miercuri, 18 septembrie 2013

Sic transit (2)


Cînd am devenit amici, după lectura unui foarte sumbru poem personal (muncisem aproape un trimestru pentru a-l desăvîrşi), poem din care nu lipseau, fireşte, ingratitudinea feminină şi minciuna amorului peren, poetul mi-a declarat perfect convins şi extrem de convingător: “Numai eu [adică el, Mihai Ursachi, n. m.] mai scriu versuri la fel de subtile!”. Un zîmbet şiret i-a însoţit enunţul. În pofida îndoielilor, recunosc fără ruşine: elogiul lui m-a răscolit. Deşi Mihai Ursachi îl recita întocmai (cu egală generozitate) tuturor poeţilor indiferent de valoare. Ceea ce nu m-a împiedicat ulterior să renunţ la obiceiul nociv de a fabrica rime. Am salvat astfel multe vieţi, am cruţat multe inimi. În îmbulzeala optzecistă de poeţi care a urmat, am fost singurul scriitor aproape lucid. Nu sînt mîndru de această decizie. Nu-mi aparţine. Bunul Dumnezeu însuşi m-a ferit de păcat. Îi rămîn recunoscător.

Am povestit acest amănunt cu totul irelevant, pentru a risipi o persistentă neînţelegere pe care a creat-o poetul însuşi, într-unul din numeroasele-i accese de mitomanie. Cînd, mult mai tîrziu, a declarat cu tonul lui pontifical, peremptoriu, aproape lugubru (extrem de persuasiv, totuşi, îndeosebi cînd recita vulgului profan, într-un amfiteatru aproape deşert, Triplu poem pentru bătrînul porcar Garibaldi), cum că “n-a lucrat nici măcar o secundă sub comunişti” (cu carte de muncă!), uitase probabil această lapidară experienţă paideică. 

În treacăt fie zis, înainte de a ne cunoaşte, pe vremea cînd fusese student la Filosofie şi studia (alături de marxism-leninism) cele cinci indemonstrabile ale stoicilor şi cele treisprezece silogisme rabbinice, în vacanţa principală, pentru o sută de lei, păzise (de această dată, fără carte de muncă!) balta Ciricului şi salvase o mulţime de ageamii de la înec. Nu mint. Martor mi-e doar adevărul.

(va urma)

Niciun comentariu: