marți, 17 septembrie 2013

Sic transit (1)


Voi spune cu maximă francheţe din capul locului: Mihai Ursachi mi-a fost profesor de Germană în prima clasă de liceu, la “Vasile Alecsandri”, din septembrie pînă în luna lui octombrie a aceluiaşi an, cînd şi-a dat demisia fără un motiv manifest. Îndrept, astfel, o inexactitate biografică.

Unii colportori de anecdote pretind că a cerut consiliului magisterial, într-o şedinţă de pomină, să modifice numele stabilimentului din “Vasile Alecsandri” în “Mihai Ursachi”, deşi era limpede încă de pe atunci că sus-zisul stabiliment şcolar nu-i merita nici numele, nici prezenţa, nici panglica neagră a lavalierei. Nu era un modest ori un ipocrit. Îşi cunoştea preţul. Mihai Ursachi năzuia pesemne (poate, ironic) ca biografiile postume să consemneze într-un paragraf obscur faptul că în anul cutare, în ziua cutare, Mihai Ursachi (şi nu altcineva) a ţinut cursuri în aula “Mihai Ursachi” din liceul “Mihai Ursachi”, tocmai pe timpul existenţei sale lumeşti. Nici mai devreme, nici mai tîrziu…

Colegii au surîs, negreşit, dar n-au binevoit să-i îndeplinească dorinţa. Nu-i condamn. Au fost nişte oameni fără însuşiri, ca oricare alţii din universul nostru lipsit, la rîndu-i, de însuşiri. Vina lor este, mai degrabă, venială. N-au perceput norocul, n-au sesizat epifania şi nici faptul că erau contemporani cu însuşi Mihai Ursachi. Fireşte, este nevoie de o inteligenţă ascuţită şi de o atenţie pe măsură pentru a consemna coincidenţa propriei priviri cu evenimentul destinal. Au fost, deci, mai orbi decît Synagoga. Pe de altă parte, ca să fiu drept, Destinul nu se vădeşte oricui şi, mai cu seamă, oricînd. Trebuie să te naşti cu o percepţie adecvată.

Pe atunci - ca şi astăzi - mediocritatea lui Vasile Alecsandri se preda în manual. În fond, Mihai Ursachi publicase, în dispreţul incult şi blazat al criticii literare dintotdeauna, doar Inel cu enigmă. Puţin. Notorietatea şi gloria au irumpt, vorba poetului, “încet şi greu”. Iar cînd au irumpt în lumină de-adevăratelea, a fost prea tîrziu. Poetul trecuse Oceanul Atlantic. Lăsase în urmă orice veleitate artistică. Renunţase la scris.

Încă o expresie a evidenţei că orice canon literar este rigid (şi este stupid).

În consecinţa acestei benigne obtuzităţi, fostul profesor Ursachi s-a retras în mahalaua Ţicăului, care nici ea nu-i poartă, deocamdată, numele. Observ faptul în sine fără să mă mir. Apreciez filosofic realitatea şi făpturile: nil admirari. De regulă, erudiţii nu au iniţiative civice. La rîndul lor, edilii sînt nişte ignoranţi. Cînd a plecat din liceu, poetul nu a anunţat pe nimeni. Şi-a depus la directorul Hrib, în cabinet, o demisie laconică. I-a întors spatele. Alumnii nu l-a regretat (poate doar planturoasa Zelenîi Elena să fi oftat o vreme după el), fiindcă nimeni n-a realizat cît de exorbitantă a fost această dispariţie. Nimeni n-a plîns cum s-ar fi cuvenit. Nu s-a organizat nici o serbare. Nu s-a rostit nici un necrolog. Oamenii şi-au văzut de treburi ca şi cum Mihai Ursachi nici n-ar fi trecut pe acolo.

Colegii mei l-au ignorat. Şi l-aş fi ignorat eu însumi, cu siguranţă, dacă n-aş fi scris, horribile dictu, versuri.

În vremea juneţii, mă frisonau elegii. Mă obsedau endecasilabi. Aiuram…

(va urma)

P. S. În imagine: Carlos Schwabe, La Mort du fossoyeur.

Niciun comentariu: