vineri, 20 septembrie 2013

Sic transit. Epilog


Pe Ursachi l-am vizitat adesea în casa din fundacul Dochia, la numărul 9 (casă care i-a fost rechiziţionată, prin 1985, şi pe care nu a mai putut-o recupera după 1990). Poetul ducea o existenţă aşa-zicînd spartană: se culca odată cu găinile şi se trezea cu mult înaintea lor, pe la 2 sau 3 din noapte. Imediat se apuca de scris. Accepta musafiri începînd cu orele 9-10.

Intrai într-un hol (în care m-au frapat nişte schiuri, un bolovan de rîu, o pereche de patine, o bicicletă) şi după aceea făceai la dreapta, într-o odaie-sufragerie, de o barocă, inverosimilă harababură. Totul zăcea la podea. O fotografie a lui Edgar Allan Poe, poetul melifluu cu care Ursachi semăna (şi) fizionomic, un volum cuprinzător din Faust al lui Goethe, iar deasupra unui dulap, craniul nefericitei Calypso. Pe duşumea zăceau cărţi de anticariat, cu coperte grele şi format imens, exotic (pe care mă îndoiesc că Ursachi le-a consultat vreodată), lexicoane, enciclopedii nemţeşti, tipărite cu literă gotică, foi abia însemnate cu un cuvînt sau două (în cerneală violacee, “Vater”), făcute ghemotoc şi aruncate sub masă, poezii scrise în chiar dimineaţa vizitei, deja dactilografiate atent, la două rînduri. Reţin dintr-un poem memorabil o terţină poliglotă: “Vae vae cucu victis, / Benedictus, Benedictus, / Toată moartea e un strip-tease”. Un talmeş-balmeş aiuritor (şi cam kitsch, după gustul meu de azi), asupra căruia Mihai Ursachi veghea cu ochi de gospodar satisfăcut. Zîmbea maliţios. Se distra, bineînţeles.

În dormitor, unde n-am intrat, desenase în varul pereţilor cai verzi. Aşa mi s-a spus.

Poetul era, ştiu bine, un ins mai degrabă ordonat, cu habitudini cazone, foarte grijuliu de sănătate şi de imaginea-i proprie, avar şi tipicar, non-afectiv, ludic şi fanfaron. Într-un cuvînt: un soi de cavaler don Quijote în amestec cu un general ţarist. Cînd şi-a lăsat mustaţă, asemănarea s-a desăvîrşit (inclusiv cu Edgar Allan Poe). Rezulta prin combinaţie o personalitate fulgerătoare. Priveam pios interiorul, înfiorat de hîrcă, şi ascultam cu evlavie monologul poetului. Îmi evocase odată (ca imagine seminală a unei poezii cunoscute) apariţia subită a unui dragon în fereastra de la bucătărie. A notat de îndată halucinaţia. Apoi a compus poemul intitulat Vedenie în burgul gotic. Nu mă lăsam, totuşi, înşelat. Îl priveam neîncrezător. Sînt aproape sigur că nu văzuse dragonul. Dar nu crîcneam.

În definitiv, la el am degustat cele mai bune sucuri de fructe (îndeosebi de soc). Nu-şi făcuse încă obiceiul de a bea. Cînd se îmbăta însă (cam la trei luni o dată), mergea la Teatrul Naţional ori la Filarmonică, unde aplauda anapoda, gesticula în exces şi avea grijă să fie văzut de toţi. Aşa s-a format legenda fără corespondent în realitate a unui poet alcoolic, blestemat. Personajul Ursachi - aşa cum înţelesese să-l compună atunci - fascina… Am constatat ulterior că nu doar eu căzusem pradă acestei vehemente fascinaţii: Mihai Ursachi se plimba prin tîrg cu alai, păşea ţanţoş şi avea admiratori fanatici. Îşi formase deja o Biserică, o ortodoxie. Cine greşea era numaidecît exclus.

După o primă ieşire în Portugalia, prin 1978, cînd a scris şi un sonet memorabil, poetul a plecat în Statele Unite la sfîrşitul verii lui 1981. A ajuns în Texas la nişte cunoscuţi. A hotărît să rămînă acolo. A stat aproape zece ani. N-a mai compus nici un stih. După 1981, fiind pomenit tot mai rar (şi doar de către neconsolaţii lui amici), a căzut în uitare.

Ce s-a petrecut în Statele Unite nu ştiu. Se spune (Mihai Ursachi însuşi a declarat într-un interviu la fel de puţin credibil ca toate celelalte) că şi-a susţinut un strălucit doctorat în Filosofie, pe tema afinităţilor dintre metafizica lui Heidegger şi versurile poetului Paul Celan. Tot acolo, la un simpozion, l-ar fi întîlnit pe Jacques Derrida. Filosoful deconstrucţiei i s-a părut a fi un impecabil impostor. În această privinţă, Ursachi nu s-a înşelat. La Sorbona, l-ar fi audiat pe Jean François Lyotard, părintele post-modernului, care debita numai prostii. Sceptic cum sînt, mă îndoiesc profund de adevărul acestor informaţii, ca şi de faptul că Mihai Ursachi l-a citit pe Heidegger. Nu s-a omorît cu cititul nici în ţară. De ce ar fi făcut-o în America? Poetul a susţinut ritos că a străbătut Sein und Zeit, dintr-o ochire, într-o după amiază serenă, în timp ce înota pe spate în talazurile Pacificului. Este foarte posibil, dar deloc probabil. La Universitatea din San Diego, în California, ar fi predat cursuri de creative writing. Cine ştie? Dar nu mi-l închipui într-un atelier auto, ascuns sub motorul unei maşini şi reparînd o bobină sau un cilindru. Oricum ar fi, nu s-a îmbogăţit. Bacherii americani nu-şi risipesc averea pe volume de poezii. A revenit la Iaşi cu un Dodge masiv, care nu încăpea pe drumurile din urbe şi s-a dovedit inutil. L-a parcat pentru totdeauna în curtea Casei Pogor. N-a adus, în schimb, nici o carte.

Rămîne în seama istoricilor literari dumirirea acestui incident academic. Cu doctorat sau fără, Mihai Ursachi rămîne acelaşi personaj teribil, care a influenţat existenţa şi habitudinile tuturor celor care au făcut boema Iaşilor în anii ’70.

Niciun comentariu: