duminică, 29 septembrie 2013

În vizită la morţi


Pe la mijlocul anilor ’80, am primit cu împrumut de la un prieten (un fost mare poet contemporan) o carte scrisă de Giovanni Papini. Se numea Gog. Şi se compunea dintr-o serie de însemnări şi portrete mai cu seamă negative. Cu toate acestea, un portret mi-a scăpat. Nu din vina şi neglijenţa mea. Pur şi simplu, paginile care cuprindeau portretul fuseseră rupte de către întîiul proprietar al cărţii. Multă vreme, n-am bănuit absenţa celor cinci pagini. La Sumarul din final, titlul capitolului fusese anulat, prudent, cu o dungă de tuş.

În România, poligraful italian Giovanni Papini a avut emuli fanatici. Unul dintre aceştia a fost, cum bine se ştie, însuşi Mircea Eliade. Pentru tînărul Eliade, volumul cel mai bun scris de Papini - o autobiografie romanţată de fapt, mă refer la Un om sfîrşit - a constituit un soi de manifest şi de program. Papini îşi descria acolo revoltele culturale, arşiţa enciclopedică juvenilă, năzuinţa clocotitoare către un ideal intangibil, destinul potrivnic, ingratitudinea oamenilor, dezgustul (la care, într-o concluzie, ne invita magnanim pe toţi)...

Din pricini pe care nu are rostul să le discut acum şi aici, Giovanni Papini n-a reuşit nici pe departe să întruchipeze, la senectute (cînd a şi orbit), acel ideal de savant înfricoşător, descris în febrila lui autoficţiune, Un om sfîrşit. Ca întotdeauna, idealul fusese, vai, mai presus de înzestrarea reală a victimei. Opera lui Papini, multiplă şi deconcertantă (dar mai cu seamă grăbită), abia de mai interesează astăzi pe cîţiva curioşi. Mă prenumăr printre ei.

Cărturarul n-a reuşit niciodată să se fixeze. A refuzat orice specializare. A scris, astfel, cu egală indispoziţie, despre literatura italiană, despre viaţa lui Dante, despre declinul umanităţii, despre viaţa lui Iisus, despre inutilitatea filosofilor, despre viaţa sfîntului Augustin, despre el însuşi (mai ales, despre el însuşi) şi, în fine, despre viaţa lui Gog. A scrutat, cum vedem, toate biografiile, dar a fost un mediocru observator şi un lamentabil copist.

Fără a da dovadă de vreo pricepere speculativă aparte, fără intuiţii şi viziuni, sub impulsul lui Nietzsche, a negat rostul filosofiilor şi i-a blamat pe înţelepţi. Bine a făcut. Îi aprob întru totul intenţia, îmi displace, în schimb, realizarea. Cartea n-are haz. A scris diatribe şi imprecaţii fără a fi convins de dreptatea lor. Altfel spus, a avut o puzderie de curiozităţi minore, dar n-a fost vizitat de nici o pasiune adevărată. Versatilitatea i-a fost cel mai înverşunat duşman. Pînă la urmă, l-a ucis şi l-a îngropat sub un maldăr de cărţi din care nu redactase decît prologul. Nu-i de mirare. Lui Papini i-a lipsit tocmai reflexivitatea (o virtute extrem de rară în modernitate), puterea de a privi, prin oglindă, la sine. Dacă nu reuşeşti să-ţi măsori chipul, nu-i nici o scofală să te strîmbi. A rămas pînă la bătrîneţe un cercetător infantil, puer senex.

Pentru mulţi cititori însă, Giovanni Papini rămîne legat de una din perioadele cele mai sumbre din istoria României. Perioada în care cărţile sale (şi nu numai ale sale) au fost mutilate în chip deliberat. Şi nu de către instituţia cenzurii (ori de către funcţionarii ei conştiincioşi), ci de către cititorii înşişi, sub imperiul fricii. Victima unei atari mutilări fusese chiar volumul numit în preambul: foarte vioiul jurnal al miliardarului Gog.

Această carte a lui Giovanni Papini a fost tradusă în anul 1942, de către o iubitoare a literaturii furiosului encicloped(ist) italian, Ileana Zara. În 1990, volumul a fost cu grăbire reeditat la editura Univers, în colecţia “Romanul secolului XX”, fără modificări, din necesitatea recuperării. Papini îl redactase în 1931.

Gog poate fi desemnat numai la modul impropriu (şi cu mare aproximaţie) drept un “roman”. Este în realitate o scriere fragmentară, cu un protagonist grotesc, Gog pe numele său (nume împrumutat, fireşte, din textul Apocalipsei, XX, 7: “Satana va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile, pe Gog şi pe Magog”), diminutiv, totuşi, de la mult mai sobrul Goggins, ins putred de bogat şi învîrtind galbenii cu lopata, bibliofil tenace (dar fără vocaţia lecturii), gurmet (precum numai arhiepiscopii şi asceţii pot fi), călător neobosit de-a lungul şi de-a latul lumii sublunare (şi îndeosebi al Europei), vizitator (contra cost, uneori) al multor mărimi culturale şi politice din perioada interbelică (Frazer, Freud, Ford, Gandhi, Knut Hamsun, H. G. Wells) şi gînditor privat, cu aplecări cinice şi antihedoniste. Într-un singur cuvînt: un egoist.

Spectacolul narativ realizat de Giovanni Papini este, în primul rînd, caricatural şi demistificator. Jurnalul mult curiosului Gog se transformă treptat într-o serie de portrete în aqua forte. Scriitorul atinge, fără a adînci, în secţiuni care caută mereu să-l uimească pe cititor şi să-i sfideze bunul simț, o mulţime de subiecte aşa-zicînd eterne: vanitatea gloriei (Knut Hamsun dezvăluie musafirului Gog adevărul că notorietatea reprezintă o povară), zădărnicia existenţei (Gog lasă jurnalul în mîinile autorului şi dispare), facilitatea poeziei avangardiste (milardarul organizează un atelier de versuri, dar concediază cu oroare pe poeţii poligloţi sau hermetici, pe scriitorii de genul lui Vasilisk Gnedov, autorul Poemului de sfîrşit, care constă doar din titlu), folosul bolilor (în realitate, spune medicul Olafsen diaristului, maladia este un remediu, precum vaccinul, şi numai oamenii suferinzi ajung centenari), prăbuşirea civilizaţiei occidentale (nimic mai nociv decît oraşele, edificiile şi şoselele), triumful nebuniei etc.

Peregrinul întîlneşte tot felul de ciudaţi: un autor dramatic din Moscova plănuieşte teatrul fără actori profesionişti, unde rolul lui Caesar, care este ucis de-adevăratelea pe scenă, este interpretat de către un condamnat la moarte ori de către un sinucigaş; un anume Rabah Tehom afirmă că întrucît excesul de raţiune duce la nebunie, numai excesul de nebunie poate accede la adevăr; filosofia se cuvine a fi înlocuită de filomanie. În acest nobil scop, Rabah Tehom caută fonduri pentru înfiinţarea unui “Institut de demenţă voluntară”. Un istoric porneşte relatarea evenimentelor dinspre prezent spre trecut.

Surprinzător însă este următorul lucru. Din volumul împrumutat de mine lipsea, cum am spus deasupra, un capitol: şi anume acela în care Gog îl vizitează pe Vladimir Ilici Lenin, în vila somptuoasă din apropierea Moscovei, edificiu împărţit echitabil de tiranul muribund, cu inenarabila lui admiratoare şi infirmieră, Nadejda Krupskaia, “femeia groasă şi tăcută”, soţia.

Lipsa capitolului poate fi explicată, cred, în chipul următor. Publicată în 1942 (în toiul războiului), versiunea lui Gog (şi mai ales capitolul despre Lenin) va fi constituit pentru cititorii români una din cărţile de amuzament. Puteau cunoaşte prin intermediul ei portretul unui adevărat comunist. Rezultă din capitol un personaj sangvinar, un monstru de gîndire calculată, care descrie vizitatorului, fără a se feri cîtuşi de puţin, planul unei Rusii transformate într-o “ocnă pacifică”, fapt care s-a şi întîmplat foarte curînd sub urmaşii lui, dar la impulsul său decisiv.

Dar ceea ce fusese o lectură de plăcere în anii războiului, devenise la sfîrşitul lui, în epoca de “aşezare” a noii societăţi, prohibit şi periculos. Întîiul deţinător al volumului nu s-a îndurat, totuşi, să-i dea foc, dar a desprins şi îndepărtat în întregime capitolul despre maleficul personaj (capitol care nici măcar nu este cel mai reuşit din volum)…

Aşa îmi explic lipsa capitolului din cartea lui Giovanni Papini.

Niciun comentariu: