duminică, 22 septembrie 2013

Epilog. Eu şi Emil Brumaru împăiaţi ca papagalul lui Flaubert


Încercînd să răspund la chestionarul lui Proust, am realizat dintr-o dată că ignor lumea sensibilă, universul în care am fost zvîrlit odinioară, fără ca bunul Dumnezeu să-mi fi cerut în prealabil acordul. Întrebările chestionarului m-au cufundat în bezna cea mai deasă. Într-un cuvînt, mi-am descoperit cu această ocazie ignoranţa. Şi nu atît ignoranţa cît indiferenţa.

Asta este. Nu mă pricep la culori, la făpturi, la insecte, la ierburi, la fotofore, la viscere (la viscere am să revin, totuşi, către sfîrşitul acestui eseu). Cînd eram şcolar întru Melancolie, eheu, fugaces…, am absentat cu mare plăcere de la ore. Mă retrăgeam în selva obscură a Galatei să citesc Elixirele diavolului. Biologia m-a dezgustat: nimic mai plicticos, Doamne, decît întîlnirea dintre un Ovul supradimensionat şi un spermatozoid stingher pe o masă de disecţie. Nici la Geografie n-am strălucit. Unde va fi fiind oare deşertul Gobi, peninsula Kamciatka, regatul Perlis? Dar sultanatul Kedah?

Matematicile mi-au produs depresii prelungite şi convingerea nulităţii mele definitive. Istoria m-a captivat o vreme, fiindcă n-am crezut niciodată în realitatea celor doisprezece cezari, a lupanarului în care se retrăgea, insaţiabilă, Messalina. Am negat cruzimea lui Ivan cel Groaznic, temeritatea lui Boleslav cel Viteaz, sfînţenia cuvioasă a lui Ştefan cel Mare. Cînd mi-am dat seama că Messalina a fost o biată tîrfă imperială (şi nu o invenţie a lui Juvenal, o fantasmă), am renunţat şi la disciplina Istoriei. Nu regret nimic. Trecutul nu mai poate fi corijat. Se cuvine să-l iei ca atare şi să te împaci cu el. Spun, deci, ca Luther: Es ist so

Din enkyklios paideia (în afara limbii latine, desigur, şi a construcţiei în ablativ), m-a sedus numai Literatura universală. Pentru umanişti, a existat în colegiu, cîndva, acest minunat obiect de studiu. Am putut compara autorii, operele. L-am descoperit pe Goethe. M-am sinucis împreună cu Werther, cu un glonte bine ţintit în tîmplă, şi, în acelaşi timp, împreună cu madame Bovary, cu arsenic. Am descifrat afinităţile elective, atracţiile vinovate, respingerile. Am zărit, în străfundul speciilor vegetale, Urpflanze. M-au atras, aşadar, romanticii germani: E. T. A. Hoffmann, Jean Paul, Novalis, Tieck, Heinrich von Kleist (dramele celui din urmă mi s-au părut prea stridente). Mai tîrziu, prozatorii francezi, poeţii… Nu percepeam pe atunci grandilocvenţa lui Balzac, a lui Stendhal. Mă desfăta nespus verbozitatea lui Victor Hugo, hélas...

În consecinţa acestor studii incomplete, n-am preferinţe în materie de culori, de făpturi, de fiinţe înaripate. Din multitudinea infinită a legumelor, identific fără ezitări numai ceapa. Dintre copaci, salcia (inevitabil, plîngătoare). Nu mă pot mîndri cu o erudiţie de botanist. În schimb, sînt un fin cunoscător al entităţilor nominale (ce altceva este surîsul?), al alcătuirilor fictive, al fiinţelor retorice. O ecuaţie cu două necunoscute mă terifică, o adunare mai lungă îmi dă frisoane. Dacă observ un poligon neregulat, un enagon, un icosagon, cad într-un leşin nesfîrşit. Cercul pătrat, în schimb, mă calmează. Imposibilităţile mă întăresc. Nefiinţele geometrice sempiterne (acelea pe care nici ochiul divinităţii nu le poate zări) îmi produc o stare de euforie. Exult.

Sînt capabil să audiez ore întregi muzica îngerilor lui Mallarmé, l’archet aux doigts. E mai presus de Bach. 

Ca să fiu sincer (şi nu am nici un temei să nu fiu), singura zburătoare care m-a interesat vreodată cu adevărat a fost pasărea Phoenix. M-a răpit teribila ei solitudine. Pasărea Phoenix reprezintă o specie cu un singur individ (dar stimez şi specia vidă). Îi ştiu obiceiurile din cele 85 de versete ale poemului redactat de Lactantius sub titlul De aue Phoenice. Singura floare care m-a atras cîndva a fost - să mai precizez? - roza absentă din orice buchet. Iar singura culoare care m-a desfătat a fost aceea a lucrurilor inexistente. Alexius von Meinong are negreşit dreptate: “există obiecte care nu există”.

Voi numi şi un arbore care m-a fascinat dintotdeauna: arborele genealogic al lui Iesei, cu fructe omeneşti, desenat în nava basilicilor, pe murii întunecaţi. Şi încă unul (dacă tot veni vorba): arborele fără umbră şi rădăcini al lui Porphyrios.

Aceasta este toată ştiinţa mea. Am respectat mot-à-mot deviza de la Delphi: Nimic prea mult! Ce vreau să spun cu această poliloghie? Nimic altceva decît că între mine şi lume s-a insinuat o serie de obiecte livreşti (şi de reprezentări mincinoase), care mă împiedică să le mai pot considera cum se cade pe cele aievea. De aceea am dificultăţi cînd sînt pus să numesc vegetaţia lumii reale, saprofitele, fauna, peştii, milipedele etc. În acest caz, devin mai nesigur decît studentul poftit la tablă de un profesor absent la un curs de Ontologie.

N-am călătorit între cocoaşele cămilelor, n-am străbătut savana, Marele Canion al fluviului Colorado, n-am privit cu atenţie un templu elen (chiar dacă am locuit mai bine de două luni la poalele Akropolei, în Thessaloniki, 15), n-am ascultat vuietul munţilor, zborul stolurilor de cocori. Am vizitat numai universurile artificiale, casa frumoaselor adormite, dughenele mîncătorilor de opiu, tavernele din Egina şi Faleron, Pavilionul Roşu.

Lectura mi-a uzat simţurile, mi-a tocit percepţia, mi-a acoperit ochii. Am devenit surd, orb, lipsit de sevă, mumificat. Precum Michel de Montaigne odinioară, ştiu o mulţime de versuri latineşti (recit fără poticniri din Ars amatoria, din Ennius), dar n-am contemplat niciodată, cum s-ar cuveni, un lan de maci, un cîmp de narcise. Oare cum miroase un fir de lămîiţă? Ce culori are floarea de myosotis? Dar hyacintul? Dar floarea-de-colţ? N-am nici o idee. Sînt mai neştiutor decît neştiinţa însăşi.

Cu toate acestea (am observat între timp), nu sînt singurul individ pervertit de lecturi. Toţi păţesc, pînă la urmă, ceva asemănător. Se usucă. Se strică. Mucegăiesc. Dar asta nu mă încălzeşte, vai, cu nimic. În pofida unui destin nemilos (în care hazardul a avut rolul decisiv), viaţa nu-i făcută doar din dezamăgiri şi lovituri. Vă rog să reţineţi această sentenţă preţioasă. Valorează greutatea ei în aur. Banalitatea gîndirii mele e străbătută (ce-i dreptul, cam rar) de fulgere sapienţiale, de intuiţii. Sînt neîndoios căutat de Muze.

Despre ce a fost vorba, totuşi? Deunăzi, am citit o tabletă semnată de însuşi poetul Emil Brumaru, în care se lamenta (ca de obicei!) de o percepţie insuficientă a lumii. Pretindea că deţine ştiinţa naturii din lexicoane şi cărţi. Se plîngea că-i întru totul livresc, o fiinţă de hîrtie. Reproduc întocmai concluzia tabletei: “voi muri livresc aşa cum am trăit”. M-am luminat dintr-o dată ca şi cum aş fi stat sub copacul Bodhi. Am tresărit bucuros. Nu sînt singur, deci. M-am recunoscut oarecum în această confesiune: de te fabula naratur

Îmi închipuisem cu totul altceva despre omul Brumaru şi despre raportul său cu peisajul cotidian, cu oicumena. Bănuisem în cazul său o imediateţe cu materia vie, o pliere pe epiderma transparentă a lucrurilor, o relaţie mai frustă cu mirosurile, culorile şi aspectul climatic ale lumii sublunare. Mă înşelasem. Emil Brumaru era, vai, un ignorant mai mare decît mine.

Și încă o ciudăţenie! Cu toate că a compus elegii misogine, versuri necruţătoare, anatomia viscerelor nu l-a tulburat pre cît s-ar fi cuvenit (ca pe meşterul François Rabelais). Deşi dacă iubeşti cu adevărat o femeie, o divă, şi-ţi propui să-i cînţi compoziţia inefabilă (şi, poate, imposibilă, cu vorba lui Flaubert), venerezi, negreşit, şi rinichii, şi pancreasul, şi splina, şi sistemul endocrin, şi sucul gastric. Nu doar suprafaţa amăgitoare. Aspectul fenomenologic. În pofida acestui adevăr, n-am întîlnit încă nici un poem de amor (în vasta operă a lui Emil Brumaru), care să elogieze precît se cuvine, în cazul sfintei Reparata, un tranzit intestinal desăvîrşit.

Nu-i de mirare. Poeţii (dar nu numai ei) cunosc femeia dintr-un capitol sumar de Medicină generală, ori, mai cu seamă, din povestirile altora. Îşi culeg inspiraţia din Cenuşăreasa lui Perrault şi nu din realitate. Numai aşa se explică balivernele aezilor. N-au palpat, fariseii, niciodată o vestală în carne şi oase. N-au mîngîiat şoldul parfumat al hangiţelor. N-au smuls rochii, n-au sfîşiat dantele, n-au rupt corsete, nu s-au ascuns sub crinoline. Poeţii exaltă fără oprire ceea ce o mînă de păgîn a vulnerat încă din vechi. Creatorul Dulapului îndrăgostit nu face excepţie. Din păcate, nici eu nu fac.

Abia acum înţeleg apologul, semnificaţia tabletei. Emil Brumaru nu a descris niciodată ceea ce a văzut cu ochii (fiindcă n-a văzut, în definitiv, nimic). Nici n-a avut nevoie. În schimb, a văzut cu limpezime ceea ce a descris într-o poezie cu o infinitate de variante. A văzut intranzitiv, în cerc vicios, precum misticii, propria-i producţie oculară. A văzut la modul tautologic vederi, viziuni, vedenii. Prin urmare, mi-am spus înseninat într-un epilog succint: pe măsură ce citim, şi citim, şi citim, ne uscăm asemenea exponatelor dintr-un muzeu de ştiinţe ale naturii.

În concluzie, cînd a consemnat mărturia, poetul Brumaru era el însuşi captiv în cuprinsul cărţilor, asemenea papagalului împăiat al lui Flaubert [1].

[1] Actualmente, sus-zisul papagal este expus simultan în spitalul Hôtel-Dieu din Rouen şi în Pavilionul din Croisset. Deşi papagalul Loulou este unul singur (acela care a stat pe masa prozatorului cîtă vreme a scris Un coeur simple), specialiştii pretind că ambele exemplare ar fi deopotrivă de autentice. Caz tipic de ubicuitate muzeală…

Niciun comentariu: