vineri, 29 martie 2013

A ucide un om


La 27 octombrie 1553, în Geneva, Michel Servet - acuzat de Jean Calvin de unitarianism (fiindcă refuza dogma Sfintei Treimi) - este ars pe rug.

În consecința acestui fapt, umanistul Sébastien Castellion (1515 - 1563) scrie în Traité des Hérétiques următoarea teribilă frază : «Tuer un homme ce n’est pas défendre une doctrine, c’est tuer un homme. Quand les Genevois ont fait périr Servet, ils ne défendaient pas une doctrine, ils tuaient un être humain: on ne prouve pas sa foi en brûlant un homme mais en se faisant brûler pour elle».


Citiţi în continuare!

Mângâierea ta mai dulce ca mierea


Unii savanți pretind că poemul citat mai jos (caracterizat printr-o apăsată senzualitate) este cel mai vechi poem de dragoste din istoria omenirii. Se poate. Aș compara poemul cu anumite pasaje din Cîntarea cîntărilor (o creație, totuși, mult mai recentă). Transcriu:

"Mire drag inimii mele, atrăgătoare ţi-e frumuseţea, dragule. Leu drag inimii mele, atrăgătoare ţi-e frumuseţea, dragule. M-ai atras și m-ai cucerit. Lasă-mă să stau tremurândă în faţa ta. Leule, voi fi luată de tine în dormitor. Mire, lasă-mă să te mângâi. Mângâierea mea preţioasă este mai dulce ca mierea. În dormitorul umplut cu miere, lasă-mă să mă bucur de frumuseţea ta. Leule, lasă-mă să te mângâi. Mângâierea mea este mai dulce ca mierea. Mire, te-ai bucurat de mine Spune-i mamei şi îţi va da delicateţuri. Tata îţi va face daruri. Spiritul tău ştie unde va trebui să-l înveselesc. Mire, dormi în casa noastră până-n zori. Dă-mă pradă mângâierilor tale, fiindcă mă iubeşti. Stăpânul meu zeu, stăpânul meu protector, Shu-Sin al meu, care bucură inima lui Enlil, dă-mă pradă mângâierilor tale. Locul tău, atractiv ca mierea, te rog, pune-ţi mâna pe el. Adu-ţi mâna deasupra ca un veşmânt gişban, fă-ţi mâna ca o cupă deasupra lui, ca un veşmânt gişban".

În opinia istoricilor, versurile au fost înscrise, pe la anul 2025 ante Christum, pe o tăbliță de lut. Tăblița a fost descoperită  în cetatea Nippur. Poemul este dedicat regelui sumerian Shu-Sin din Ur.


Citiţi în continuare!

miercuri, 27 martie 2013

Adevărul (su)rîsului


Cînd am plecat spre Atena, mi-am propus să nu car mai nimic. Cîteva haine numai, un caiet, un pix. În fine, un laptop și un stick încăpător. Vremea a ținut cu mine: am petrecut două luni de liniștită și serenă primăvară.

Ajuns în Atena, am studiat îndeosebi la Bibliothèque de l’EFA. Și totuși, seara, am simțit nevoia unor lecturi facultative. Nu-mi luasem cărți, a trebuit să caut ceva online. M-am gîndit imediat, cu speranță, la Dostoievski și am avut noroc. Nu citisem pînă acum Adolescentul. Era ultimul roman ”mare” al lui Dostoievski care-mi lipsea. Nu-l știam decît din recenzii, adnotări, eseuri, aluzii. Bănuiesc că nimeni nu a citit tot. Erudiția noastră are lacune (unele destul de jenante). Am găsit, așadar, o versiune PDF (ediția comentată de Ion Ianoși). Și, vreme de o săptămînă, l-am urmat în investigațiile lui minuțioase pe tînărul Dolgoruki.

Mi-au plăcut țăfna lui, sarcasmul lui juvenil. Iată: ”Vreau să redau aidoma întîmplările, străduindu-mă din răsputeri să nu adaug nimic şi mai cu seamă să nu mă las ispitit de meşteşugul scriitoricesc; un literat scrie treizeci de ani şi pînă la urmă nici el nu ştie de ce s-a trudit atîta amar de vreme. Eu nu sînt scriitor şi nici nu vreau să fiu”. Am cules (pentru mai tîrziu) multe locuri din roman. Am ”subliniat” multe fraze. Am meditat la multe afirmații. Am pus cîteva propoziții și pe pagina de FB.

În această notă aș aminti doar o frază. Mulți o cunosc deja: ”Niciodată firea omului nu se dezvăluie mai deplin ca atunci cînd rîde. Uneori, e foarte greu să dibuieşti caracterul cîte unui om, dar e de ajuns să-l surprinzi o singură dată rîzînd sincer şi brusc atunci caracterul lui îţi apare limpede ca lumina zilei”.

Pînă una-alta, aș menționa că oamenii sînt mult mai destinși în Grecia. Nu sînt foarte bogați (salariul mediu este de 800 de euro), dar surîd mult mai des decît românii...


Citiţi în continuare!

marți, 26 martie 2013

Simplu


Francesco de Sanctis (1817 - 1883): “Simplitatea este forma adevăratei măreţii”.


Citiţi în continuare!

luni, 25 martie 2013

O poveste cu Noica



I-am promis Ruxandrei Cesereanu (pentru revista Steaua) o poveste amuzanta cu Noica. Aici voi povesti, desigur, alta, a small story.

Constantin Noica a ajuns în Iași în timpul unui ”turneu” autumnal, pe care îl prefațase și îl vestise printr-un articol mobilizator, intitulat ”Cei 22 și cultura de performanță”: filosoful căuta de-a lungul și de-a latul țării și îndruma apoi (de la distanță, prin corespondență) tinerii mai înzestrați. Nu știu dacă a adunat fix 22. În privința mea s-a înșelat (știe toată lumea!), dar asta contează mai puțin. Eram cu prietenul Liviu Antonesei.

Noica a coborît din tren, ne dădusem întîlnire la Biroul de Informații, l-am recunoscut fără dificultate. Purta un pardesiu, căciulă, pe umeri avea o geantă de voiaj, tip ”Sport”, în picioare ghetre. Ghetrele lui Noica au intrat în legendă. Nu ne-a lasat să ne tragem sufletele. De îndată ce am început să urcăm spre Rîpa Galbenă a început să ne interogheze minuțios (și necruțător).

M-a întrebat dacă știu nemțește, am consimțit - absolvisem, de altfel, un liceu special, cu predare în limba germană -, după care mi-a pus întrebarea încuietoare: ”Am auzit că verifici și traduci Critica rațiunii pure”. Era adevărat. Exersam vocabularul filosofic german după tratatul lui Immanuel Kant din 1781. Și a continuat nemilos: ”Ce ediție folosești?” Întrebarea m-a trimis în întunericul cel mai incomod.

Nimeni nu-mi mai vorbise pînă atunci despre edițiile critice și despre folosul lor. Terminasem Facultatea de Filosofie, însă problema editării critice a operelor lui Platon, Aristotel sau Kant, cu note și explicații amănunțite, îmi rămăsese perfect necunoscută. Încurcătura mea nu se rezuma la atît. Aveam acasă Critica rațiunii pure, e drept. Dar volumul (vechi, mic și cu literă gotică) nu mai avea de mult copertele originare. Fusese tocit de nenumărații lui posesori, prin mîinile cărora trecuse. Mari pete cafenii decorau hîrtia. Volumul fusese găsit în podul unei școli. Un amic binevoitor mi-l donase. Fusesem, se vede, singurul destinatar potrivit.

Prin urmare, la întrebarea lui Constantin Noica, nu aveam nici un răspuns valid. Și nici un răspuns în genere. Să-i fi mărturisit că, de fapt, exersam terminologia filosofiei clasice germane (Dasein, Bewußtsein überhaupt, Vernunft, Verstand usw) după o ediție elementară ar fi reprezentat cu siguranță o jignire atît pentru Kant, cît și pentru Noica. Drept urmare, am început foarte stînjenit o explicație laborioasă, cu nenumărate coordonate și subordonate, din care primul care nu pricepea nimic era susiscălitul. Devenisem mai obscur decît însuși Immanuel Kant.

Ciudățenia consistă în faptul că lui Noica i-a plăcut răspunsul meu evaziv, în care nimic nu era precis și totul era ezitant și apocrif. Vorbeam de grafia gotică a cărții, de vechimea ei nebuloasă, de voluptatea cu care îi întorceam paginile mîncate de cari... Filosoful s-a luminat dintr-o dată la față, mi-a pus mîna pe umăr și a exclamat zguduit de un mic extaz: ”Deci studiezi ediția Academiei din Berlin! Bravo!”.

I-as fi putut răspunde precum medievalii: ”Non sequitur!” Din poliloghia mea dilatorie (cu un termen juridic) nu urma decît desăvîrșita mea ignoranță cu privire la ediție și editori. Habar n-aveam editura și locul în care se tipărise bucoavna mea. Concluzia poveștii este, dragii mei, una singură: de la prima întîlnire, printr-o favoare a cerului, m-am bucurat de înțelegerea instantanee și de generozitatea filosofului de la Păltiniș. Sintagma s-a uzat. O las așa, ca să mă pedepsesc pentru juvenila mea ignoranță, pe care nu mi-o iert nici acum. După atîta amar de vreme...


Citiţi în continuare!

duminică, 24 martie 2013

Breviarul sceptic: primirea critică (5)


N-am mai scris nimic cu privire la Breviarul sceptic. Sînt încă în Atena. Stau în bibliotecă, am timp prea puțin pentru blog. Voi menționa numai două întîmplări recente. Prima: Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate (Polirom, 2012) a fost nominalizat la premiile revistei Observator cultural (click aici!). A doua: pe site-ul Agenției de carte (click aici!) se realizează prin voturile cititorilor un top al celor mai interesante cărți publicate anul trecut. Cei care au apreciat Breviarul sceptic pot vota acest titlu la secțiunea Eseu.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 16 martie 2013

Simplu


Citatul cel mai potrivit pentru astăzi (dar și pentru mîine!) nu poate veni decît din romanul lui Dostoievski, Adolescentul: ”Lucrurile cele mai simple nu le înţelegi decît la sfîrşit, după ce ai epuizat toate soluţiile, atît pe cele mai înţelepte, cît şi pe cele mai stupide”.

În imagine: Kazimir Malevich, White on White.


Citiţi în continuare!

joi, 14 martie 2013

Ars amandi: bibliografie (continuare)


Două observații: numerotarea bibliografiei continuă pe aceea din postarea anterioară. Andreas Capellanus, menționat adesea în titlurile din bibliografie, a redactat cunoscuta lucrare intituată De amore sau De arte amandi, în care s-ar găsi o primă descriere (teoretică) a iubirii curtenești. Așadar, studiile:

26. Berenson, Frances, ”What Is This Thing Called 'Love'?”, Philosophy, 66: 255 (1991): 65-79.
27. Calabrese, Michael, ”Ovid and the Female Voice in the De Amore and the Letters of Abelard and Heloise”, Modern Philology, 95: 1 (1997): 1-26.
28. Cerchi, Paolo, Andreas and the Ambiguity of Courtly Love, Toronto: University of Toronto Press, 1994.
29. Cherniss, Michael D., ”The Literary Comedy of Andreas Capellanus”, Modern Philology, 72: 3 (1975): 223-237.
30. Goodrich, Peter, ”Law in the Courts of Love: Andreas Capellanus and the Judgments of Love”, Stanford Law Review, 48: 3 (1996): 633-675.
31. Kelly, Douglas, ”Courtly Love in Perspective: The Hierarchy of Love in Andreas Capellanus”, Traditio, Vol. 24 (1968): 119-147.
32. Kertesz, Christopher, ”The De arte (honeste) amandi of Andreas Callanus”, Texas Studies in Literature and Language, 13: 1 (1971): 5-16.
33. Konstan, David, ”Love in Terence's Eunuch: The Origins of Erotic Subjectivity”, The American Journal of Philology, 107: 3 (1986): 369-393.
34. Loyd, James and Virginia León de Vivero, ”The Artful Rejection of Love from Ovid to Andreas to Chartier”, Modern Language Studies, 9: 2 (1979): 46-52.
35. Mattison III, William C., ”Movements of Love: A Thomistic Perspective on Agape and Eros”, Journal of Moral Theology, 1: 2 (2012): 31-60.
36. Monson, Don A., Andreas Capellanus, Scholasticism, and the Courtly Tradition, Washington, D.C.: Catholic University of America Press, 2005.
37. Outka, Gene, ”Theocentric Agape and the Self: An Asymmetrical Affirmation in Response to Colin Grant's Either/Or”, The Journal of Religious Ethics, 24: 1 (1996): 35-42.
38. Root, Jerry, ”Courtly Love and the Representation of Women in the Lais of Marie de France and the Coutumes de Beauvaisis of Philippe de Beaumanoir”, Rocky Mountain Review of Language and Literature, 57: 2 (2003): 7-24.
39. Singer, Irving, ”Andreas Capellanus: A Reading of the Tractatus”, MLN, Comparative Literature 88: 6 (1973): 1288-1315.
40. Singer, Irving, The Pursuit of Love, Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1995.
41. Soble, Alan G., ”Correcting Some Misconceptions about St. Augustine's Sex Life”, Journal of the History of Sexuality, 11: 4 (2002): 545-569.
42. Solomon, Robert (ed.), About Love: Reinventing Romance for Our Times, New York: Madison Books, 2001.
43. Streiker, Lowell D., ”The Christian Understanding of Platonic Love: A Critique of Anders Nygren's Agape and Eros”, The Christian Scholar, 47: 4 (1964): 331-340.
44. Wack, Mary Frances, ”Gerard of Solo's Determinatio de amore hereos”, Traditio, Vol. 45 (1989-1990): 147-166.

V. G. 


Citiţi în continuare!

miercuri, 13 martie 2013

Ars amandi: o nouă bibliografie


Firește, biblioteca iubirii (și a formelor ei) nu are sfîrșit. De altfel, există pe acest blog o bibliografie mai veche, numai cu titluri românești. Fac adaos în această postare una recentă (la care am lucrat în Atena). Am încercat să acopăr în special ultimii douăzeci de ani, dar am menționat și titluri mai vechi. De pildă, lucrarea lui Anders Nygren (Eros și agape) s-a publicat pentru prima dată în 1939. Ea a reprezentat încă de la apariție una din căile pe care a mers meditația cu privire la ”fenomenul erotic”. Pe măsură ce voi descoperi și citi - cu ajutorul Domnului - titluri noi, îmi propun să completez actuala bibliografie. Știu că nu va fi niciodată ”exhaustivă”. Imaginea reproduce un tablou al pictorului francez William-Adolphe Bouguereau.

1. Brown, Robert, Analyzing Love, Cambridge: Cambridge University Press, 1987.
2. Brümmer, Vincent, The Model of Love: A Study in Philosophical Theology, Cambridge: Cambridge University Press, 1993.
3. Cummins, W. Joseph, "Eros, epithumia, and philia in Plato”, Apeiron 15: 1 (1981): 10-18.
4. Gaut, Berys, ”Nehamas on Beauty and Love”, British Journal of Aesthetics 50: 2 (2010): 199-204.
 5. Gould, Thomas, Platonic Love, New York: The Free Press of Glencoe, 1963.
6. Grant, Colin, ”For the Love of God: Agape”, Journal of Religious Ethics 24: 1 (1996): 3-21.
7. Grau, Christopher, ”Love and History”, Southern Journal of Philosophy 48: 3 (2010): 246-271.
8. Irigaray Luce & Eleanor H. Kuykendall, ”Sorcerer Love: A Reading of Plato's Symposium, Diotima's Speech”, Hypatia 3: 3 (1989): 32-44.
9. Ivanovic, Filip, ”Ancient Eros and Medieval Agape: the Concept of Love in Plato and Maximus the Confessor”, in Konstantinos Boudouris & Maria Adam (eds.), Greek Philosophy and the Issues of Our Age, II, Ionia Publications, 2009.
10. Johnson, Rolf, ”The Meaning of 'Love'”, Philosophy and Theology 12: 2 (2000): 245-254.
11. Katz, Claire, ”Levinas Between Agape and Eros”, Symposium 11: 2 (2007): 333-350.
12. Krishek, Sharon , ”Two Forms of Love: The Problem of Preferential Love in Kierkegaard's Works of Love", The Journal of Religious Ethics, 36: 4 (2008): 595-617.
13. Mahoney, Timothy A., ”Aspiring to the Divine: Love and Grace”, Apeiron: A Journal for Ancient Philosophy and Science, 30: 1 (1997): 63-71.
14. Marion, Jean-Luc, Le phénomène érotique, Paris: Grasset, 2003.
15. May, Simon, Love: A Secret History, Yale University Press, 2011.
16. Nehring, Cristina, A Vindication of Love: Reclaiming Romance for the 21st Century, Harper, 2009. 17. Nussbaum, Martha C. & Sihvola, Juha (eds.), The Sleep of Reason: Erotic Experience and Sexual Ethics in Ancient Greece and Rome, Chicago and London: University of Chicago Press, 2002.
18. Nygren, Anders, Agape and Eros, Part I: A Study of the Christian Idea of Love; Part II: The History of the Christian Ideas of Love, translated by Philip S. Watson, New York and Evanston: Harper & Row, Publishers, 1969.
19. Obrien, Denis, ”Why is Socrates Absurd Question Absurd? (Plato, Symposium 199 C 6-D 7)”, International Journal of the Platonic Tradition 4: 1 (2010): 4-26.
20. O'Connell, R. J., ”Erōs and philia in Plato's Moral Cosmos”, in A. H. Armstrong, H. J. Blumenthal & R. A. Markus (eds.), Neoplatonism and Early Christian Thought: Essays in Honour of A.H. Armstrong, Variorum Publications, 1981.
21. Osborne, Catherine, Eros Unveiled: Plato and the God of Love, Oxford University Press, 1994.
22. Rousselot, Pierre, The Problem of Love in the Middle Ages: A Historical Contribution, translated and with an introduction by Alan Vincelette, Milwaukee [Wis.]: Marquette University Press, 2001.
23. Singer, Irving, The Nature of Love: Plato to Luther, New York and Toronto: Random House, 1966.
24. Singer, Irving, Philosophy of Love: A Partial Summing-Up, Mit Press, 2009.
25. Soble, Alan (ed.), Eros, Agape, and Philia: Readings in the Philosophy of Love, New York: Paragon House, 1989.

V. G.



Citiţi în continuare!

sâmbătă, 9 martie 2013

Adevărata identitate a lui Şebelski (instrucţiuni de lectură)


Am fost întrebat de persoane cu o minte perfidă, în legătură cu textul precedent, Idealul lui Şebelski, dacă ilustrul defunct portretizat de mine cu atîta acuitate nu este cumva, nici mai mult dar nici mai puţin, decît un foarte preţuit poet ieşean, eternizat. Şi, în prelungirea acestei insinuaţii nedemne, dacă nu cumva Şebelski, însuşi Şebelski, suavul Şebelski, se numeşte, de fapt, în cartea de identitate, cu totul altfel (mi s-a pronunţat un nume de o cumplită rezonanţă).

Răspund aici, pentru prima şi ultima oară, în chip definitiv şi rezolut. Şebelski fiind etern, rămîne pururea identic cu sine şi neschimbat, asemenea amprentei lui Dumnezeu în aluatul sufletului uman. El, Şebelski, s-a născut succesiv din creierii armonizaţi ai lui Anton Pavlovici Cehov şi (horribile dictu!) ai lui Valeriu Gherghel, complet prevăzut cu cele necesare devoţiunii superlative şi cu simţul acut al proprietăţii private asupra unui întreg mausoleu. În numitul mausoleu nu se află, la drept vorbind, nimeni. Cel mult un amor de plumb, bacovian. Ca atare, găsesc absurdă şi de rea credinţă, încercarea de a citi printre rînduri un text compus doar din intenţia curată de a obţine un mic efect ilariant, de surpriză literară.

Pamfletul e un produs al închipuirii bine strunite retoric şi, sub acest aspect, reprezintă corespondentul în proză al liricii epigramatice din vechime. Pe stelele funerare, în memoria repausaţilor, grecii sau romanii scrijeleau o epigramă (mincinoasă!), care formula eliptic motivaţia unei glorii sempiterne. Aşa a păţit, de-o pildă, împăratul Vespasianus, a cărui epocă a devenit proverbială. Mai tîrziu, spre a semnala o sfinţenie fără cusur, deasupra creştetului de martir, pe stellă, spiritele pioase au pus o aureolă, ca un rotund auriu. Cînd silueta sfîntului s-a şters, rotundul auriu a rămas, totuşi, desemnat adînc pe zid. Pamfletul reprezintă, aşadar, în post-modernitate, la modul aluziei şi metaforei, aureola care supravieţuieşte, imperisabilă ca o durere de dinţi, tuturor intemperiilor… Tîlcul măreţiei şi derizoriului se refugiază în pamflet. Dar nu e numai atît.

Poeţii au creat de-a lungul vremii tărîmuri fabuloase, infernuri himerice (precum infernul lui Dante) şi paradisuri artificiale. Nimeni nu s-a gîndit, pînă astăzi, să ia drept bune toate aceste descrieri meticuloase şi ironice. Infernul veritabil, Sheolul, cel de care trebuie să ne fie teamă, se află în mintea greşitului care suferă de insomnie şi remuşcări, nu în poema lui Dante ori în ameninţările profeţilor. Iar paradisul, după impresia mea, e un loc similar, situat contradictoriu faţă de infern, într-un suflet de Ofelie, adăpostit la o mănăstire (dar nu la aceea vizată de Shakespeare).

Cînd poetul Cezar Ivănescu s-a referit la Baaad, în versuri pe drept cuvînt memorabile, trasîndu-i conturul geometric, nu s-a gîndit nici preţ de o clipă la Bîrlad, cum a crezut, dintr-o naturală ingenuitate, la o ocazie, liricul Lucian Vasiliu. Dacă ar fi voit să picteze oraşul Bîrlad, în toată oribila sa frumuseţe, l-ar fi lucrat pur şi simplu, în acizi sulfurici şi cianuri. Aşa cum Baaadul rămîne Baaad, aşa cum ţara preotului Ioan rămîne, îndepărtată şi neatinsă, ţara preotului Ioan (unde, sincer vorbind, nu locuieşte nici un preot Ioan), aşa cum muntele Kaf rămîne muntele Kaf din O mie şi una de nopţi, la fel Şebelski va rămîne el însuşi şi nimeni altul: Şebelski. Inconfundabil şi peren ca nasul Cleopatrei.

Aş mai face adaos ceva. Criticii literari, care sînt, de felul lor, nişte persoane foarte curioase şi intrigante (dar nu şi foarte inteligente), au încercat adesea să identifice, îndărătul portretelor narative, “originalul”. Unii au căutat-o pe Emma Bovary în toate domniţele neîmplinite erotic de la jumătatea secolului al XIX-lea, cîţiva ani după. Treabă absolut imposibilă şi deşartă. Şi pentru că nu le-a succes investigaţia, l-au dat în judecată pe Flaubert, acuzîndu-l prin vocea procurorului Pinard de corupere a moravurilor. Procesul a rămas de pomină şi nu a oferit, nici el, vreun rezultat palpabil. Femeia visează în continuare pe amant, aşteaptă să coboare pe horn, învăluit într-o mantie de tenebre şi funingini, iar bărbatul invocă, nemulţumit de consoartă, un ipotetic etern feminin, care se vădeşte mereu şi mereu trecător. Te pufneşte, brusc, rîsul…

Exegeţi şi mai scrupuloşi au căutat, în cuprinsul realităţii, un prototip pentru irealitatea vaporoasă a Annei Karenina şi au constatat, cu acest prilej, faptul că rata sinuciderilor e mai mare la femei decît la bărbaţi, la persoanele care se apropie de patruzeci de ani decît la cele care au trecut victorioase de optzeci. Observaţia are o indiscutabilă valoare metafizică (şi trebuie consemnată ca atare). Dar dintr-un punct de vedere strict literar, ea este, desigur, nulă. Cînd se apropie finalul, eşti obligat să te rezumi drastic. Prin urmare, mă rezum la a preciza doar atît: Şebelski e o făptură iscată din conjuncţia vrerii inefabile a lui Dumnezeu cu o reminiscenţă de lectură. A-l asemui cu diferiţi indivizi, de o mai mare sau mai mică notorietate, din Iaşi, Calcutta ori San Francisco, înseamnă a-i aduce o impardonabilă jignire. Chiar dacă e doar o fragedă alcătuire de cuvinte, chiar dacă a rămas văduv, Şebelski are onoarea lui de familist. Nu suferă comparaţie…


Citiţi în continuare!

joi, 7 martie 2013

Idealul lui Şebelski


Zilele trecute, răsfoind o publicaţie literară, am făcut o constatare uimită. Şebelski, personajul lui Cehov, e nemuritor şi ubicuu. Îl afli chiar acolo unde te aştepţi mai puţin. Dai nas în nas cu el, chiar şi cînd îl eviţi. Cum, n-aţi auzit încă de Şebelski? Nu-i nimic. L-aţi cunoscut aproape sigur. V-aţi lovit de el fără să vă daţi seama. E inevitabil, de altfel. Şi chiar dacă nu l-aţi cunoscut (ceea ce ar fi de mirare, totuşi), îl veţi cunoaşte cît de curînd. Tocmai mi-am propus să vorbesc despre el, spre a vă pregăti dinainte.

Ce-i dreptul, în galeria personajelor lui Anton Pavlovici Cehov, numitul Şebelski nu e unul de soi. E aproape un amărît. Un becisnic. Sau măcar, pentru ochiul neprevenit, aşa pare. Propriu vorbind, Şebelski nu face mare lucru. Mai exact, nu face nimic. Taie frunză la cîini. Îşi trece ziua în discuţii lipsite (aparent) de noimă, alături de alţii, faţă de care, altminteri, se deosebeşte radical, în primul rînd, prin anvergura viziunii, aş zice. Fiindcă Şebelski are un Scop, e purtătorul unui Vis, al unei Idei. E întruparea palpabilă a unui Ideal. În ce constă el? Simplu şi nu prea. Şebelski nutreşte visul de a avea o rentă de trei mii de ruble. Pînă aici, nimic deosebit; măreţia visului se va sesiza mai încolo. Căci Şebelski nu vrea cele trei mii de ruble pentru el, Doamne fereşte… De asta ar fi în stare orice prizărit.

Şebelski aşteaptă cele trei mii de ruble într-un scop inedit: spre a se duce în exil la Paris, să spunem. Dar nu e numai atît. Să mai adaog că în Paris e un cimitir (Cehov nu precizează care) şi că acolo repausează soţia lui Şebelski. Abia acum se dumiresc lucrurile. Şebelski visează să se devoteze, cu toată greutatea celor trei mii de ruble şi a făpturii sale îndesate, unui mormînt. Altfel spus, idealul său e de a merge zilnic la cimitir şi de a privi proteguitor şi solemn misticul edificiu. De a se prosterna, altfel zis, în faţa unei Memorii. De a o păzi, de unul singur, cu înverşunare. De a ţine aprinsă, în pofida viforniţei, candela unei Imagini, la flamme d’une chandelle. Şi nu oricît, ci pînă la capătul zilelor sale. Abia acum se precizează pe retina închipuirii obşteşti, în toată amploarea lui grozavă, Idealul. Şi abia acum pricepem universalitatea lui Şebelski. El se repetă la răstimpuri, în exemplare tot mai eterate, mai străvezii, mai supte.

E suficient, de-o pildă, să moară vreun ilustru, romancier, dramaturg sau poet, nu importă. Nici nu şi-a dat bine suflarea că Şebelski (varianta lui autohtonă, se înțelege) îl şi ia în primire cu toată devoţiunea de care se simte în stare. Îi rade perii obrazului încremenit, cu briciul frecat de curea. Îi aranjează, de-o parte şi alta, favoritele. Îi piaptănă mustaţa. Îi smulge firele din nas şi urechi. Îl îmbracă în frac şi-i strînge în jurul gîtlejului lavaliera. Îl pune grijuliu în coşciug. Îl suie cu umărul pe catafalc. Îi face poze (faţă şi profil). Îl priveşte lung şi e mulţumit, chiar încîntat de sine. Îl veghează după datină. În tot acest timp, inspectează exigent din priviri durerea publicului şi-o cîntăreşte prin raport cu a sa. Nimeni nu suferă mai intens. Exclus! În durere, Şebelski este un eminent. Nimeni nu l-a iubit pe defunct mai tare ca el. Asta nu s-a ştiut pînă atunci, dar trebuia odată şi odată să se afle. Şi se află. Ceva mai tîrziu, Şebelski îl coboară pe ilustru, după ce a bătut el însuşi capacul peste raclă şi s-a prăvălit asupră-i cu zgomot surd, în groapă. Nu înainte de a ţine un discurs de revendicare cernitei asistenţe. Dă tuturor a se înţelege precis că mortul este al lui. Că prin destin, s-a ales dintre supravieţuitori unul singur, căzut de-a dreptul peste Memoria maestrului. Şi că acesta e chiar el, nepreţuitul Şebelski.

De acum înainte, Şebelski are grijă să anunţe parastasele. Preia iniţiativa comemorărilor, a praznicului, a ceremoniilor funebre. Cînd se împlineşte săptămîna de la deces, Şebelski cheamă popii, scrie la gazetă un anunţ poematic şi urcă la cimitir. Procedează aşişderi, la nouă zile, la patruzeci, la o lună, la trei luni, la şase, la un an etc. De fiecare dată, stă mereu în rîndul dintîi. Suferă vizibil. Întotdeauna mai vizibil decît fiecare vizitator în parte şi decît toţi la un loc. Dacă nu ar fi suferinţa lui, amintirea răposatului s-ar ştirbi, poate, şi s-ar estompa treptat, cum e şi firesc. Prin urmare, Şebelski suferă constant. Dacă nu ar fi vigilenţa lui, invidioşii ar insulta amintirea marelui dispărut. Prin urmare, Şebelski e vigilent. Nimic din ce-i al defunctului nu-i rămîne străin. Ineditele? El le distribuie la reviste, însoţite de un gînd pios. Noile ediţii? Toate apar sub supravegherea lui directă. Recenziile, evocările? Nimeni nu scrie fără aprobarea lui personală.

Cu defunctul, Şebelski păstrează, se înţelege, o relaţie privilegiată. Conversează, zilnic, la marginea gropii, iar, nopţile, în vis. Îi contabilizează dorinţele şi ţine seama de sugestii. Unul îi descrie paradisul. Celălalt, Şebelski, adică, îi prezintă, meticulos, infernul. Amîndoi se sprijină, cînd e greu, unul pe celălalt. De aici provine, pesemne, energia explozivă a devotului. Cînd mă întîlnesc cu el, spre seară, nu-l mai întreb nimic. Îi respect îndărătnicia. Ştiu deja încotro se îndreaptă. Ţine delicat mucul sleit al unei lumînări între degete.

Ei, aţi priceput anvergura acestui ideal? L-aţi recunoscut pe Şebelski?

În imagine: Trophime Bigot, Le chanteur a la chandelle.


Citiţi în continuare!