joi, 3 octombrie 2013

Apelul morților


Bătrîneţea nu este, am impresia, o bucurie, deşi mulţi filosofi o descriu în acest chip. Vine o vreme în care te vezi obligat, de la sine, să meditezi asupra ei, pe cont propriu. Să-i constaţi, cu un ochi mai degrabă neputincios şi pasiv, tirania. Să deplîngi lipsa de îndurare a timpului, a sorţii, indiferenţa blazată a necesităţii. Şi, dacă îţi este cu putinţă, să te împaci cu ea. Vast program!

Îţi spui înduioşat: “Ah, dacă aş fi murit la timp!”

În faţa ravagiilor aduse de senectute, dacă am observat bine, sînt posibile două (şi numai două) atitudini mai acuzate. Două filosofii a-teoretice. Cea dintîi vede în bătrîneţe o eliberare din determinaţiile speciei. Sufletul a stat suficient în temniţa trupului. Dintr-o dată, e liber. Ca atare, bătrînul nu mai este frisonat de afectele şi emoţiile comune: iubiri năprasnice, gelozii lipsite de orice temei, naivităţi euforice, trădări etc. Toate rămîn în urmă. Cu o fiziologie împuţinată, cu nevoi abreviate, cu viaţa cît un fir de nalbă, bătrînul se poate consacra, în sfîrşit, existenţei (şi raţiunii) pure. Desprins din legături, neatîrnat, poate privi direct în lumea inteligibilă, precum Adam. În acest chip, el devine un individ ascetic, un sfînt care se ignoră, nu prin voinţă şi aspiraţii, şi nici prin efortul perseverent, ci prin fatalitatea vîrstei, a simplei aritmetici biografice, a operației de adunare.

Cînd nu mai poţi comite nici un exces (chiar dacă ţi-ai dori), te apropii inevitabil de sfinţenie. E vremea să devii sobru ca statuile şi să priveşti cu gravitate ca senatorii romani. De altfel, teologii autohtoni (dar nu numai ei) cred şi susţin că sfinţenia are grade, precum frumosul. Poate fi parţială (starea de fericire) sau deplină (starea de sanctitate). După inteligenţa lor extrem de subtilă, adulterul Ştefan cel Mare a fost mai sfînt decît, să zicem, Aurelius Augustinus şi Thoma de Aquino la un loc. Aşa este negreşit, nu am căderea să neg această axiomă dogmatică. Deşi mulţi eretici și nechibzuiți pretind că sfinţenia se poate compara numai cu virginitatea la femei. Este sau nu este. Tertium non datur. Să ne întoarcem însă la prochimen.

Prin îndărătnicie, bătrînul accede, aşadar, pe cea dintîi treaptă a sfinţeniei. Mănîncă şi doarme tot mai puţin, iubeşte eterat, îşi subţiază vrerile şi poftele, veghează şi cugetă la vanitatea oricărei existenţe. Faţă de lumea sensibilă, simte dispreţul cel mai acut, contemptus mundi, cu expresia poeţilor medievali. S-a înţelepţit de la sine, cum ar veni, printr-un simplu hazard.

A doua atitudine vede în bătrîneţe o catastrofă şi o nedreptate. Senectutea ar fi îndeosebi vîrsta decrepitudinii, a slăbiciunii fizice, a amneziilor de tot felul, a închipuirilor stupide, a bolilor de nervi şi digestive. Trupul s-a transformat deja într-o ruină. Pîntecele a căzut peste nădragi, pielea gîtului s-a încreţit, cearcănele s-au umflat sub ochii miopi. Digestia devine tot mai greoaie, viscerele se închid, prin ţevile uscate ale arterelor sîngele curge ca mîlul. Mintea cade în rutina cea mai penibilă. Scurt spus, bătrînul se preface într-o fiinţă repetitivă. Nu mai încearcă nici un gînd inedit, nici o ispită verbală. Rosteşte propoziţii a căror nulitate numai el n-o percepe. Pronunţă toate locurile comune. Se prăbuşeşte, adesea, în mutism.

Spre a nu rămîne însă în domeniul generalităţilor vulgare, al caricaturalului nesprijinit de ilustraţia concretă (singura convingătoare!), voi menţiona succint două întîmplări relativ notorii. Şi relativ recente. Prima este legată de filosoful Constantin Noica. A doua îl priveşte pe dramaturgul Eugène Ionesco. Noica percepe senectutea ca pe o aşteptată eliberare epifanică. Ea reprezintă culminaţia existenţei. Ionesco, dimpotrivă, ca pe un verdict nemeritat şi absurd. Ca pe o pedeapsă care vine de la un Dumnezeu mînios şi viclean. Cine greşeşte? Cine are dreptate? Nu îndrăznesc să decid. Nu am dreptul să judec două somităţi.

În 1969, cînd împlineşte şaizeci de ani, Constantin Noica îşi invită amicii la restaurant şi oferă un banchet. În discursul justificativ (consemnat, într-o memorabilă epistolă către Virgil Ierunca, de părintele N. Steinhardt, prezent la festin), spre mirarea convivilor, filosoful elogiază binefacerile senectuţii, “feeria îmbătrînirii”, cum va scrie, mai apoi, într-un Jurnal de idei. Abia acum, la şase decenii, consemnează Noica, omul iese cu adevărat de sub apăsarea speciei şi de sub ferbinţeala prea acuzatelor ei determinaţii. Abia în acest moment al vieţii, “animalitatea” se potoleşte, se sublimează. Bătrînul se eliberează, aşadar, din strînsoarea instinctelor, de sub impulsivitatea umorilor. Bătrînul Schopenhauer nu gîndea altfel.

A doua întîmplare îl are ca protagonist pe Eugène Ionesco. Într-un film din 1990, care a putut fi vizionat şi la noi, dramaturgul arată, într-o scenă pregnantă, mîinile deformate de artrită ale soţiei sale, chipul ei îmbătrînit, ridurile, şi întreabă cu elocvenţă pe confident (şi, fireşte, pe spectatori): “Cum de acceptă asta Dumnezeu?”. Bătrîneţea, sugerează Ionesco, este o nedreptate. Dar de ce i se meneşte omului această nedreptate este mai greu de înţeles. I-a trimis, continuă marele scriitor, în acest sens, o scrisoare Papei Ioan Paul al II-lea şi l-a întrebat acelaşi lucru: “Cum de acceptă Dumnezeu, despre care teologii susţin că este bun, îndurător, milostiv, bătrîneţea şi moartea?”. Prelatul i-a răspuns, dintru înălţimea sapienţei sale, după un scurt răgaz, concis şi definitiv: “Papa nu are răspuns la întrebările Dumneavoastră…”.

Pe Ionesco bătrîneţea şi văditele ei neajunsuri îl terorizau. Noica, în schimb, era cuprins de euforie şi speranţă. Încă o dată: cine are dreptate? Răspunsul meu nu poate fi mai deştept, mai chibzuit, mai convingător decît acela al Sanctităţii Sale.

Cel mai potrivit lucru, în acest caz, este să nu spui nimic. În faţa bătrîneţei rămîi, cît mai ai de trăit, doar cu nişte întrebări vane, la care orice răspuns este himeric. Poate de aceea un înţelept din Renaştere, un florentin, mai precis (este vorba de Lorenzo Magnificul), s-a mulţumit să cînte într-o serie de elegii, care se recitau la carnavalul din Florenţa (iar carnavalul era un foarte nimerit prilej de contemplaţie veselă a deşertăciunii lumii şi de luare a ei în rîs), inconsistenţa oricărei bucurii şi triumful insesizabil al timpului şi nefiinţei. Şi tot cu acest prilej, carnavalul, călugării se retrăgeau în pivniţele mănăstirilor şi destupau butoaiele, după care proferau către bolţile basilicii, cu ecou lovit de muri, următoarea stupefiantă exclamaţie: “Trăiască moartea!”.

În locul unui improbabil (şi nesăbuit) răspuns filosofic, voi cita, în încheiere, un fragment din Apelul morţilor de François-René de Chateaubriand, fragment cuprins în antologia poetului Şerban Foarţă, intitulată Clepsidra cu zăpadă (Polirom, 2003, p.84):

”Sa facem apelul acelor vînători de himere; să deschidem catastiful din ziua mîniei: Liber scriptus proferetur; monarhi! prinţi! miniştri! iată-l pe ambasadorul vostru, pe colegul vostru, revenit la post: unde sînteţi? Răspundeţi! Alexandru, împăratul Rusiei? – Mort. Frederic al II-lea, împăratul Austriei? – Mort. Ludovic al XVIII-lea, regele Franţei - Mort. Carol al X-lea, regele Franţei? – Mort”.

Catalogul nu se opreşte, desigur, aici. Îți ia o veșnicie să-l strigi...

P. S. În imagine: Mikhaïl Vassilievitch Nestérov (1862-1942), L'Ermite.

3 comentarii:

Cătălin spunea...

Dacă filosofia este pregătirea pentru moarte, întrebările fără răspuns sunt de fapt singurele răspunsuri posibile (despre ce nu putem vorbi...)În rest, observ că, odată cu vârsta, mă interesează din ce în ce mai puţin răspunsurile şi din ce în ce mai mult întrebările (dacă sunt interesante). dar asta e o chestiune personală, nu-i aşa?

Karina spunea...

De mii de ani creierul se frământă să dezlege misterul dramaticului destin al fiinţei umane.
Bătrâneţea este binecuvântarea lui Dumnezeu sau un blestem?
Fiecare atom, fiecare particulă a materiei urmează drumul naşterii,îmbătrânirii şi morţii. În "Muntele Vrăjit", monumentala opera a lui Thomas Mann închinată celor care, simţind că se sting, se izolează de lume pe o înălţime a pământului, un personaj ce se recomandă vechi slujitor al morţii ne imploră să credem că supraestimăm acest fenomen.

Valeriu Gherghel spunea...

Fireste ca ne intereseaza mai mult intrebarile, mai cu seama daca nu au o solutie. Mai cu seama :)

Nu cred ca batranetea este un blestem. Si mai cred ca ii dam mult prea multa importanta. Thomas Mann are dreptate :)