vineri, 25 octombrie 2013

Prinţ şi cerşetor


Întrucît m-am învrednicit să observ (deşi sînt, mai degrabă, un observator mediocru), există în orice individ mai mult sau mai puţin imaginativ (scurt spus: în orice individ, pur şi simplu) tendinţa spontană de a-şi corija, la final, biografia. De a deplînge ceea ce ar fi putut fi într-o viaţă, dar n-a fost. În locul unui elogiu poematic, bătrînul generic se vede constrîns să compună o imprecaţie. Are melancolii.

Fiind o vîrstă a tresăririlor fiziologice involuntare, senectutea dă mereu astfel de porniri necugetate. În cazul speciei umane, constatarea eşecului este un epilog unanim. Totul se frînge într-o concluzie pesimistă: nimic mai fals decît “aventura” unei vieţi (a propriei vieți). De îndată ce s-a ivit în acest univers perfid, fără a fi fost întrebat dacă doreşte ori ba (Dumnezeu nu mai consultă pe nimeni!), omul îşi dă seama că se înfundă în inautentic. Îndemnurile metafizicienilor nu-i folosesc la nimic. Avertismentul înţelepţilor este tardiv. În loc să trăiască, omul generic a fost trăit. În loc să decidă, s-a supus. În loc să judece, a fost judecat. A trăit ca oricare altul comedia alienării.

Nici n-are rost să mai spun. Ar fi vrut, temerarul, să fi experimentat aievea o coliziune erotică irepetabilă, să fi sesizat ivirea unui nou –ism (a post-post-modernismului), să fi simţit o imensă frică, precum aceea din anul O Mie. Nimic din toate acestea. S-a născut, vai, într-un an impar. Post-modernismul este cît se poate de mort. Iubirea trubadurilor s-a stins. Sigur, ar fi vrut să fi fost Malraux, maica Teresa, Madonna, Valeriu Gherghel. N-a avut cînd, cum, unde. Un destin anemic i-a pre-scris anemic o biografie anemică. Neîndoielnic, ar fi dorit ca, măcar în cazul lui, sorţii să fi căzut altfel, pieziş. N-au căzut în nici un fel, fiindcă zeii nu mai joacă zaruri. Şi încă de mult.

S-a voit, precum Nietzsche, o fatalitate, un erou, un sfînt cu vedenii, un apostat. N-a fost decît un element din mulţimea tuturor mulţimilor (care se conţin şi pe ele însele ca element). În sfîrşit, poate exclama precum personajul din Idiotul: “Căci sărac sînt şi gol, un atom în vîrtejul lumii”. Un atom nici mai mare, nici mai mic decît altul. Un punct la sfîrşitul unei propoziţii vide. Ce-i dreptul, în trecutul propriu (resimţit, bineînţeles, ca impropriu), nici un individ (oricît de norocos ar fi) nu a reuşit (după estimaţiile proprii) vreo ispravă. Puneţi-l să aleagă din biografie un eveniment notabil, să arate cu degetul o sfidare, un gest ireverenţios, un scandal. Oricît va căuta, nu va găsi nimic. În consecinţă, omul (oricare ar fi el) rămîne cu impresia nesmintită că a trăit în van. Eclesiastul îl confirmă: “totul este deşertăciune” …

Pe de altă parte, citiţi, rogu-vă, amintirile marilor figuri ale istoriei. Citiţi De bello Gallico al lui Caesar. Citiţi Istoria secretă a lui Procopius din Caesarea. Citiţi gazetele. Aţi întîlnit vreun om împlinit? Nicidecum. La urma urmelor, însuşi Claude Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon, nu prezintă în paginile (pe cît de verbioase tot pe atîta de plicticoase) ale memoriilor sale decît o sumă de invidii şi bagatele. De pildă: în dimineaţa zilei de vineri, Regele s-a ciorovăit cu Monsieur. În dimineaţa următoare, Monsieur s-a ciorovăit cu Regele. Şi invers. Mai ales, invers. În definitiv, la Curtea Franţei, toţi au fost nişte meschini, nişte încuiaţi. Inclusiv bravul Saint-Simon. Cutare marchiz obişnuia să tuşească într-un moment nepotrivit. Altul îşi sufla nasul într-un moment similar. Te-apucă mila. Dacă n-ar fi fost grafomania contelui, praful şi pulberea s-ar fi ales de aceşti figuranţi.

În pofida ilustraţiilor, a pildelor, la finele unei existenţe laconice, orice subiect epistemic regretă amarnic că nu a trăit ceva irepetabil, o clipă de autenticitate, o inspiraţie, o viziune. Orice ar fi fost, nimeni nu pare prea mulţumit. Cînd trage linia şi face socoteala, omul constată pur şi simplu, cu un termen cam preţios, că a “eşuat”. Dar nici “eşecul” lui nu a fost unul mai acătării. S-a nimerit să eşueze pînă şi în eşec. Ei, dacă Destinul (sau Hazardul, sau amîndouă) ar fi binevoit, ar fi putut deveni cineva, un astru, un poet alcoolic, un balerin. Metafizic vorbind însă, el n-a putut fi decît ceea ce (şi numai ceea ce) efectiv a putut fi: nimeni altcineva. Nu i se pare suficient.

Privind din exterior spre interior (dar şi dinspre interior spre exterior), individul nostru s-ar putea să aibă oarecare îndreptăţire (fără a avea şi dreptate): “eşecul existenţial” se vădeşte oricărei introspecţii mai serioase. De îndată ce priveşti înapoi, la senectute, devii un înfrînt. Personajul şi-a dorit, poate, un anume lucru (un titlu nobiliar, o poliţă cu maimuţă) sau o însuşire (o ţinere de minte mai bună, o îndemînare la jocul de cărţi) şi nu le-a obţinut imediat, sau nu le-a obţinut la timp, sau nu le-a obţinut deloc. N-a fost să fie.

A visat, de-o pildă, să ajungă în Tokyo, să petreacă o noapte în casa frumoaselor adormite, să admire silueta unei gheişe, să-i mîngîie pielea parfumată. N-a reușit. A vrut să călătorească în inima întunericului, să cutreiere savana şi să vîneze fiare neîmblînzite. Nu i-a succes. A poftit să ajungă în Africa de Sud şi să caute diamante într-o văgăună îngustă. Nu a ajuns nici acolo. Sau, poate, a visat să ajungă un metafizician foarte sceptic, să-i deştepte pe ceilalţi. Aş! N-a apucat. A fost un sceptic credul. Zadarnic priveşte în urmă.

El, neconsolatul, a călătorit mult mai puţin decît ar fi trebuit: pînă în oraşul de reşedinţă al viitoarei soţii, la două leghe depărtare. Ce-i dreptul, a zărit la o fereastră o frumuseţe meditativă. O mlădiere de ferigi. Un gîngurit de nimfe. Acolo, în burgul provincial (în care nu se întîmplase pînă atunci nimic), s-a produs epifania. Feriga s-a rotit în jurul copacului. L-a cuprins. A fost clătinat de arşiţa iubirii. A trăit ca într-un vis fulgerător fioruri, despărţiri, regăsiri înlăcrimate, surprize, tăceri. A simţit bucurii şi suferinţe pe care “nici o pană nu le poate descrie”, nici o cerneală nu le poate fixa. Nici măcar Gogol. N-a mai perceput secundele, anotimpurile, anii. Amorul a abolit diviziunile temporale. Într-un tîrziu, cele două suflete afine s-au conjugat, s-au topit unul întru celălalt. Ce folos? Conjugarea nu i-a ferit de ratare şi plictis.

Fericiţii de odinioară au păstrat din această experienţă (altfel mirabilă) sentimentul acut că au fost înşelaţi. Cineva (diavolul, bunul Dumnezeu, un destin foarte abstract, o instanţă care spune mereu Nu) i-a tras pe sfoară. Destinul s-a manifestat, în cazul individului generic, obiectiv privind, sub forma lui cea mai agreabilă. Doar individul generic nu-i în stare să priceapă acest adevăr.

Pe de altă parte, numitul individ generic priveşte în juru-i şi observă un lucru deprimant, dar foarte precis. În trecutul său (şi nu într-altul), pe cînd iubea definitiv şi irevocabil în oraşul de provincie, un individ oarecare a ajuns în Tokyo şi a băut ceai alături de o gheişă. În acelaşi trecut (şi nu într-altul), cineva a ajuns în Chitai. S-a pătruns de înţelepciunea lui Confucius, a păşit pe Marele Zid, a considerat zîmbetul neutru al lui Buddha, s-a trezit. În acelaşi trecut, cineva a descins în Africa de Sud. Şansa i-a surîs. A coborît într-o mină. Şi-a umplut buzunarele cu diamante. A făcut cale întoarsă şi a înfiinţat un imperiu bancar. La ce bun?

În fine, un student valah a întîlnit în Londra o văduvă putred de bogată. A salutat-o prin săltarea ţilindrului şi, pentru că văduva mai păstra cîţiva nuri sub tencuială şi avea (ca orice văduvă, de altfel) pe vino-încoace, a cerut-o, pe neaşteptate, în căsătorie. Văduva a fost atît de surprinsă de enormitatea propunerii, încît a consimţit. Şi tot pe neaşteptate. Astăzi, fostul student locuieşte într-un castel bîntuit, are lachei generici şi merge la vînătoare, la fiecare sfîrşit de săptămînă, alături de alţi gentlemen la fel de blazaţi. Se simte pe de-a întregul englez, vorba lui Henry James. Doarme, desigur, într-un pat englezesc. Îşi sprijină tîmplele pe o pernă englezească. Se încălzeşte la un cămin englezesc. Respiră un văzduh englezesc. Admiră o eternă toamnă englezească. Şi, cît de ciudat!, vorbeşte o engleză cu un puternic accent englezesc. Nu are obiceiul să divagheze despre trecut. Iar cînd, totuşi, meditează la anii care s-au dus, la libertatea pe care a pierdut-o, exclamă cu o englezească atitudine flegmatică: ce ghinion amuzant să întîlneşti – exact cînd nu trebuie - o văduvă putred de bogată!

Acestea sînt faptele. Să încercăm o interpretare. Mulţi vor răspunde că totul a fost o chestiune de noroc. O împreunare inedită a constelațiilor. O ciocnire foarte originală a cometelor. Fortuna labilis. Fals! Alţii vor presupune că, în realitate, trecutul castelanului nu coincide întru totul cu trecutul insului care a iubit cu adevărat. Că este vorba de serii temporale diferite. În fine, o a treia categorie de cititori va face ipoteza că alături de o văduvă putred de bogată orice trecut devine aproape acceptabil. Din nou şi din nou: fals! Diversitatea acestor biografii, ar riposta Borges, este în realitate o iluzie vicleană. În definitiv, este vorba de una şi aceeaşi existenţă. E vorba de un singur individ, de un singur destin. Dar aceasta nu este o soluţie. Este o metaforă.

Povestea de mai sus (ca toate poveştile) are o mulţime de versiuni. Aleg una din ele. Cînd priveşte îndărăt în succesiunea celor patru vîrste, sclavul s-ar fi vrut împărat. Împăratul s-ar fi vrut sclav. Vestala s-ar fi vrut curtezană. Curtezana s-ar fi vrut vestală. Sfîntul s-ar fi fi vrut un papă desfrînat. Desfrînatul papă s-ar fi vrut un sfînt martir. Cavalerul cruciat s-ar fi vrut crescător de porci. Crescătorul de porci s-ar fi vrut cruciat. Cerşetorul orb s-ar fi vrut bancher. Bancherul s-ar fi vrut orb. Şi aşa mai departe. Şi aşa mai departe. După cum vedem, în cazul muritorilor, totul a ieşit pe dos.

5 comentarii:

Cătălin spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Valeriu Gherghel spunea...

Multumesc :)

Cătălin spunea...

Dacă geniul este să spui simplu şi frumos ceea ce alţii doar simt sau intuiesc, atunci eseul dumneavoastră este genial. Tema lui "aşi fi putut să fiu, dar..." m-a bîntuit şi mă bîntuie încă. Ştrengara joacă "soartă" versus "destin" permite multe figuri (de stil). Pe de altă parte, calmul fiziologic ce vine la pachet cu vârsta şi deseori trece drept înţelepciune are şi un rol tranchilizant-curativ.
Pentru că sunt puţini oameni care au într-adevăr ceva de spus, vă rog domnule Profesor: vorbiţi! (cel puţin) eu vă ascult.

Askein Nieksa spunea...

Nu e cine stie ce teorie literara, dar : stii (simti, crezi - dupa instanta epistemologica care primeaza pentru subiect) ca citesti o scriitura buna atunci cand :
1. nu te poti opri (nu are rost sa te opresti) din citit;
2. ai putea sa continui sa citesti variatii/ variante, la aceeasi intensitate, indefinit;
3. textul nu 'te duce' nicaieri si chiar daca iti pune in fata ochilor ceva care sa te faca sa-ti smulgi parul, totusi, un zambet (nitel tamp) sta sculptat granitic pe fata.

E cumva un loc comun ca zbieratul, mugetul nu face opera de arta, fiindca altfel vacile ar avea expozitie permanenta la moma. Dar e cert ca textul dumneavoastra, chiar daca o fi pornind de la un zbierat (asta numai dumneavoastra o stiti, poate), nu se opreste acolo. Nu stiu daca e de expus, insa ii aduceti (textului) o ofensa punandu-l in categoria (atat de vida astazi) de 'etica'. Dupa toate experientele si experimentele din deceniile trecute care s-au facut pe text, nu se poate spune nici macar ca ar intra in categoria "fara categorie". Cel mult, se poate spune ca autorul e un soi de Montaigne (ca tot il pomeneati pe aici).. mai 'haladit' intr-ale vietii (pun ghilimele, ca sa-mi fie iertat usor academismul).

Valeriu Gherghel spunea...

De acord, rubrica Etica sub care am pus eseul nu e cea mai potrivita. Nu fac filosofie. Textul meu e mai mult o fantezie, un joc al imaginatiei.

Nu vad in schimb legatura cu racnetul :)