joi, 19 septembrie 2013

Sic transit (3)


Mihai Ursachi a fost un profesor mai degrabă întîmplător, fără vocaţie. Se comporta ca un neamţ, dar n-avea nici o metodă. Surîdea impasibil, glumea rar, ţinea lecţii şi mai rar. Avea un umor greoi, lipsit de ironie, mordant. Nu era spontan. Unui şcolar emotiv i-a mărturisit sec, într-o după amiază mohorîtă: “Ai mutra unui traficant de droguri”. Clasa a tresăltat în hohote batjocoritoare. Şcolarul a plîns. Hagiografii mai severi l-ar numi meschin (sau inadecvat). Hagiografii mai puţin severi ar ignora cu viclenie incidentul. În acest eseu, prefer să evit orice epitet irespectuos. În definitiv, nu-i păsa de noi. Şi nu-i păsa (am constatat acest lucru mult mai tîrziu) nici de el însuşi. Timp de o oră, ne ignora. Îi răspundeam, bineînţeles, cu aceeaşi monedă. Ne ignoram reciproc.

Menţionez, totuşi, două excepţii. Prima: ne-a rezumat pe înţeles comedia metafizică a lui Friedrich Dürrenmatt, Romulus cel Mare. În luna martie a anului 476, imperiul este invadat de barbari. Cavaleria romană se retrage în dezordine. Prefectul Spurius Titus Mamma tocmai a sosit să anunţe înfrîngerea. Capitala a căzut. Statul roman e agonic. Singurul ins care îşi păstrează sîngele rece, seninătatea şi umorul este împăratul Romulus Augustus. La reşedinţa din Campania, el trăieşte înconjurat de cîrduri de găini (botezate cu nume regeşti: Tiberius, Domitian, Caracalla, Oreste etc.). Întruchipează, în felul lui original, un morosophos, un nebun-înţelept (Dürrenmatt spune limpede că este vorba de un “bufon”), care a înţeles că anumite deznodăminte sînt inevitabile (iar anumite procese, ireversibile!). Altfel spus, împăratul este un stoic. Povestea lui Romului cel Mare ne-a plăcut. După ore, ne-am bulucit la bibliotecă să împrumutăm volumul. Voiam să ştim dacă Marcus Aurelius şi Odoacru au mai produs vreun ou. În dimineaţa aceea, din păcate, numitele galinacee nu ouaseră…

A doua. De la el am învăţat genul substantivului german “Uebung”, care înseamnă “exerciţiu” (de la verbul “ueben”, a exersa ceva în vederea învăţării). Magistrul Ursachi (al cărui singur principiu pedagogic a fost acela de a nu urma nici un principiu) m-a scos la tablă, în faţa clasei, şi m-a interogat nemilos cu privire la genul lui “Uebung”. Presupunînd, vai, că numitele genuri (masculin, feminin, neutru) se păstrează în toate limbile aceleaşi, am răspuns decis: este vorba de un substantiv neutru! Ursachi m-a privit crunt, dezaprobator. Am încercat s-o dreg: e vorba, fireşte, de un substantiv masculin! Răspunsul meu s-a ales cu aceeaşi privire îngheţată. Urma inevitabil răspunsul corect. N-am avut tăria să-l reproduc: era prea simplu. Ursachi nici nu s-a sinchisit. În limba germană, “Uebung” (“die Uebung”, cu articolul hotărît) este un substantiv feminin. N-am uitat nici azi, după atîta amar de vreme. Şi nu voi uita acest amănunt pitoresc chiar dacă, într-o zi pe care o simt extrem de apropiată, se va întîmpla (matematic se va întîmpla!) să uit totul.

Din păcate, peste o lună, dacă nu greşesc, a venit o doamnă profesoară, de la care am învăţat nemţeşte şi mai puţin. Tot ce mai ştiu este propoziţia: “Der Musiker List war nicht listig”, pe care am compus-o într-un moment de distracţie. Nu-i nici o problemă…

Era greşit să încerci a învăţa ceva de la Mihai Ursachi. Înveţi îndeosebi de la persoanele meticuloase şi răbdătoare, nu de la artişti și visători. Funcţia lui Mihai Ursachi în cultura ieşeană a fost cu totul alta: ne-a adunat la un loc, ne-a dat un ideal. Ne-a transmis cîteva idiosincrazii. A aprins în rîpa Ţicăului farul Poeziei. A ridicat pe dealul Şorogarilor stindardul Artei.

(va urma sfîrșitul)

Niciun comentariu: