sâmbătă, 12 octombrie 2013

Candida


De îndată ce am intrat la liceul special de Germană “Vasile Alecsandri”, i-am descoperit pe romantici. E. T. A. Hoffmann a fost unul dintre ei, cel dintîi, poate. Aveam în casă Elixirele diavolului, un roman gotic, şi Scrieri alese (volumul cuprinde cîteva povestiri parodice şi umoristice). Am început, fireşte, cu Elixirele diavolului şi am tremurat de groază, așa cum se și cuvenea. În schimb, povestirile din Opere alese m-au amuzat îndelung, temeinic. Originalitatea lui Hoffmann vine din parodierea ironică a tuturor ticurilor romantice. Nu scapă nici literatura sentimentală a lui Goethe.

Iată, de-o pildă, portretul unei preagingașe domnișoare:

“Candida citise Wilhelm Meister al lui Goethe, poeziile lui Schiller şi Inelul fermecat al lui Fouqué, dar uitase aproape tot ce citise. Cînta binişor la pian şi se acompania cîteodată şi din gură. Dansa cele mai noi françoise şi gavote şi scria lista rufelor date la spălat cu o caligrafie fină şi citeaţă. Dacă ar fi fost ceva de criticat la fata asta ar fi fost poate faptul că vorbea cam gros… şi că mînca la ceai prea multe prăjituri. Desigur, unii poeţi exaltaţi ar mai fi găsit la ea şi alte lucruri care să nu le placă, dar şi poeţii aceştia au prea multe pretenţii. Mai întîi, ei vor ca la fiecare vorbă pe care o spun, domnişoara să cadă imediat într-un extaz somnambulic, să suspine adînc, să-şi dea ochii peste cap, la nevoie chiar să leşine puţintel sau chiar să orbească cîteva clipe, ca dovadă a celei mai înalte trepte a celei mai feminine feminităţi...

Pe urmă, zisa domnişoară trebuie să cînte versurile poetului pe melodia care a ţîşnit (ei, domnişoarei) din inimă, dar să se îmbolnăvească imediat din pricina asta...

Există asceţi poetici care merg şi mai departe şi găsesc că e împotriva gingăşiei feminine ca o fată să rîdă, să mănînce, să bea şi să se îmbrace elegant, după cum cere moda. Aceştia aproape că seamănă cu sfîntul Ieronim, care interzicea fecioarelor să poarte cercei şi să mănînce peşte. Ele trebuie – aşa porunceşte sfîntul – să mănînce numai puţină iarbă fiartă, să fie mereu flămînde, dar fără să simtă foamea, să se îmbrace cu haine grosolane şi rău cusute, care să le ascundă talia, şi mai cu seamă să-şi aleagă de tovarăş o persoană serioasă, palidă, tristă şi puţintel murdară!…” (Hoffmann, E.T.A., “Piticuţ. Zis şi Cinabru”, în Opere alese, traducere de Al. Philippide, Editura pentru Literatura Universală, 1966: pp.127-128).

Avea haz E. T. A. Hoffmann.

Niciun comentariu: