luni, 29 aprilie 2013

Etimologicale: amor


Pentru iubire, grecii aveau ”eros” și ”philia”. Îndeosebi ”eros”. Romanii (și poeții lor) au folosit termenul ”amor”. In sens pozitiv. Ovidiu a scris Ars amandi.

Dar, la începutul Evului Mediu, termenul ”amor” suferă o mutație semantică importantă. Pentru a desemna iubirea, documentele (laice, religioase)  folosesc alți termeni: ”charitas”, ”dilectio”. Cuvîntul poeților latini (vechiul ”amor”) desemnează acum o pasiune irațională, senzuală, greu de tolerat. Un sentiment reprobabil.  La anul 830, prin ”amor”, se are în vedere o ”patimă deregată”.

Abia în secolul al XII-lea (al trubadurilor) cuvîntul își regăsește dimensiunea pozitivă. Nu numai fiindcă termenul ”amor” citit pe dos dă ”Roma”, cum crede Denis de Rougemont, și ar fi un protest la adresa unei Biserici desfrînate. Ci fiindcă iubirea este gîndită în chip diferit. În ce fel vom vedea data viitoare...

P. S. În imagine: François-Edouard Picot, L’Amour et Psyché (1817)


Citiţi în continuare!

duminică, 28 aprilie 2013

Fin' amors


Afirmația lui Denis de Rougemont potrivit căreia dragostea ar fi o invenție a trubadurilor (din secolul al XII-lea) mi s-a părut multă vreme greșită. Cum adică, mi-am spus mereu: grecii și romanii nu au cultivat afecțiunea și reciprocitatea în iubire? Răspunsul este unul singur: nu. Deloc. Civilizatia greacă și civilizația romană nu au încurajat pasiunea din (și  în) iubire.

Matroana care și-ar fi iubit soțul s-ar fi comportat scandalos (ca o prostituată). Bărbatul care și-ar fi iubit soția, la fel. Cato Censorul a condamnat o astfel de pasiune. Un bărbat care își iubește soția nu poate fi un bun om politic. O soție care își iubește bărbatul îl deturnează de la menirea lui: aceea de a se ocupa (cu vigoare) de treburile statului.

Să nu uităm că Ovidiu a fost exilat la Marea Neagră, dar soția lui nu l-a vizitat niciodată în cei 18 ani ai exilului. Femeia s-a ocupat de averea lui, dar nu a simțit niciodată nevoia să-l vadă.

Romanii au dezavuat voluptatea și patima erotică. Idealul stoic a fost abstinența, castitatea. În Antichitatea tîrzie, Roma a fost o societate puritană, o societate de asceți. Iată, în acest sens, opinia istoricului Paul Veyne: ”Sclavagism 'virilist' și respingere a sclaviei pasionale, acestea sînt cuvintele dragostei romane... Pasiunea amoroasă este de temut, fiindcă face dintr-un bărbat liber sclavul unei femei... În Antichitate, exaltarea pasiunii, așa cum o exprimă Petrarca, ar fi scandalizat, sau ar fi provocat zîmbete. Romanii nu cunosc exaltarea medievală a persoanei iubite”.

Sclavagismul pasional, așadar. Poeții occitani asta ”inventează” (și cîntă) la începutul Evului Mediu. Fac din femeie o Domina, o Stăpînă. Elogiază afectul, perenitatea lui, iubirea exclusivă, eternă. Sîntem, s-ar părea, urmașii (nedemni) ai trubadurilor.

P. S. Sintagma ”fin' amors” desemnează dragostea curtenească.


Citiţi în continuare!

vineri, 26 aprilie 2013

Breviarul sceptic: primirea critică (7)


Pe cînd eram încă în Grecia, am primit cîteva întrebări de la Stelian Țurlea. Am răspuns cum m-am priceput mai bine la aceste întrebări și a rezultat un interviu. Dialogul s-a publicat în Ziarul de duminică. Poate fi consultat printr-un simplu click AICI.


Citiţi în continuare!

joi, 25 aprilie 2013

Sarcasm


Nu am știut pînă astăzi etimologia cuvîntului ”sarcasm”. Semnificația i-o cunosc, firește. L-am folosit adesea. Dar nu am mers niciodată la un dicționar pentru a vedea de unde provine. Am dat peste etimologia termenului ”sarcasm”  în cartea lui Pascal Quignard, Sexul și spaima (traducere de Nicolae Iliescu, București: Editura Univers, 2000, p.60).

Poftim, fraților: ”Sarcasm vine din grecescul sarx, care este cuvîntul folosit de Epicur pentru a denumi corpul (soma) omului și locul unic al fericirii posibile. Sarkasmos este pielea jupuită de pe corpul inamicului ucis. Prin coaserea acestei piei 'sarcastice', soldatul își confecționa o mantie de biruitor. Cel mai adesea zeița Atena arbora pe scutul ei capul Gorgonei, dar se întîmpla să poarte pe umăr pielea (sarkasmos) Meduzei”.

Termenul ”sarcasm” semnifică, așadar, atitudinea celui care intenționează să-și jupoaie de viu adversarul și să-i pună pielea pe băț. Din cîte am băgat de seamă, în special criticii literari, în momentele lor de maximă cruzime, tind să devină sarcastici (mai ales cu poeții). Nu am observat, în schimb, vreun pasaj sarcastic în Criticile lui Immanuel Kant...


Citiţi în continuare!

miercuri, 24 aprilie 2013

Sappho: Ochii mei ard și orbi rămîn


Deși a fost, precum toți bărbații greci din vremea lui (precum toți bărbații din Antichitate, precum toți bărbații din Evul Mediu, în fond), un misogin, Platon a admirat trei femei.

Prima este Sappho, poeta din Lesbos. A doua este Aspasia, educatoarea și amanta lui Perikle, a treia a fost Diotima, preoteasa din Mantineea. Existența primelor două nu ridică nici un dubiu. Despre Diotima nu se știe dacă a trăit realmente. În Banchetul (Symposion), Socrate pretinde că-i reproduce discursul despre eros.

Admirația lui Platon față de Sappho este ușor explicabilă. Filosoful grec (o știm din Phaidros) ținea la mare cinste arta rostirii, arta de a îmbina cu meșteșug cuvintele. Sappho a reușit să-și transforme pasiunea erotică în rostire înaltă, în poezie. Este imposibil de spus dacă Sappho din Lesbos a fost cu adevărat lesbiană. Părerile sînt împărțite. Sigur este, în schimb, că a scris versuri minunate. Opera ei s-a pierdut. Deținem doar fragmente din poemele lui Sappho. Trebuie să ne închipuim că aceste poeme erau cîntate de rapsozi și nu recitate, pur și simplu. Reproduc, în încheiere, un pasaj dintr-o poezie al cărei destinatar este, totuși, tînăra Agallis:

”Egal cu zeii-mi pare acela care glasul ți-ascultă, lîngă tine stînd,
Sau rîsul tău fermecător, pe care cînd îl auzeam, îți jur că mă topeam;
Căci de îndat' ce te zăresc o clipă, simt vorbele cum de pe buze-mi pier.
Ci limba mi se frînge, iar în vine mi se strecoară-un foc mistuitor;
Ochii mei ard și orbi rămîn cu totul, urechile îmi vîjîie cumplit,
Pe trup îmi curge o sudoare rece, mă trec, din creștet pînă-n tălpi, fiori;
Mai verde sînt acum decît e iarba și simt că la un pas de moarte sînt”.

Nu sună rău, ce spuneți?

P. S. Imaginea reproduce un portret păstrat pe un zid din Pompei. Mulți cred că ar fi portretul lui Sappho.


Citiţi în continuare!

marți, 23 aprilie 2013

Nomen enim verum dat definitio rerum


În Literatura europeană și Evul Mediu latin, Ernst Robert Curtius scrie, către finalul volumului, un mic articol despre ”Etimologia ca formă de gîndire”. În ce constă această modalitate de a gîndi și a înțelege lumea? S-ar cuveni precizat, înainte de orice, faptul că ideea de a deduce din nume (pe calea etimologiei) esența lucrurilor (denumite) este foarte veche. O întîlnim la Platon, la sofiști, la Aristotel. Ea poate fi rezumată astfel:

a) metafizic vorbind, cuvintele nu se deosebesc radical de lucruri; Aristotel consideră că un nume nu este, pînă la urmă, nimic mai mult, nimic mai puțin decît un lucru ca oricare altul; Aristotel nu deosebește încă între semnele naturale și semnele arbitrare (convenționale); descoperirea deosebirii ontologice dintre nume și lucru este un fapt ce ține de modernitate; Evul Mediu nu l-a cunoscut (cf. și Michel Foucault, Cuvintele și lucrurile).

b) între cuvinte și lucruri există o ”dreaptă potrivire”. Aceasta este poziția lui Cratylos din dialogul platonician cu același nume (să nu uităm că opozantul lui Cratylos se numește Hermogenes). Opinia lui Cratylos este că un nume propriu (Poseidon, să spunem) este i) instituit de un nomothet, ii) potrivit cu lucrul însuși, iii) de neînlocuit. Numele ”Poseidon” ne informează cu privire la natura zeului Poseidon; prin urmare, investigația etimologică a numelui ”Poseidon” duce la cunoașterea ființei lui Poseidon.

c) dacă este analizat cu atenție, cuvîntul dezvăluie esența oricărui lucru. Citez din Platon, Cratylos, 408a, speculația etimologică privitoare la numele Hermes: ”Oricum, Hermes pare să se refere într-un fel la rostire, căci a fi interpret (hermeneus) și vestitor, și hoțoman, și amăgitor în vorbe și încă iscusit în negustorie, ei bine, toate aceste îndeletniciri țin de virtutea cuvîntului. Or, a vorbi (eirein) înseamnă a te folosi de cuvînt, iar acel emesato, adesea întrebuințat de Homer, înseamnă a iscodi în tot felul. Din aceste două elemente, deci, a vorbi și a face iscodit cuvîntul [căci legein e tot una cu eirein] ni-l înfățișează - ca să spunem așa - legiuitorul pe acest zeu” (Platon, ”Cratylos”, in Opere III, traducere de Simina Noica, București: Editura științifică și enciclopedică, 1978, p.285).

Ca atare, Socrate poate conchide (Cratylos, 422d): ”Dar în privința numelor pe care tocmai le-am cercetat, dreapta lor potrivire nu era oare într-astfel încît să arate care este natura fiecăreia dintre realități? Hermogenes: Cum să nu?”. Și încă (Cratylos, 428d-e) ”Dreapta potrivire a numelui... este aceea care arată natura lucrului”.

Și mai limpede (Cratylos, 435d-e, Platon, Opere III, p.324): ”...acel care cunoaște numele, cunoaște și lucrurile. Socrate: Poate vrei să spui, Cratylos, că atunci cînd cineva știe natura numelui - iar el e de același fel cu lucrul -, atunci va cunoaște totodată și lucrul, de vreme ce se întîmplă să fie asemănător numelui... În înțelesul acesta, cred, ai putea tu spune că acela ce ar cunoaște numele va cunoaște și lucrurile”.

d) Întorcîndu-mă la Ernst Rober Curtius, voi spune că articolul său ilustrează credința savanților medievali  (E. R. Curtius amintește, astfel, pe sfîntul Augustin, pe Isidor din Sevilla, pe Bernardus Silvestris etc.) că o bună analiză etimologică este și o analiză gnoseologică.

e) Aș încheia nota de față cu sentența lui Hildebert: ”Nomen enim verum dat definitio rerum”. În treacăt fie spus, nici Dante nu a fost străin de această venerabilă idee...


Citiţi în continuare!

luni, 22 aprilie 2013

Muero porque no muero


Sfînta Teresa de Avila a scris într-o poezie aceste versuri enigmatice și adesea citate:

”Vivo sin vivir en mí,
y tan alta vida espero,
que muero porque no muero”

De altfel, versul ”muero porque no muero” revine și în strofele următoare. Teologii și nu numai ei (întrucît este literatură - și este -, poezia Vivo sin vivir en mi i-a interesat și pe criticii literari) au încercat să definească trăirile paradoxale sugerate în / de poem. Aleg, deocamdată, una dintre opțiunile critice:

”Este dorința de a trăi încetînd de a mai trăi sau de a muri fără a înceta de a trăi, dorința unei stări extreme pe care poate singură sfînta Teresa a descris-o destul de puternic prin aceste cuvinte: 'Mor de a nu muri'! Dar, tocmai, moartea de a nu muri nu e moartea, e starea extremă a vieții; dacă mor că nu mor, e cu condiția să trăiesc. Sfînta Teresa s-a scufundat, dar n-a murit cu adevărat din dorința pe care a avut-o de a se scufunda cu adevărat. S-a clătinat, n-a făcut-o decît să trăiască mai violent, atît de violent încît a putut să se considere la limita morții, însă a unei morți care, exasperînd-o, nu făcea viața să înceteze” (Georges Bataille, Erotismul, traducere de Dan Petrescu, București: Editura Nemira,1998, p.230).

În definitiv, în poemul Vivo sin vivir en mi, sfînta Teresa evocă trăirile amestecate ale oricărei iubiri autentice (și nu neapărat divine). Ne oprim aici. Scopul acestei note a fost doar acela de a reaminti cititorilor versul ”muero porque no muero”.

P. S. Imaginea reproduce, desigur, Santa Teresa in estasi, (un detaliu din) sculptura realizată de artistul italian Gian Lorenzo Bernini (1598 – 1680).


Citiţi în continuare!

duminică, 21 aprilie 2013

Obiceiul de a renunța la cărți (2)


Să spun un cuvînt și despre Herbert Marcuse,  Eros şi civilizaţie, traducere de Cătălina şi Louis Ulrich, Bucureşti: Editura TREI, 1996. Acest ageamiu notoriu găsește de cuviință să critice din răsputeri ”societatea abundenței” - care îi oferise, totuși, un post de profesor în Statele Unite, la începutul anilor 50 -, dar nu suflă un cuvînt despre societatea comunistă, dominată de foame, frig și frică (ca și cum nici nu ar fi auzit de ea). Recomand aruncarea neîntîrziată a acestui subproduct marxisto-freudist la gunoi.

P. S. În imagine: Francis Moreeuw, L'acrobate pendu (1989).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 20 aprilie 2013

Iluziile iubirii (platonice)


Fac adaos aici un nou titlu la bibliografia erotică. Consemnez, așadar, în această notă lucrarea lui Yvon Brès, Psihologia lui Platon, tradusă în românește de Mihaela Alexandra Pop și publicată la Humanitas în anul 2000. Problema iubirii în dialogurile lui Platon este discutată în capitoul VIII, intitulat ”Iubirea educatoare”.

Am putea rezuma investigația lui Yvon Brès astfel: a) cînd nu este privită ca o figură maternă inspiratoare (precum Sappho, Aspasia ori Diotima), femeia trezește cel mai adînc dispreț; b) același suveran dispreț acoperă orice plăcere sexuală; c) în fond, afecțiunea nu are nici o legătură cu o atare plăcere; d) Banchetul reprezintă o încercare de a demistifica iluziile pricinuite de iubire; e) discursul lui Platon cu privire la homosexualitate este profund contradictoriu; pricina este simplă: discursul exprimă un acut conflict psihic.

Dacă sînteți interesați de problematica erosului platonician, citiți negreșit cartea lui Yvon Brès.

P. S. Imaginea o înfățișează pe Terpsichora (ceramică grecească).


Citiţi în continuare!

joi, 18 aprilie 2013

Membrul paradisiac


Reproduc fără comentarii următorul citat din romanul lui Milan Kundera Insuportabila ușurătate a ființei (traducere de Jean Grosu, București: Editura Univers, 1999, pp.240-241):

”În secolul al patrulea, sfîntul Ieronim respinge categoric ideea că Adam și Eva au putut face dragoste în Paradis. Dimpotrivă, ilustrul teolog din secolul al nouălea, Ioannes Scottus Eriugena admitea această idee, dar, după părerea sa, lui Adam i se scula membrul cam tot așa cum ridica mîna sau piciorul; altfel spus, cînd voia și cum voia. Să nu căutăm în spatele acestei idei eternul vis al bărbatului obsedat de amenințarea impotenței. Ideea lui Scottus Eriugena are altă semnificație. Dacă membrul poate fi determinat să se ridice la o simplă injoncțiune a creierului, înseamnă că ne putem lipsi de excitație, care devine inutilă. Membrul nu se ridică fiindcă sîntem excitați, ci fiindcă i se poruncește. Ceea ce marele teolog considera a fi incompatibil cu Paradisul nu era coitul și voluptatea asociată acestuia. După el, incompatibilă cu Paradisul era excitația. Să reținem bine acest lucru: în paradis există voluptatea, nicidecum excitația...

În clipa în care l-a izgonit pe om din Paradis, Dumnezeu l-a făcut să-și dea seama de natura sa murdară, și să cunoască dezgustul. Omul a început să ascundă tot ceea ce îl făcea să se rușineze, și în momentul în care și-a scos voalul a fost orbit de o lumină puternică. Așadar, de îndată ce a descoperit imundul, a descoperit și excitația”.

P. S. În imagine: Alexandre Cabanel, Adam et Eve chassés du paradis (1867).


Citiţi în continuare!

miercuri, 17 aprilie 2013

Alte bibliografii erotice


În Grecia a fost mult mai simplu. Revenit în patrie, la Sursă, am ședințe, trebuie să țin cursuri (și să fiu măcar interesant, altfel îmi fug studenții la Teologie). Prin urmare, timpul meu s-a împuținat drastic. Cu toate acestea, am cules din biblioteca personală (și nu numai) încă o bibliografie (chiar două) a(le) iubirii. M-am rezumat, deocamdată, la traduceri. În același timp, am vrut să verific și autorii români care ilustrează tema amorului. Am descoperit, din păcate, un adevărat deșert. Pentru a vă convinge, vă rog să priviți mai jos...

A. Traduceri
1. *** Amor şi sexualitate în Occident, traducere de Laurenţiu Zoicaş, Bucureşti: Editura Artemis, sine anno, 255p. [grupaj de articole şi studii semnate în special de autori francezi pe teme care ţin de eros: homosexualitatea în Grecia antică, la Roma etc.; iubirea-pasiune cîntată de trubadurii medievali; marchizul de Sade; boli venerice (maladia franceză), boli sexuale în modernitate etc.]
2. Andreas Capellanus, Despre iubire, ediţie bilingvă, traducere de Eugenia Cristea, Iaşi: Polirom, 2012. Tratatul unui misogin.
3. Aries, Philippe & Duby, Georges (coordonatori), Istoria vieţii private, Bucureşti, Editura Meridiane, 1994-1997, 10 volume. [cîteva volume, 2-5, se referă la viaţa “privată” în EM, la moravurile sexual-amoroase].
4. Barthes, Roland, Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit, traducere de Sorina Dănăilă, Chișinău: Editura Cartier, 2007, 256p.
5. Bataille, Georges, Erotismul, traducere de Dan Petrescu, Bucureşti: Editura Nemira, 1997 [prima ediţie: 1957].
6. Brès, Yvon, Psihologia lui Platon, traducere de Mihaela Alexandra Pop, București: Humanitas, 2000. [util este, desigur, întregul volum, dar mai ales capitolul intitulat ”Iubirea educatoare”, pp.235-285; există două utilizări ale iubirii: una contemplativă, cealaltă poetică; prima deschide spre Frumos și divin; a doua deschide spre universul limbajului, spre poetic; aceasta este rațiunea simpatiei cu care este privită Sappho: a folosit pasiunea erotică pentru a cînta iubirea].
7. Bruckner, Pascal & Finkielkraut, Alain, Noua dezordine amoroasă, traducere de Luminiţa Brăileanu, Bucureşti: Editura Nemira, 1995.
8. Culianu, Ioan Petru, Eros și magie în Renaștere. 1484, traducere de Dan Petrescu, București: Editura Nemira, 1994.
9. De Libera, Alain, “Sex şi timp liber”, in Gîndirea Evului Mediu (capitolul IV), traducere de Mihaela şi Ioan Zgărdău, Timişoara: Editura Amarcord, 2000, pp.115-176 [pp.168-9: iubirea și censorii ei; despre Andreas Capellanus].
10. Delumeau, Jean, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată, traducere de Modest Morariu, Bucureşti: Editura Meridiane, 1986, 2 vol. [în volumul 2: agenţii lui Satan: femeia].
11. De Rougemont, Denis, Iubirea şi Occidentul, Bucureşti: Editura Univers, 1987, 482p. [lucrare clasică; ipoteza că trubadurii – sub influenţa ereticilor cathari - impun, în Evul Mediu, o nouă varietate de iubire: iubirea-pasiune]
12. Duby, Georges, Evul Mediu masculin, traducere de Constanţa şi Stelian Oancea, Bucureşti: Editura Meridiane, 1992, 286p. [căsătoria în Evul Mediu; scrisori episcopale despre iubirea dintre soţi; abstinenţa şi castitatea; dragostea cavalerească etc.]
13. Duby, Georges, Doamnele din veacul al XII-lea, traducere de Maria Carpov, Bucureşti: Editura Meridiane, 2000, 344p. [figuri feminine în Evul Mediu: Alienor, Marie de Champagne etc.; iubirea dintre Abelard şi Heloisa].
14. Elias, Norbert, Procesul civilizării, traducere de Monica-Maria Aldea, 2 vol., Iaşi: Polirom, 2002 [civilizarea în dormitor].
15. Foucault, Michel, Istoria sexualităţii: 1. Voinţa de a cunoaşte; 2. Practicarea plăcerilor; 3. Preocuparea de sine, traducere de Beatrice Stanciu şi Alexandru Onete, Timişoara: Editura de Vest, 1995 [un clasic].
16. Hugo din Saint Victor, “Despre substanţa dragostei”, in Meditaţii spirituale, traducere de Miruna şi Bogdan Tătaru-Cazaban, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 2005, pp.75-85.
17. Hugo din Saint Victor, “Ce trebuie iubit cu adevărat”, in Meditaţii spirituale, traducere de Miruna şi Bogdan Tătaru-Cazaban, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 2005, pp.86-91.
18. Ibn Hazm Al-Andalusi, Colierul porumbiței: Tratat despre dragoste si indragostiti, traducere Grete Tartler, București: Humanitas, 2012.
19. Klapisch-Zuber, Christiane, “Femeile şi familia”, in Jacques Le Goff (ed.), Omul medieval, traducere de Ingrid Ilinca şi Dragoş Cojocaru, Iaşi: Polirom, 1999, pp.261-284.
20. Laqueur, Thomas, Corpul şi sexul. De la greci la Freud, traducere de Narcis Zărnescu, Bucureşti, Humanitas, 1998, 295p. [reprezentări ale corpului, sexului, anatomie imaginară etc.]
21. Le Goff, Jacques, Imaginarul medieval, traducere de Marina Rădulescu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1991, 462p. [iubirea în romanele din ciclul arthurian; refuzul plăcerii]
22. Marcuse, Herbert, Eros şi civilizaţie, traducere de Cătălina şi Louis Ulrich, Bucureşti: Editura TREI, 1996 [acest ageamiu notoriu găsește de cuviință să critice din răsputeri ”societatea abundenței” - care îi oferise, totuși, un post de profesor -, dar nu suflă un singur cuvînt despre societatea comunistă, dominată de sărăcie, frig și frică; recomand aruncarea acestei cărți la gunoi].
23. Marrou, Henri-Irénée, Trubadurii, traducere de Sorina Bercescu, Bucureşti, Editura Univers, 1983, 179p. [despre dragostea curtenească]
24. Muchembled, Robert, Pătimiri ale femeilor în vremea reginei Margot. 1553-1615, Chişinău: Editura Cartier, 2005. 
25. Marías, Julián, Educaţia sentimentală, Iaşi, Editura Junimea, 2000 [capitolul VII, pp.74-84: “Iubirea curtenească şi interpretarea femeii”].
26. Ortega y Gasset, José, Studii despre iubire, traducere de Sorin Mărculescu, Bucureşti: Humanitas, 1995 [studii redactate de Ortega în anii 20-30 ai secolului trecut; ca întreg, cartea a apărut în 1939].
27. Parret, Herman, Sublimul cotidianului, traducere de Magda Jeanrenaud, București: Editura Meridiane, 1996, 236p.
28. Paz, Octavio, Dubla flacără: Dragoste şi erotism, traducere de Cornelia Rădulescu, Bucureşti: Humanitas, 1998.
29. Platon, Banchetul; Marsilio Ficino, Asupra iubirii, traduceri de Cezar Papacostea şi Nina Façon, Timişoara: Editura de Vest, 1992.
30. Quignard, Pascal, Sexul şi spaima, traducere de Nicolae Iliescu, Bucureşti, Editura Univers, 2000, 191p. [morala sexuală a creştinismului; reprimarea placerii].
31. Talbot, Alice-Mary, ”Femeia”, in Guglielmo Cavallo (ed.), Omul bizantin, traducere de Ion Mircea, Iași: Polirom, 2000, pp.137-166.
32. Vigarello, Georges, O istorie a frumuseţii. Corpul şi arta înfrumuseţării din Renaştere pînă în zilele noastre, Chişinău, Editura Cartier, 2006 [cf. şi recenzia Simonei Sora, in Dilema veche, an IV, 26 ianuarie – 1 februarie 2007, nr.155, p.15, cu titlul “Frumuseţea obligatorie”.].
33. Zumthor, Paul, Încercare de poetică medievală, traducere de Maria Carpov, Bucureşti: Editura Univers, 1983 [despre erotica şi lirica trubadurilor; Romanul Trandafirului].

 B. Bibliografie autohtonă
 1. Paleologu, Alexandru, ”Despre prietenie”, in Despre lucrurile cu adevărat importante, Iași: Polirom, 1997, pp.33-43.
2. Papahagi, Marian, Eros şi utopie, Bucureşti: Cartea românească, 1980, 189p. [studiul intitulat “Educaţia sentimentală”].
3. Papahagi, Marian, Intelectualitate şi poezie, Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1985 [lirica amoroasă la poeții italieni de dinainte de Dante].
4. Pecican, Ovidiu, Sînge şi trandafiri. Cultură ero(t)ică în epoca ştefaniană, Chişinău: Editura Cartier, 2006 [eros şi eroism la “vitejii” lui Ştefan cel Mare].
5. Ursa, Mihaela, Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă, Bucureşti: Cartea Românească, 2012.

P. S. În imagine avem, desigur, Les amants trépassés (aproximativ 1470). Autorul acestui panou celebru nu a fost stabilit încă.


Citiţi în continuare!

marți, 16 aprilie 2013

Rău cu rău, dar... Femeia în Evul Mediu


Thoma de Aquino parafrazat de Alain de Libera, în Gîndirea Evului Mediu, traducere de Mihaela și Ion Zgărdău, Timișoara: Editura Amarcord, 2000, p.141: ”Legătura cu femeia nu încetează să fie un rău decît atunci cînd femeia însăși devine un bun”.

Dacă ne gîndim la epistolele sfîntului Pavel, la concepția romană (y compris stoică) despre femeie (femeia este un lucru de care te poți dispensa în orice moment) și la atitudinea apăsat misogină a Evului Mediu, afirmația teologului dominican nu mai pare chiar atît de scandaloasă.

De altfel, sumbrii moraliști medievali au fost mult mai aspri cu femeia decît însuși Thoma de Aquino. Pentru ei, legătura cu femeia nu încetează a fi un rău chiar dacă femeia devine un bun.

În imagine: Jacob Claesz (Jacob d'Utrecht): Jeune femme à l'oeillet (sec. XVI)


Citiţi în continuare!

luni, 15 aprilie 2013

Breviarul sceptic: primirea critică (6)


Pe site-ul Agenția de carte se realizează prin voturilor cititorilor un clasament al celor mai interesante volume (poezie, proză, eseu, traduceri etc.) publicate de editurile românești în 2012. Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate conduce la secțiunea Eseu. Dar are nevoie încă de sprijinul cititorilor acestui blog.

Prin urmare, votați după cum socotiți că este mai potrivit AICI.

Citiţi în continuare!

Nu va rugați...


În data de 7 martie 1277, episcopul Parisului, Etienne Tempier, condamnă solemn 219 teze. El nu indică sursa acestor propoziții eretice. Numește o singură carte, tratatul lui Andreas Capellanus, De amore. Dar enunțurile stigmatizate nu provin numai din De amore.

Una dintre propozițiile condamnate începe astfel: ”Quod non est orandum”. Această propoziție introduce următoarea teorie. Rugăciunea este în contradicție cu natura lui Dumnezeu. Teologii spun, pe bună dreptate, că Dumnezeu este impasibil. Ca atare, orațiunea este un gest absurd. Mai mult:  inutil. Oricum, Dumnezeu nu rămîne indiferent, neutru, ”închis” în el însuși. Fiind abundență și permanentă dăruire de sine, el se oferă în mod egal tuturor creaturilor sale. Fără excepție. Dumnezeu nu poate da mai mult ori mai puțin decît dă. Este lipsit de sens să i se solicite fericirea, întrucît fericirea individului nu depinde de el (ci de omul însuși). Prin urmare, este zadarnic să-i ceri ceea ce nu poate să dea.

Rugăciunea este încercarea ignorantului (a lui insipiens) de a stabili o relație cu Dumnezeu, care, prin însăși definiția lui, se sustrage oricărei relații. În concluzie, Dumnezeu nu se cuvine a fi rugat, ci slăvit de către muritori...

P. S. Imaginea reproduce Ancient of Days de William Blake.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 13 aprilie 2013

Mi-e frică de iubirea ce-o să vină


Nu numai teologia negativă a creștinilor, dar și teologia zahirită a arabilor susține că Dumnezeu (Allah) este dincolo de orice relație.

De altfel, termenul latin ”absolutus” (termen adeseori folosit pentru a descrie divinitatea) chiar asta înseamnă: lipsit de legături, care se sustrage oricărui raport, solitar.

Pentru teologia zahirită, a pretinde că îl iubești pe Dumnezeu este o nelegiuire: ”acela care spune că iubește stabilește o legătură între cel ce iubește și cel iubit; a-l iubi pe Dumnezeu ar însemna, într-un anumit fel, a-l asimila omului, pe care el l-a creat, fără a ține seama de transcendența sa; omul nu-i datorează lui Dumnezeu dragoste, ci preaslăvire” (H.-I. Marrou, Trubadurii, București: Editura Univers, 1983, p.95). 

Mansur al-Hallaj (c. 858 – 26 martie 922), mistic, teolog și poet, a făcut tocmai această greșeală. A declarat că, în extaz, omul se unește cu Dumnezeu. În acel moment, misticul poate exclama: ”Eu sînt Adevărul”. Pentru o atare îndrăzneală, justiția vremii a poruncit să fie sfîșiat în bucăți.

Principalul acuzator al lui al-Hallaj a fost Ibn Dawud (868 - 910), ”jurisconsult erudit și teolog aspru” (H. -I. Marrou). În lucrarea Kitab al Zahra, ”Cartea florii”, Ibn Dawud a teoretizat dragostea pură. Ibn Dawud vorbește, desigur, despre o iubire strict profană. Rafinamentul unei astfel de iubiri constă ”în a încerca acest sentiment, fără să cedezi ispitei” (Marrou, p.96). Iubirea trebuie să rămînă mereu și mereu castă. Este, în fond, o iubire foarte ciudată, de abstinent.

Ibn Dawud a scris și poezii. Citez, după Henri-Irénée Marrou (1904 - 1977), cîteva versuri dintr-un poem care îi este atribuit:

”Ah, nu, făgăduiala de iubire să n-o ții,
Mi-e frică de iubirea ce-o să vină! Și vreau
Să fiu avar cu lacrimile mele!”.

P. S. Miniatura din imagine reprezintă Le martyre d'al Hallaj.


Citiţi în continuare!

joi, 11 aprilie 2013

Literatori, fiți abstinenți!


Un sfat medical foarte serios!

Citez: ”Deoarece copulația 'întunecă mintea', doctorul Joseph-Henri Réveillé-Parise (1782 - 1852) este de părere că autorii de lucrări literare [recenzenții în primul rînd, dar și poeții, prozatorii și eseiștii metafizici, n.m. V.G.] ar trebui să se abțină complet pe perioada redactării operelor lor de la hîrjoana sexuală” (Alain Corbin, ”Mica biblie a tinerilor proaspăt căsătoriți”, in Amor și sexualitate în Occident, traducere de Laurențiu Zoicaș, București: Editura Artemis, sine anno, p.182).


Citiţi în continuare!

miercuri, 10 aprilie 2013

Văd moartea


Găsesc într-o monografie despre David Hume (redactată de  A. J. Ayer) un fragment dintr-o scrisoare a filosofului empirist către contesa de Boufflers. Numita contesă i-a fost o admiratoare devotată. S-au cunoscut în Franța. Femeia l-a iubit. Au corespondat pînă la moartea lui Hume (în 25 august 1776).

Iată pasajul: ”văd moartea apropiindu-se treptat, fără urmă de anxietate sau regret. Te salut cu multă afecțiune și considerație, pentru ultima oară”. David Hume a scris rîndurile de mai sus cu o săptămînă înainte de a muri. În această notă aș consemna înainte de orice serenitatea filosofului. Privea propria moarte cu calm și, poate, cu un surîs.

Cine mai are astăzi tăria lui David Hume?


Citiţi în continuare!

luni, 8 aprilie 2013

Ștreangul lui Berkeley


Puțini bănuiesc, probabil, că episcopul George Berkeley (a cărui filosofie este imperfect rezumată de adagiul esse est percipi) a fost un înverșunat empirist și experimentator. Cel care a negat existența obiectivă a lucrurilor (lucrul ar fi doar un ghem de senzații) a fost, în realitate, spun biografii, un fanatic al cunoașterii, un temerar al adîncimilor gnoseologice. Scurt formulat: un curios.

Cercetările l-au condus și la un soi de experimentum crucis. George Berkeley a dorit să trăiască și să cunoască (pe viu, cum s-ar zice) senzațiile încercate de om în proximitatea morții. În acest nobil scop, și-a pus streangul de gît, a chemat un prieten și i-a cerut să taie funia de îndată ce îi va face semn. Apoi s-a aruncat în gol. Nu a mai avut timp să facă semnul promis, fiindcă bunul episcop a leșinat. Prietenul și-a pierdut, el, capul și a reacționat cu oarecare întîrziere.

Berkeley a avut, totuși, noroc. După ce a zăcut o vreme, și-a revenit în chip miraculos. Nu a povestit însă nimănui ce a simțit în momentele în care a fost vecin cu moartea. Ne putem numai închipui...

Hotarît spus: istoria cunoașterii are, în definitiv, caraghioșii ei incomparabili...

În imagine: Pietro di Cristoforo Vannucci, supranumit Pietro Perugino (c. 1446/1450 – 1523), Saint Jerome soutenant deux jeunes pendus.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 6 aprilie 2013

Memento


Există fascinaţii necesare. Una dintre ele este, desigur, aceea pentru cimitir. Dincolo de a fi o realitate şi o speranţă, ţintirimul este un topos literar şi artistic. Poeţii au reflectat adesea în cuprinsul lui, când nu au coborât, precum odinioară George Bacovia, direct în cavou. Aşa începe, toată lumea ştie, volumul Plumb din 1916:

“Dormeau adânc sicriele de plumb,
Şi flori de plumb şi funerar veştmânt -
Stam singur în cavou… şi era vânt…
Şi scârţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb,
Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… şi era frig…
Şi-i atârnau aripile de plumb”.

Neîndoios, în cimitir, inspiraţia vine mult mai uşor. Sunt şi mulţi îngeri ocrotitori acolo. Dacă nu mă înşel (şi nu mă înşel), pricina este simplă. Poeţii cântă, de obicei, două (şi numai două!) teme: amorul şi moartea. Pentru amor, este nevoie de o curtezană planturoasă, cu sâni, şolduri, coapse, rotunjimi şi moliciuni. De veacuri şi veacuri, poeţii iubesc femeia care se revarsă generos pe de lături, femeia fără muchii şi ascuţimi.

Astăzi, din păcate, în estetica feminină, este la modă scheletul. Muza frumoasă nu trebuie să tragă la cântar mai mult decât o pană de cocor. Priviţi exponatele famelice de la paradele de modă. Dacă sufli mai tare în direcţia lor, rişti ca modelele să dea cu capul de tavan. O astfel de frumuseţe gracilă place, nu neg câtuşi de puţin acest adevăr preţios, dar nu inspiră pe nimeni. În consecinţa acestui fapt de psihologie (şi din lipsă de femei adevărate), poeţilor nu le rămâne decât să laude adâncul morţii. Vast program!

Nu am aflat încă de ce murim. Şi nici de ce suntem aruncaţi în ograda universului fără acordul nostru scris şi tipărit. Pentru a smulge acest secret, poeţii (prin poet înţeleg, fireşte, orice fel de scriitor) şi-au făcut obiceiul de a medita printre morminte. Din nefericire, apropierea defuncţilor nu duce misterul morţii mai aproape de priceperea noastră. Şi a lor. Poeţii trăiesc tocmai din această uimire a muritorilor.

În treacăt fie zis, acest obicei vesperal a fost descris de Eugen Ionesco în piesa din 1981, Voyages chez les morts, În vizită la morţi. Dramaturgul a folosit prilejul pentru a se răfui cu un părinte ingrat. Nu şi-a stimat tatăl, care nu l-a stimat pe el, fiul glorios al unui tată inutil. Ionesco s-a bucurat, ca atare, să-l întâlnească printre dispăruţi.

Se înţelege, fascinaţia cimitirelor nu este deloc morbidă. Omul sănătos îşi face vara coşciug şi iarna mausoleu. Numai aşa imi explic graba (şi grija meticuloasă) cu care mulţi semeni îşi pregătesc din vreme mormântul: corabia cu care vor înfrunta oceanul veşniciei. Din câte ştiu, un fost primar al urbei, cu năravul scrisului, a lărgit ţintirimul Eternităţii (prin mutarea gardului), pentru a-şi ridica monumentul definitiv în pământul lui sfinţit. Va avea privilegiul de a dormi alături – cot la cot, cum ar veni – de/cu Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu şi alţi literatori mai puţin norocoşi decât el. Mulţi îl vor invidia pentru acest noroc…

După multe preumblări pe aleile ţintirimului, o minte isteaţă pricepe negreşit următorul postulat: lumea în care venim şi din care vom pleca nu peste mult (întotdeauna prea devreme) este ea însăşi un cimitir. Călătorim fără voie dintr-un cimitir într-altul. Dacă am început cu Bacovia, care presimţise taina lumii, voi sfârşi tot cu versurile lui:

“Iubito, şi iar am venit…
Dar astăzi, de-abia mă mai port -
Deschide clavirul şi cântă-mi
Un cântec de mort”

În imagine: Vincent Van Gogh, La vieille tour du cimetière de Nuenen


Citiţi în continuare!

joi, 4 aprilie 2013

Cine


O anecdotă cu limpede substrat ontologic, relatată în treacăt de Saul Bellow în Darul lui Humboldt (traducere de Antoaneta Ralian, București: Editura Art, 2012, volumul 1, p.250):

”Răposatul filosof Morris R. Cohen, de la Universitatea din New York, a fost întrebat odată de un student, la cursul de metafizică:
- Domnule profesor, cum pot să știu că exist?
Iar agerul profesor i-a răspuns:
- Și cine întreabă, vă rog?”

Aș preciza că filosoful Morris Raphael Cohen nu este numai un personaj periferic din romanul lui Saul Bellow Darul lui Humboldt. Cohen (1880 - 1947) a existat în realitate, a ținut cursuri de Filosofia dreptului și a îmbinat pragmatismul cu filosofia analitică.

În imagine: Giorgio de Chirico (1888 - 1978), The Enigma of the Arrival and the Afternoon (1911 - 1912)


Citiţi în continuare!

marți, 2 aprilie 2013

Utopia lui Von Humboldt Fleischer


Saul Bellow, Darul lui Humboldt, traducere de Antoaneta Ralian, București: Editura ART, 2012 (două volume: 332p. + 333p.)

Abia acum, la recitire, observ că Darul lui Humbold este paradigma, iar Ravelstein reprezintă copia ei tîrzie (dar nu palidă). Prin urmare, Saul Bellow folosise rețeta biografiei malițioase cu mult înainte de controversatul roman Ravelstein. Un discipol invidios-entuziast, un narator amabil și necruțător, un iezuit și un bizantin (Charlie Citrine) redactează, în scopuri hagiografice, biografia unui poet / maestru excentric, pe jumătate geniu, pe jumătate nebun. Portretul realizat este, fără dubii, magistral. Lauda se învecinează cu invectiva și reproșul, encomionul cu pamfletul, imnul exaltat cu elegia și catilinara.

Pentru astăzi, rețin ceea ce aș numi utopia lui Von Humboldt Fleischer. Personajul lui Saul Bellow simpatizează un candidat la președinția Statelor Unite. Are iluzia că dacă Stevenson (candidatul) va fi ales președinte, cultura Americii va fi salvată. Citez: ”Dacă i-ai fi dat crezare lui Humboldt (iar eu unul nu puteam), Stevenson era omul cu suflet elevat al lui Aristotel. Sub administrația lui, membrii cabinetului aveau să umble citînd din Yeats și Joyce. Noii șefi de stat major îl vor cunoaște în profunzime pe Tucidide. Humboldt va fi consultat în legătură cu mesajul către Congres asupra situației Uniunii. Va fi un Goethe al noii administrații și va construi la Washington un Weimar”.

Recitiți, rogu-va, Darul lui Humboldt.

P. S. În imagine: Odilon Redon,Un masque sonne le glas funèbre, 1882


Citiţi în continuare!

luni, 1 aprilie 2013

Obiceiul de a renunța la cărți



Ajuns, în sfîrșit, acasă (după două luni de ședere în primăvăratica Atenă), revizuiesc cîteva rafturi din biblioteca personală.

Constat cu melancolie că multe din achizițiile mele de odinioară sînt perfect inutile. La ce bun să ții în bibliotecă, de-o pildă, traducerea cu enorme erori - și într-o românească imposibilă - a Eseurilor lui Montaigne? E nevoie negreșit de o versiune revizuită. Mă îndoiesc, totuși, că o voi vedea prea curînd. Astăzi (ca și mîine), toate aceste cărți (aș mai cita, fără maliție, manualele cardinalului Tomáš Špidlík despre așa-zisa ”spiritualitate răsăriteană”, dar sînt multe altele) nu-mi mai pot fi de nici un folos. Ele atestă cel mult un interes, un amor revolut, o obsesie de altădată.

Aș aminti, cu acest prilej, obiceiul unui prieten (foarte citit, de altfel). Avea în casă cam 500 de volume. Nu mai puțin. Nu mai mult. Firește, la răstimpuri, amicul meu cumpăra cărți, deși nu avea aviditatea achizitivă și nediscriminatorie a poetului Brumaru. Și, cu toate acestea, cifra cărților din biblioteca lui nu sporea (nici măcar cu o zecime!). Explicația este destul de simplă. În schimbul titlului recent, el arunca pur și simplu la gunoi (sau dăruia unui profan) un titlu vechi.

Obiceiul nu este deloc unul cinic. Nici vorbă! Pentru a fi de oarece folos, o bibliotecă trebuie să cuprindă un număr accesibil de titluri: a deține în casă 40.000 de volume echivalează, într-un fel, cu a nu avea nici unul. În al doilea rînd, o bibliotecă se cade a nu păstra cărțile ”greșite”, inutilitățile, tomurile care nu-ți satisfac decît vanitatea (cărțile primite cu dedicație, să zicem) sau viciile afective (cărțile cumpărate dintr-o pasiune defunctă).

A venit, frați cititori, momentul să plivesc ”temerar” rafturile luxuriante ale bibliotecii private. Prea multe cărți, spunea odinioară (și bunul) Seneca. Dar: voi avea această dureroasă bravură? Mă va lăsa oare sufletul?

În imagine: Carl Spitzweg, Le rat de bibliothèque.


Citiţi în continuare!