sâmbătă, 23 februarie 2013

Quod uitae sectabor iter?


Cu o carte (sau mai multe) s-a întîlnit şi Descartes, într-un vis plurivoc, care ar marca revelaţia “ştiinţei mirabile”, vis interpretat adesea de savanţi, fără mult succes. Descartes şi-a notat visul din 10 noiembrie 1619 (şi soluţia lui alegorică), într-un registru de format mare, cu foi din pergament lucios, care s-a pierdut între timp. Nota a fost reconstituită de comentatori după unele însemnări pe care le-au făcut biograful său, părintele Adrien Baillet, în 1691, şi, mai tîrziu, curiosul bibliograf şi bibliofil, Leibniz, care au putut pipăi şi cerceta pe îndelete zisul registru.

O paranteză: am încercat nu de mult să dau de caietul manuscris. În acest scop, am schimbat patetice scrisori, în Franţa şi Olanda, cu savanţii şi amabilii mei prieteni, membri ai Societăţii Academice de Pinealogie, Henri Gouhier, Jean Luc Marion şi André Glucksmann. Deşi plini de bunăvoinţă, răspunsul lor unanim a fost negativ: registrul nu mai poate fi găsit decît printr-o minune. Dar a existat neîndoios. Trebuie să-i credem pe cuvînt, aşadar, pe cei care pretind că l-au examinat odinioară. Iau pretenţia lor de bună şi nu pun nici o clipă la îndoială faptul că Descartes a avut visul, că l-a narat în caiet (în latineşte) şi chiar că a încercat să-i ofere o exegeză, o ipoteză explicativă.

În realitate, nu e vorba de un sigur vis, ci de trei vise succesive, fără legătură explicită unul cu altul, cum se întîmplă de obicei. Mă interesează aici numai cel de al treilea, cu aspect hermeneutic şi revelatoriu. Se face că viitorul inventor al mirabilei ştiinţe observă pe masa de lucru o carte necunoscută. O răsfoieşte şi-şi dă seama că este un dicţionar. Descoperirea îl bucură nespus, deoarece, se ştie, nimic nu e mai util în biblioteca privată decît un dicţionar serios, bine îngrijit. Dar cît de ciudat!, alături de preţiosul dicţionar, visătorul mai zăreşte o carte. De data asta, este o culegere de poeme, o antologie din poeţii latini, dispuşi cronologic (secundum seriem temporum), cu titlul de Corpus poetarum. O deschide neîntîrziat şi citeşte un vers din Ausoniu: “Quod uitae sectabor iter” (Pe ce drum al vieţii voi apuca?). Şi, în timp ce-l citeşte surprins, cineva, un bărbat necunoscut, probabil, îi arată, exaltîndu-le valoarea, alte versuri, care încep prin sintagma “Est et non” (Da şi nu). Descartes pare să le recunoască (sînt dintr-o idilă a aceluiaşi Ausoniu) şi începe să răsfoiască volumul, în căutarea versurilor. În van însă. Poezia lipseşte din cuprins. De aceea, el declară uimit necunoscutului că tocmai primise cartea în dar de la cineva. Cînd ia seama, în loc de culegerea din liricii latini ţine în mînă dicţionarul. Dar nu mai este acelaşi dicţionar, unele articole lipsesc (precum în visul lui Borges, coloanele despre Uqbar, de la paginile 917-921 ale enciclopediei americane).

Descartes laudă străinului poezia care începe cu “Quod uitae…” şi vrea s-o recite din carte. Remarcă mirat că imaginile nu fac parte din ediţia pe care obişnuieşte s-o consulte. Constatarea dezamăgită a filosofului încheie provizoriu visul. Cărţile şi necunoscutul pier dintr-o dată… Apoi, Descartes îşi urmează rătăcirea onirică. Se întreabă, mai întîi, dacă a fost numai o simplă nălucire şi hotărăşte că nu. Se întreabă, de asemenea, care e înţelesul visului. Răspunde alegoric astfel: dicţionarul e suma tuturor ştiinţelor, rezumatul ordonat al lumii (vizibile şi invizibile). Antologia de poezii reprezintă o sugestie despre reuniunea dintre Filosofie şi Înţelepciune. Sensul idilei lui Ausoniu, care începe cu versul “Quod uitae…”, e căutarea unei căi şi aflarea unui îndrumător priceput: poate însăşi teologia morală, îşi spune exegetul…

Abia acum, Descartes se trezeşte şi-şi analizează în deplină luciditate visul. Aprobă echivalenţele şi conchide că prin intermediul acestei vedenii i s-a adresat chiar Spiritul Adevărului (l’Esprit de Vérité). Nu se îndoieşte de corectitudinea lecturii sale şi a echivalărilor. Visul îi certifică, fără putinţă de tăgadă, momentul de iluminare şi de “entuziasm” (în sensul termenului grec) prin care trece. Va renova ştiinţele. Va înnoi filosofia. În consecinţa visului (şi ca o supremă adeverire a lui), va face un pelerinaj (în 1623) la Notre Dame de Lorette, în Italia, spre a mulţumi Sfintei Fecioare… Nici o clipă nu crede că a fost jucăria vreunui Spirit Malign, înşelător.

În imagine: Salvador Dali: Visul.


Citiţi în continuare!

vineri, 22 februarie 2013

Montaigne și fantasma eului



Înaintea lui Montaigne nimeni nu mai încercase un atare tip de compoziţie ”personală”. La data la care demnul urmaş al scepticilor îşi clasifica citatele în latină, cogitaţiile private şi impresiile despre lume în Eseuri, compunerea autobiografică avea numai vreo două-trei secole. În fond, s-a convenit de mult, eul e o invenţie tîrzie. Nu înseamnă că n-a existat deloc, asta se înţelege de la sine. Dar înseamnă, mai ales, că pînă în secolul al XII-lea, cînd Guibert de Nogent şi Abelard îşi redactează “autobiografiile”, eul fusese bine reprimat, din pricini asupra cărora nu voi şi nici nu are rostul să insist. Întorcîndu-mă la eseurile lui Montaigne, aş observa numai că pretenţia sa este cu totul irealistă. Şi prematură.

Pentru a vorbi necenzurat despre un ipotetic ego va trebui să-l aşteptăm pe Rousseau şi, mai apoi, post-modernitatea. Mai precis, scrierile personale (jurnalul intim, autobiografia) şi încununarea lor, perla din coroană: autof(r)icţiunea. Tentativa lui Montaigne este, nu încape vorbă, măreaţă. Rezultatul palpabil, mult sub aspiraţiile declarate făţiş: mediocru. Montaigne prezintă, cel mai adesea, un eu generic, cu însuşiri generice. Eseurile sale pot fi analizate, în consecinţă, şi sub aspectul psihologic al ratării proiectului. Cu cît urmăreşti să fii mai sincer şi mai crud cu tine însuţi şi cu aproapele, cu atîta (te) amăgeşti mai vîrtos. Eul devine o nălucă perfidă şi ermetică. În van cauţi să-i sesizezi, dintr-o dată, configuraţia şi aspectul. Eul nu poate fi o substanţă (şi nici nu e), deşi abia pornind de la el universul interior primeşte un chip definit. Montaigne se ascunde sub citate şi autorităţi. Sub minciuna poveştilor despre sine. Culege suma înţelepciunii şi smintelii celorlalţi. Se caută, mai ales, acolo unde nu e, în lecturi şi cărţi.

Asemenea făpturii viclene a sofistului, din dialogul lui Platon, eul poate fi anevoie prins într-o formulă concisă şi strălucitoare. Şi mai greu poate fi dezvăluit privirii celuilalt. Care, în treacăt fie spus, nu este interesată la propriu şi cu exclusivitate decît de ea însăşi, de fiinţa ireproşabilă din care emană, ca o rază scormonitoare şi insolentă. În lectura “portretului” eseistic are loc, ca să spun astfel, o coliziune a egoismelor. De o parte, egoismul scriptorului, al lui Montaigne. De alta, acela al cititorului. Şi nici unul nu iese în urma violentei ciocniri în cîştig.

Nu spun nici o noutate. Mai uşor e a trece cămilei prin urechea boldului decît eului prin încercarea, corosivă, a inspecţiei celuilalt. Egoism contra egoism. Făţărnicie contra făţărnicie. Autor contra lector. Şi invers. Iată motorul evoluţiunii lecturii către punctul Omega, situat în empireu. Și dincolo...

În imagine: Caravaggio, Narcissus (1599-1600)
Citiţi în continuare!

miercuri, 20 februarie 2013

Rescrierea


Talentul nu mai desemnează, de la o vreme, atît puterea de invenţie (tematică ori lingvistică), spontaneitatea, cît abilitatea de a reform(ul)a un text gata scris. Talentul reprezintă astfel o putere combinatorie, care se exercită pe o materie literară venerabilă. În post-modernitate, însuşirea despre care vorbim nu mai înseamnă a spune cel dintîi, ci a exprima din nou, în chip fericit, ceea ce deja a fost spus de altul (sau alţii). Precum în cazul lui J.M. Coetzee, să zicem. Talentul devine un tip de ingeniozitate manieristică (investigată cu acribie, mai demult, de către Gustav René Hocke) şi facultatea de a construi enigme şi de a vorbi “în ghicitură” pentru un cititor ideal, care nu a fost cuprins încă de o, la rîndu-i, ideală amnezie.

Pentru a-ţi dovedi talentul nu mai este de ajuns să înveţi pur şi simplu a grafia literele şi a-ţi scruta imaginaţia, sub un impuls divin. E necesar, în schimb, să cercetezi labirintul bibliotecii şi să-ţi exerciţi în toate direcţiile memoria. Astăzi, un Rimbaud pare de neconceput. Virginitatea minţii nu mai este un atu şi tinereţea nu mai înseamnă, pentru nimeni, o valoare în sine. Dar talentul nu e cîtuşi de puţin un (simplu) moment al senilităţii. Dimpotrivă. El numeşte, poate, însuşirea de a fi bătrîn şi dezabuzat încă de la naştere: o imposibilitate, cum ar veni. Turnura pe care a primit-o, în ultima vreme, definiţia talentului i se datorează, în primul rînd (dar nu exclusiv), lui Jorge Luis Borges însuşi, care a scris dintotdeauna pagini atinse de o vioaie senectute.

Rescrierea, s-a observat mai demult, nu e un procedeu (dacă un simplu procedeu este) foarte recent. Lautréamont, în Cînturile lui Maldoror, pare a lucra pe un mare text gata scris. El reformulează (şi reproduce într-o ordine proprie), să zicem, versete din Biblie, anumite enunţuri din Iliada şi Odiseea sau din poemele lui Pindar, versuri foarte cunoscute (sau mai puţin) din Divina Comedie ori Paradisul pierdut, cogitaţiuni din Pascal şi Vauvenargues… Probabil că, în epocă, această operaţie nu a fost sesizată în toată amploarea ei de către “marile capete moi” ale criticii literare. Abia astăzi, după ce i-am citit pe Joyce, Borges sau Eco, procedurile lautréamontiene devin perfect transparente.


Citiţi în continuare!

luni, 18 februarie 2013

Poezie, adevăr...


Pentru a deveni om, în deplinul sens al cuvîntului, cineva a acoperit pereţii piramidelor cu versuri. Ori şi-a reprimat impulsul de a ucide şi dorinţa de a fi crud, ascultînd peripeţiile inextricabile, din O mie şi una de nopţi. Mai mult de atît: şi-a testat experienţele fundamentale îndeosebi imaginîndu-le. Nu spun cine ştie ce noutate. Dacă nu ar exista un poem erotic, precum Cîntarea cîntărilor, sau poemele trubadurilor, ca să-l urmez pe Denis de Rougemont, noi am şti mult mai puţin despre iubirea pasiune şi despre frumuseţe. Dacă nu ar exista Moarte la Veneţia, ne-ar scăpa aproape în întregime ceea ce a fost numit, cam pompos, melancolia resemnată a sfîrşitului. Şi dacă nu ar exista Cartea lui Iov, nu am pricepe de ce suferinţa şi răul se acordă, pînă la urmă, cu providenţa lui Dumnezeu, chiar dacă filosofilor, pentru a răspunde la această enigmă, nu le-a fost de ajuns Theodiceea lui Leibniz.

Poezia, în sensul termenului german Dichtung, ne ascute senzaţiile, ne lărgeşte înţelegerea şi ne trage mai aproape de adevăr; ea devine, cum s-a insinuat deja, Wahrheit. Altfel spus, numai o existenţă completată livresc accede la o experienţă nuanţată. Omul iliterat, cel incult, analfabetul trăiesc, obligatoriu, o existenţă abreviată. Ideea că lectura ne falsifică, interzicîndu-ne accesul nemijlocit la adevărul lumii mi se pare, de aceea, discutabilă. Relaţia cu lumea e întotdeauna parţială. Dar fie că ne place, fie că nu, pentru omul livresc, relaţia în cauză este, orice ar susţine pontifii imediatului (şi nu sînt puţini), infinit mai bogată. Percepe mai acut cel care percepe mediat: iată un adevăr de care sînt perfect convins.

În imagine: Frank Cadovan Cowper: La belle Dame sans merci
Citiţi în continuare!

sâmbătă, 16 februarie 2013

Intitulări


Nu ştiu dacă un titlu bun poate vinde o carte proastă şi nici dacă un titlu prost conduce neapărat la efectul opus, dezastruos pentru autor. Mi se pare limpede însă că astăzi titlul se adresează în primul rînd pieţii şi că decurge din complicata ei funcţionare, peste care tronează ca un simbol secular mîna invizibilă a sorţii. Într-o lume tot mai grăbită şi în care cărţile nu mai au, poate, importanţa de altădată, vizibilitatea lor depinde, în mare măsură, de titlu. El, titlul, trebuie să frapeze, să surprindă, să fie pata stacojie pe ţesătura fracului imaculat, să atragă privirile tot mai obosite ale cititorului post-modern, să-i corecteze fatala cecitate, să-l smulgă din plictis. Nu e obligatoriu ca titlul să fie sonor, grandilocvent. E suficientă, în schimb, însuşirea lui de a se desemna limpede pe un fundal cenuşiu (pe masa buchinistului ori în fereastra librăriei) şi de a se insinua în memoria privitorului.

Din pricini evidente, titlul poate recurge la virtuţile oximoronului (deşi, în acest caz, devine oarecum previzibil) şi la puterea acestuia de a uimi, ca rezultat al coliziunii brutale a termenilor asociaţi. Dar mai potrivită, am impresia, este punerea laolaltă a unor noţiuni din genuri diferite, care nu au, la o primă privire, nici un element comun, nici o legătură. Julien Green şi strămătuşa mea (titlul unui volum de eseuri semnat de Nicolae Manolescu) reprezintă o astfel de asociere care mizează tocmai pe (aparent) uriaşa distanţă dintre termenii corelaţi. Din indiferenţa genurilor se iscă şi efectul uşor umoristic. Ce pot avea în comun autorul romanului Varuna, al celebrului jurnal şi strămătuşa (devenită legendară, altminteri) a venerabilului critic literar? Nu multe lucruri, pesemne. Dar, cu siguranţă, însuşi faptul că stau alături, în spaţiul strîmt al aceluiaşi titlu, privindu-l semnificativ pe cititor, ca două personaje dintr-o piesă gîndită de Eugen Ionesco, care constată cu surprindere că locuiesc la acelaşi număr, au aceleaşi tabieturi, aceleaşi obsesii, şi se trezesc din reverie la aceeaşi oră din zi sau din noapte.

Pe un principiu similar se sprijină şi titlul cărţii  lui Alexandru Călinescu: Adriana şi Europa (Polirom, 2004). Între Adriana (care Adriana?) şi Europa (care Europă?; ”nu voiu, stimabile, să ştiu de Europa dumitale”, perorează Caţavencu!) există, cu siguranţă, o afinitate secretă şi imemorială, care se face evidentă abia prin conjugarea lor amuzantă, într-un titlu pus deasupra unui volum. Şi, mai cu seamă, prin lectura amănunţită a volumului cu pricina şi a eseului titular. Abia citindu-l, afli răspunsul. În treacăt fie spus, nu ignor cîtuşi de puţin marţialul titlu Ficţiune şi infanterie, propus unei cărţi de către unul dintre cei mai impozanţi prozatori actuali. Şi nici toate celelalte titluri, celebre, care conjugă iubirea şi intriga, roşul şi negrul, războiul şi pacea sau pe filosoful Kant şi pe straniul ornitorinc.

Cînd spuneam că un titlu poate bîntui memoria celor care-l citesc făceam aluzie, mai degrabă, la titlul parodic, corectiv, tot mai frecvent de la o vreme. De data asta, titlul devine atractiv nu printr-o conjuncţie lautréamontiană de termeni neaşteptaţi, ci prin re-scrierea unor sintagme mai mult sau mai puţin obsedante, pe care le oferă universul foarte încăpător al ficţiunii literare. Cînd nu este de-a dreptul un citat, precum Numele trandafirului al lui Umberto Eco (“stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus”), care repetă întocmai o formulă dintr-un hexametru latin, compus în secolul al XII-lea (amintit şi de Huizinga în cartea sa despre Evul Mediu), titlul reformulează, într-un scop adeseori ironic, un nume precedent ori o altă enunţare ilustră, apreciate unanim.

Afinităţi selective şi, mai apoi, Afinităţi efective, titlurile unor prea-iscusite cărţi semnate de poetul Şerban Foarţă, reprezintă, în acest articol, ultimele exemple pe care le ofer. De data aceasta, cvasi-ineditul titlului şi trimiterea ingenioasă la trecut au finalitatea de a-l flata pe cititorul care ştie deja că prin anii 1808-1809, Goethe a scris un roman intitulat Afinităţi elective, după ce publicase mai devreme, în 1774, Suferinţele tînărului Werther, povestire cu un final precipitat, care a indus o epidemie de sinucideri în rîndul doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, pe motivul unei necorelări în amor între parteneri şi al unei afinităţi de sentimente, care nu are puterea de a se confirma în real…


Citiţi în continuare!

miercuri, 13 februarie 2013

Breviarul sceptic: primirea critică (4)


Poetul Radu Vancu despre Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate (Polirom, 2012) pe Contributors.ro: ”Deseori, prostia vine din excesul de inteligenţă. Un prost, spunea Einstein, e cel care, atunci când îl întrebi cât e ceasul, începe să-ţi explice doct că timpul e relativ. Eseul lui Valeriu Gherghel despre simplitate în intepretare e un manifest împotriva acestui gen de prostie doctă. A fi simplu în intepretare înseamnă, ni se spune, „a accepta faptul incomod că poţi explica numai ceea ce poţi explica”, aşa încât dacă într-o poveste e vorba despre trei purceluşi e stupid să discuţi despre cei trei Magi de la Răsărit, despre trifoiul mistic, despre schemele triadice în istoria omenirii etc. Pentru a fi simplu, Gherghel discută cu argumente extrem de sofisticate autorii cei mai „problematici”: Sfântul Augustin, Dante, Cervantes, Blake etc. E, desigur, multă (auto)ironie în exerciţiul acesta de simplitate sofisticată şi multifolie; mie mi-a adus aminte de eseurile narative ale lui Borges – despre care argentinianul spunea că le rescrie şi de nouă ori, până ajung să pară neglijente. Similar, intricat-eruditele texte ale lui Gherghel par rescrise şi polisate până ajung să aibă luciul şi aparenţa simplităţii. Singurul borgesian adevărat (ca anvergură a erudiţiei & amp; calitate hipnotică a scriiturii) dintre toţi eseiştii noştri de azi”.


Citiţi în continuare!

marți, 12 februarie 2013

Elogiul mediocrității


Mediocritatea nu este negreșit ceva de respins. O repudiază îndeosebi indivizii aroganți și nerăbdători. Rabelais ne îndeamnă chiar să o practicăm (mai cu seamă în viață). El înțelegea mediocritatea în sensul etimologic al cuvîntului: în primul rînd ca măsură. Sau ca bun simț. Firește, măsura se cuvine a fi urmată în toate cele, în dorințe, în vorbe, în fapte, în raționamente, în redactarea cărților etc. Este destul de curios să găsim la un excesiv (măcar stilistic!) ca Rabelais acest îndemn la cumpătare. La fel de modest s-a privit pe sine și Descartes. În Discurs asupra metodei, filosoful se caracteriza, fără să ezite, că avînd o ”minte mediocră”. Trebuie să-l credem pe cuvînt. Descartes afirma, de fapt, că mintea lui nu este cîtuși de puțin înclinată spre exces.

Știam acest adevăr al umilinței mai de mult. L-am amintit, de altfel, și în Breviarul sceptic. De curînd, am descoperit un volum intitulat Éloge de la médiocrité: le juste milieu à la Renaissance (Paris: Éditions Rue d'Ulm, 2005, 247p.) în îngrijirea lui Emmanuel Naya și Anne-Pascale Pouey-Mounou. Volumul cuprinde paisprezece studii pe tema ”aurită” a mediocrității la scriitorii și filosofii din Renaștere. S-ar fi putut intitula - nu-i așa? - la fel de bine ”Aurea mediocritas”. Recomand amatorilor de subtilități, pînă una-alta, măcar articolul semnat de Sophie Peyatavin și intitulat «Philosopher médiocrement: Gelli et Montaigne».

P. S. Imaginea unui Dumnezeu geometru (a unui Dumnezeu ”măsurat”, cum ar veni) este, probabil, cea mai potrivită ilustrație pentru această notă inevitabil modestă.


Citiţi în continuare!

duminică, 10 februarie 2013

Filosofia ca mod de viață


Filosofia nu ca doctrină, teorie, ci ca mod de a fi (în sensul de la Pierre Hadot). Un articol de Wayne J. Hankey în Laval théologique et philosophique (vol. 59, n° 2, 2003, pp.193-224). Articolul este intitulat "Philosophy as Way of Life for Christians? Iamblichan and Porphyrian Reflections on Religion, Virtue, and Philosophy in Thomas Aquinas". Pentru a-l consulta click pe titlu.

În imagine: Giacinto Brandi (1623 - 1691): Allegory of the Philosophy.


Citiţi în continuare!

joi, 7 februarie 2013

Douăsprezece cărți


Alberto Manguel, Jurnal de lectură: Un Don Juan al cărţilor, traducere de Ioana Ieronim, București: Baroque Books & Arts, 2012, 224p.

Timp de un an de zile, în fiecare lună, Manguel a recitit o carte preferată. Inclusiv Don Quijote. Inclusiv Semnul celor patru. Și-a notat impresiile și a rezultat jurnalul a cărui traducere s-a tipărit în luna octombrie a anului trecut. Pentru mai multe informații citiți, rogu-vă, notele de lectură ale Cristinei Manole din Observator cultural, nr.658, ianuarie 2013. Sau recenzia semnată de Luminița Corneanu în Dilemateca, nr.80, ianuarie 2013, p.22. Eventual cumpărați volumul și meditați la o afirmație precum aceea care urmeaza: “Noi citim ce vrem să citim, nu ce a scris autorul”...


Citiţi în continuare!

miercuri, 6 februarie 2013

Pascal despre iubire


”Suntem pe lume pentru altceva decît pentru a iubi? (…) Chiar în lucrurile în care în aparenţă nu este vorba de dragoste, ea este prezentă în ascuns şi nu-i cu putinţă ca omul să trăiască nici o clipă fără ea. Omului nu-i place să rămînă singur cu sine” (Blaise Pascal, Cugetări, XI).

Și încă: ”Pe nedrept a fost despărţită iubirea de raţiune şi au fost opuse una alteia, căci iubirea şi raţiunea nu sunt decît unul şi acelaşi lucru” (XI).


Citiţi în continuare!