miercuri, 25 septembrie 2013

Fiicele Poppeei. Final provizoriu


Un istoric minuţios şi perfid a enumerat mai bine de zece tipuri de ornatrix la romani, adică de sclave extrem de pricepute, care aveau ca obligaţie înfrumuseţarea matroanelor. Una trebuia să elimine cu penseta firele rebele sau decolorate de vîrstă din pletele stăpînei. Alta, să-i aranjeze părul cu peria şi să i-l onduleze cu fierul înroşit. O a treia, sa i-l dea cu parfum şi pomade (această sclavă se numea psecas şi era cea mai nedreptăţită, notează Juvenal). A patra îi ungea trupul cu ulei aromat. O a cincea îi colora sprîncenele cu negru şi pleoapele cu glauc. Altele îi îngrijeau unghiile, o ajutau la îmbrăcat, îi ţineau oglinda, îi purtau mantia, îi verificau ţinuta etc. În fine, ultima (care se numea, semnificativ, parasita!) o acoperea de complimente, îi elogia frumuseţea, o deifica.

Din acest punct de vedere, să mai spun?, orice bărbat este (sau ar trebui să devină) un parazit. Omul nu este condamnat să fie liber, dimpotrivă: omul este condamnat sa paraziteze retoric desăvîrşirea fugace a femeii. Cititorii mei cunosc: poeţii n-au stat niciodată degeaba. Ce-i drept, ei au exaltat numai aparenţa înşelătoare. Am deplîns adesea superficialitatea lor, graba. Poeţii n-au îndrăznit niciodată să scruteze fondul, adîncimile. După unii gînditori, nici nu aveau ce. Așa cum a stabilit un conclav de teologi, încă din secolul al XII-lea (chiar mai devreme), înăuntrul femeii nu se află un suflet simţitor, ca la bărbatul normal. Poeţii misogini (şi Eminescu printre ei) au exploatat cum se cuvine acest adevăr venerabil:

      “Cînd vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila
      - De ai inimă şi minte – feri în lături, e Dalila…”

Cred, totuşi, că poetul exagera oarecum.

În secolul I, la Roma, parfumatul, spune un autor ecleziastic, devine o adevărată manie. În locuinţe, de tavan atîrnau un fel de tipsii, asemănătoare cădelniţei preotului, în care se mistuiau în cărbuni mirodenii cu arome multiple. Femeile îşi parfumau diferit, după o savantă inspiraţie, părţile trupului. Pentru mîini se folosea mirtul, pentru sîni, uleiul de palmier, pentru păr, tinctura de maghiran, pentru genunchi, esenţa de mosc, pentru glezne, verbina. Gura se aroma, în sfîrşit, cu apă de Cosmus sau apă de Niceros. Şi aşa mai departe… 

Teologii creştini au observat o legătură directă şi imediată între frumuseţea corijată prin meşteşug şi viciu. Alterarea naturii s-ar încheia negreşit prin adulter. Numai aşa îmi explic diatriba (profund nedreaptă!) a sfîntului Ambrosius, magistrul sfîntului Augustin şi inspiratorul multor sfinţi şi sfinte de mai tîrziu. Ambrosius foloseşte stilul înalt, vehement, al vizionarilor. Remarc, în treacăt, că Aurelius Augustin prezintă în De doctrina christiana, pe urmele oratorilor greci, trei stiluri de elocinţă: simplu (sau umil), temperat şi înalt (sau sublim). În pasajul ilustrativ, Ambrosius foloseşte, cum vom observa de îndată, stilul sublim.

Pasajul citat este reprodus în De doctrina... Să luăm aminte: “[Astfel] străduindu-se să îi placă altuia, [femeia] ajunge să nu îşi placă sieşi. Ce judecător mai adevărat al urîţeniei tale să căutăm, femeie, decît pe tine însăţi, care te temi să fii văzută [aşa cum eşti]? Dacă eşti frumoasă, de ce te-ai ascunde? Iar dacă eşti urîtă, de ce te minţi că eşti frumoasă? Faptele rele sînt aproape mai suportabile în cazul adulterului, în care cea alterată este castitatea; dar în cazul nostru [al folosirii cosmeticelor] - natura”.

Poeţii, în schimb, au dat dovadă de mult mai multă bunăvoință și inteligenţă decît toţi filosofii şi teologii la un loc. În compuneri pe drept cuvînt nemuritoare, ei au transformat femeia într-o alcătuire minerală, perenă, de safire şi granate. Observăm astfel că domniţa are întotdeauna ochii de peruzea, mîinile de chrysolit, degetele de alabastru, unghiile de lapislazuli, trupul de chihlimbar, fesele din marmură de Carrara, intestinele de caolin, dinţii de cleştar, inima de cremene (ca la Eminescu), sufletul de granit.

Alţi poeţi (şi, îndeosebi, Ezra Pound) au recunoscut în femeie o făptură vegetală, înrudită cu florile, polenul şi fructele de pădure. În această anatomie botanică, pielea și carnea femeii au gustul migdalelor şi al smochinei, strălucirea mată a chihlimbarului, tăria nucii de cocos. Trupul domniței întrece supleţea lianei, (fr)agilitatea trestiei, transparenţa petalelor de cireş. El emană, deopotrivă, aroma răşinilor, mirosul definitiv al crinului regal, respirația nuferilor.

În fine, o a treia categorie de barzi a elogiat în femeie îngerul copilăros, ambigen, situat deasupra slăbiciunilor omeneşti ori căzut pentru totdeauna în păcat. Din cîte am observat, Emil Brumaru face parte din această serie prestigioasă.

Prin Une charogne, malițiosul Baudelaire a întrerupt, printr-un gest decis, atît tradiţia mineralizării cît şi tradiţia vegetală. N-a mai vorbit de îngeri, de serafimi, de ferigi. El a inaugurat, pur și simplu, poezia “organică”, a descompunerii. A zădărniciei.

Constat, în încheiere, că am devenit mult mai înţelegător cu arta gratuită a înfrumuseţării. Hotărît lucru, refuzul frumuseţii, în toate înfăţişările ei, cultul expresiei naturale, sau, dimpotrivă, exaltarea unei frumuseţi pur spirituale, ca în Evul Mediu, ţin negreşit de îngustimea minţii.

Intriganta Poppea mi-a devenit brusc simpatică…

2 comentarii:

Karina spunea...

Îngerul Azazel, le-a arătat femeilor "arta de a-şi picta conturul ochilor cu antimoniu". Asta după greseala Evei. Se spune că el a inventat arta frumuseţii. O artă ce a evoluat în funcţie de epoci, de credinţe, de morală şi de tehnici. De la băile şi unguentele din Egiptul Antic, fardurile şi culorile măştilor de seducţie ale Romei, înălbirea feţei, fardul de obraz şi aluniţe false în epoca clasică ajungem la frumuseţea naturală al secolului al XVIII-lea. Apogeul îl reprezintă apariţia industriei cosmetice în secolul al XIX-lea.
AYURVEDA aminteşte că frumuseţea feminină veritabilă este o rezultanta a armoniei inefabile a trupului, sufletului şi spiritului unei femei.
Femeia trebuie să fie msiterioasa, senzuală, plină de rafinament, gingăşie, să aibă puterea de a iubi şi ale calităţi arhetipale ale sufletului. Interesant articol! *****!!!

Valeriu Gherghel spunea...

Cate inventii a mai adus si mestesugul infrumusetarii! :))