipuit și un trufaș.

P. S. Imaginea reproduce un portret aflat în Villa Torlonia și care o reprezintă pe Laura de Sade.


Citiţi în continuare!