vineri, 13 septembrie 2013

Disce gaudere: învață să te bucuri


S-a instituit printre intelectuali obiceiul de a arăta vulgului profan un chip cît mai dezgustat. Depresia este la mare preţ. Moda supremă consistă din a privi cît mai urît. Căutătura aspră a intrat în canonul frumuseţii spirituale. Nu eşti estetic dacă nu te încrunţi în obiectiv. Cine nu poate prezenta lumii o privire mîhnită (şi o problematică abisală) nu are acces la profunzimi (şi nici succes la femei, adică la publicul realmente cultivat). Ca să fii crezut, ca să impresionezi şi să convingi, este obligatoriu să fii mîhnit.

De la o vreme, povăţuitorii lumii sînt gravi. Dintotdeauna au fost gravi, severi. Dar ce spun gravi? Lugubri. Dar ce spun lugubri? De-a dreptul funerari. Umanitatea adoră doar adevărurile extrem de triste (faptul morţii, eşecul existenţial, decadenţa moravurilor, angoasa, deflaţiile, volatilizările…). Dacă nu-ţi păstrezi pe tot parcursul unei zile încrîncenarea, rişti să fii luat drept eretic şi pus pe grătar. Nu mai am mult şi voi mirosi precum sfinţii martiri. Din (ne)fericire, eu unul mă înfăţişez curioşilor în postura cea mai ingrată. Cînd scriu (mă feresc, totuşi, să scriu foarte des), încerc să (mă) amuz. Surîd fără avariţie, nu sînt un zgîrie-brînză. Mi-e şi ruşine să-mi divulg păcatul. Surîsul a devenit de la o vreme un delict. Numai individul simplu rîde. Numai săracii cu duhul rîd. Surîsul pare superficialitatea însăşi. Este un semn de inocenţă a minţii. Dacă surîzi, înseamnă că n-ai priceput nimic din tragedia universală. N-ai surprins încă sensul funest, descrescător al istoriei. Aşa o fi. De cinci mii de ani asistăm neputincioşi la amurgul Occidentului. Senzaţia este veche. Universul declină. Vîrsta de aur a rămas în urmă. Sîntem nişte pitici caraghioşi pe umerii unor uriaşi. Trăim într-un veac de fier.

Într-un univers atît de posac, simt, adeseori, că mă părăseşte orice îndrăzneală. N-am fost niciodată un militant ca Sartre. Un agitat ca Malraux. Un scandalagiu. Nu m-a atras cîtuşi de puţin polemica. N-am compus diatribe, satire, imprecaţii. Pricina este vădită: n-am avut niciodată exigenţe înalte, idealuri ultime, aspiraţii inedite. N-am deţinut Adevăruri. În deosebire de Flaubert, scriu termenul artă (da, însuşi termenul Artă!) cu a mic. Nici Rimbaud, săracul, n-a folosit majuscule. De metafizică nu mai are rostul să pomenesc. Nu mai face doi bani.

Deşi n-am prieteni şi refuz sistematic mondenităţile (întrucît nu-mi plac îmbulzelile), firea mea este, mai degrabă, cordială. Sînt un sceptic destins, cum ar veni. Oricît aş încerca, nu-i pot imita întru totul pe dezamăgiţi. Mi s-a reproşat deja asta într-o recenzie la un volum anterior. Dau opiniilor mele, adesea, un ton ironic şi (auto)ironia trece drept frivolitate. Cîndva, am să încerc un ton mai sever. Am să compun pagini sumbre. Deocamdată, această ispravă nu-mi reuşeşte. Însuşirea poate fi sesizată, am speranţa, (şi) din articolele subsemnatului. Menirea mea ca eseist sceptic nu este aceea de a-l speria ori, Doamne fereşte!, de a-l îngrozi pe cititor. Las această satisfacţie în seama altora. La urma urmelor, pot să-l pun pe gînduri şi fără să-l zdrobesc (de cititor zic). Deşi acest nobil scop personal nu este mereu cu putinţă. Spun vorbă mare, iată: aş vrea să destind, să bucur. “În primul rînd, fă asta, dragă Lucilius: învaţă să te bucuri, disce gaudere”, a notat într-o epistolă cunoscută Seneca. Cel care ştie să se bucure va găsi oricînd un prilej potrivit. Citiţi, rogu-vă, Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman. Citiţi Don Quijote. Priviţi într-o noapte senină cerul. Pipăiţi iarba, frunzele. Faceți bine.

În schimb, mulţi dintre noi vor să citească scrieri monahale, variante de “contemptus mundi”, tratate despre micimea lumii şi a omului, poeme despre vanitatea tuturor aspiraţiilor omeneşti, despre Nimic şi domnia lui bezmetică. N-au decît. Darnic cum mă ştiţi, le ofer spre meditaţie acest exemplu din Hamartolon soteria (X): “Deci iubeşte mai ales sufletul şi nu pofti frumuseţe deşartă, care se vestejeşte cu puţină boală. Curg zilele noastre şi frumuseţea trece. Bătrîneţea se apropie şi alergăm grabnic spre moarte. Şi ce se face atunci frumuseţea feţei noastre, cînd toate mădularele trupului se urîţesc şi se fac neputincioase, acelea care se arătau înainte frumoase? Proorocul Isaia aseamănă frumuseţile trupului cu iarba, care astăzi [e] verde şi mîine uscată; dimineaţa [e] fragedă şi seara veştedă. Astfel se sting şi verdeaţa şi frumuseţea tinereţii! Deci, cînd vezi faţă frumoasă [de tînăr, de femeie, n. m.], socoteşte cîtă stricăciune este ascunsă dincolo de frumuseţea zugrăvită a firii, şi adu-ţi aminte cum se face după moarte. Nu ce este de faţă, ci ce va fi în viitor socoteşte. Nu privi trupul, ci cercetează duhul”. Nu privi trupul! Cred că este destul pentru o şedinţă de meditaţie… În treacăt, fie spus: nu aceste opinii mă deranjează (e vorba de vechi truisme), ci repetarea lor obsesivă. Ştiu şi consimt, frumuseţea este pieritoare, viaţa mult prea scurtă, moartea aproape. Problema e alta: în pofida acestor venerabile adevăruri, pot rămîne destins? Îmi pot păstra cumpătul? Am voie să zîmbesc? Răspunsul pe care-l găsesc în Mîntuirea păcătoşilor îmi interzice surîsul. Sau, mai degrabă, îmi promite unul eschatologic. După moarte, pentru a rîde cum se cuvine, ai la dispoziţie o întreagă eternitate. Nu mă îndoiesc.

Ce-i drept, în ultimul secol, omenirea s-a blazat. Are nevoie de impulsuri, de şocuri electromagnetice, de zgomot şi furie. O zdruncini doar dacă te uiţi furios la ea. O mişti numai dacă te încrunţi. O clatini doar dacă îi vesteşti, fără a clipi, decesul imediat. Recunosc, deşi oferă negreşit satisfacţii, meseria de Casandră nu mi se potriveşte. Nu mă pricep la prorocii. N-am vocaţie de profet. Şi, îndeosebi, nu am mimica necesară, expresivitatea ridurilor, împreunarea ameninţătoare a sprîncenelor, vocea cavernoasă. Într-un cuvînt (sau două): îmi lipseşte ţinuta academică. Zîmbetul meu nu prezintă nici o garanţie. Îmi descopăr brusc afinităţi cu eul liric al lui Bacovia: par suspect.

În deosebire de literatorii elegiaci, de mînuitorii de epitete capitale, de autorii de necrologii, vreau să scriu în aşa fel încît să obţin la sfîrşitul textului meu măcar un surîs. Chiar dacă abordez, de obicei, chestiuni gracile, întortocheate sau grave. În definitiv, însăşi tema bunei dispoziţii e gravă. Unii o tratează cu vădit dispreţ. Eu, nu. Dacă nu-mi ating ţelul, mă îndoiesc de talentul propriu. N-am primit talant. Fac degeaba umbră pămîntului…

Uneori, mă întreb (şi nu găsesc un răspuns inteligent): Oare pentru ce scriu? Ca să întristez şi să irit? Ca să adaug amărăciunii generale un nou motiv? Ca să repet în alţi termeni satirele lui Juvenal? Răspund acum, o dată pentru totdeauna: în nici un caz pentru a întrista. Oamenii sînt şi aşa deprimaţi. În acest domeniu, nu mai este nevoie de încă o contribuţie privată. Din nefericire, existenţa terestră este plină de mizerii şi nefericiri, de atitudini tenebroase, de oameni cîinoşi, de fiinţe care nu ştiu de glumă, care nu au mai rîs niciodată, după ce au gîngurit involuntar în leagăn. Dacă propui o anecdotă, deprimaţii sar în sus ca fripţi. Dacă faci o ironie, o iau de bună şi se năpustesc asupra ta. Dacă ai umor, eşti pierdut…

Un gînditor deştept (mă refer la francezul Michel Eyquem de Montaigne) a spus mai demult că tristeţea şi încruntarea se însoţesc, de obicei, cu răutatea şi resentimentul. Cu invidia şi ura. Cu nevoia de a-l răni pe celălalt. De a-l face să sufere. Omul trist (care şi-a făcut obiceiul de a fi trist) mai este şi rău, şi cîinos, şi zgîrcit. E un Hagi Tudose, care nu este conştient de starea lui lamentabilă. Aţi văzut vreodată un avar (un avar veritabil şi concret), care izbucneşte într-un rîs gratuit? Trebuie să-l plăteşti ca să-şi deschidă buzele. Doi gologani: o grimasă frigidă. Efortul lui nu se încheie, aşadar, decît printr-un rînjet hidos. Un atare individ, eronat de la natură, este de plîns, credeţi-mă. Cu un asemenea ins nu e bine să stai în aceeaşi casă (şi la aceeaşi masă). E indicat să te fereşti de el, să-l eviţi, pe cît este omeneşte cu putinţă. Să-ţi iei tălpăşiţa. Termenul italian “tristezza”, spunea acelaşi gînditor deştept (tot la Montaigne mă refer), desemnează atît mîhnirea cît şi răutatea sufletească. Omul trist este, adeseori, malign. În schimb, omul vesel e magnanim şi tolerant. Veselul îţi dă şi cămaşa de pe el. Deprimatul ţi-o smulge şi o ia la sănătoasa.

Repet în încheiere: citiţi romanul gentilomului Tristram Shandy, romanul cavalerului Don Quijote. Bucuraţi-vă! Disce gaudere!

P. S. În imagine: Rembrandt, Aristote contemplant le buste d'Homère.

Niciun comentariu: