luni, 30 septembrie 2013

Frumusețea


Thomas Mann a scris cu siguranță, pe urmele lui Baudelaire, cel mai frumos imn adus fumuseții.

În capitolul al V-lea, intitulat “Noaptea Valpurgiei”, din Muntele vrăjit, Hans Castorp slăveşte, astfel, frumuseţea pur organică a Clavdiei Chauchat, femeia cu ochii înguşti de orientală, frumuseţe care nu mai este aceea a pietrelor preţioase ori a crinilor, ci a “materiei vii şi coruptibile”, a materiei ameninţate de suavii acizi ai humei. Cine nu ştie pe de rost acest imn exaltat, şoptit ca într-un delir de Hans Castorp, într-o noapte febrilă de carnaval, în franceza lui Baudelaire?


Traduc:

“Priveşte simetria uimitoare a edificiului omenesc, umerii şi şoldurile şi sînii ce înfloresc de-o parte şi de alta pe piept, şi coastele aşezate perechi, şi ombilicul în mijlocul moliciunii pîntecului, şi sexul întunecat dintre coapse! Priveşte omoplaţii care se unduiesc sub pielea mătăsoasă a spatelui, şi şira spinării coborînd spre dubla şi proaspăta luxurianţă a feselor, marile încrengături ale vaselor şi ale nervilor care se întind din trunchi sub formă de ramuri pe subsuori, şi cît corespunde structura braţelor cu aceea a picioarelor. Oh! Catifelatele regiuni ale încheieturii interioare a cotului şi a genunchiului, cu bogăţia lor de gingăşii organice, sub perniţele de carne! Ce bucurie nemărginită să mîngîi aceste locuri fermecătoare ale trupului omenesc! Bucurie de a muri fără nici un vaiet după aceea! Da, Dumnezeule, lasă-mă să simt mireasma pielii de pe rotula ta, sub care iscusita pungă articulară secretă unsoarea lunecoasă. Lasă ca buzele mele să-ţi atingă cu smerenie arteria femoralis care pulsează în adîncul coapsei şi care se bifurcă mai jos în arterele tibiei! Lasă-mă să-ţi simt exalarea porilor şi să-ţi pipăi puful, imagine omenească de apă şi albumină, sortită anatomiei mormîntului, şi lasă-mă să mor cu buzele lipite de buzele tale!”.

P. S. În imagine: Marcel René Herrfeldt (1890 – 1965): The Slave


Citiţi în continuare!

duminică, 29 septembrie 2013

În vizită la morţi


Pe la mijlocul anilor ’80, am primit cu împrumut de la un prieten (un fost mare poet contemporan) o carte scrisă de Giovanni Papini. Se numea Gog. Şi se compunea dintr-o serie de însemnări şi portrete mai cu seamă negative. Cu toate acestea, un portret mi-a scăpat. Nu din vina şi neglijenţa mea. Pur şi simplu, paginile care cuprindeau portretul fuseseră rupte de către întîiul proprietar al cărţii. Multă vreme, n-am bănuit absenţa celor cinci pagini. La Sumarul din final, titlul capitolului fusese anulat, prudent, cu o dungă de tuş.

În România, poligraful italian Giovanni Papini a avut emuli fanatici. Unul dintre aceştia a fost, cum bine se ştie, însuşi Mircea Eliade. Pentru tînărul Eliade, volumul cel mai bun scris de Papini - o autobiografie romanţată de fapt, mă refer la Un om sfîrşit - a constituit un soi de manifest şi de program. Papini îşi descria acolo revoltele culturale, arşiţa enciclopedică juvenilă, năzuinţa clocotitoare către un ideal intangibil, destinul potrivnic, ingratitudinea oamenilor, dezgustul (la care, într-o concluzie, ne invita magnanim pe toţi)...

Din pricini pe care nu are rostul să le discut acum şi aici, Giovanni Papini n-a reuşit nici pe departe să întruchipeze, la senectute (cînd a şi orbit), acel ideal de savant înfricoşător, descris în febrila lui autoficţiune, Un om sfîrşit. Ca întotdeauna, idealul fusese, vai, mai presus de înzestrarea reală a victimei. Opera lui Papini, multiplă şi deconcertantă (dar mai cu seamă grăbită), abia de mai interesează astăzi pe cîţiva curioşi. Mă prenumăr printre ei.

Cărturarul n-a reuşit niciodată să se fixeze. A refuzat orice specializare. A scris, astfel, cu egală indispoziţie, despre literatura italiană, despre viaţa lui Dante, despre declinul umanităţii, despre viaţa lui Iisus, despre inutilitatea filosofilor, despre viaţa sfîntului Augustin, despre el însuşi (mai ales, despre el însuşi) şi, în fine, despre viaţa lui Gog. A scrutat, cum vedem, toate biografiile, dar a fost un mediocru observator şi un lamentabil copist.

Fără a da dovadă de vreo pricepere speculativă aparte, fără intuiţii şi viziuni, sub impulsul lui Nietzsche, a negat rostul filosofiilor şi i-a blamat pe înţelepţi. Bine a făcut. Îi aprob întru totul intenţia, îmi displace, în schimb, realizarea. Cartea n-are haz. A scris diatribe şi imprecaţii fără a fi convins de dreptatea lor. Altfel spus, a avut o puzderie de curiozităţi minore, dar n-a fost vizitat de nici o pasiune adevărată. Versatilitatea i-a fost cel mai înverşunat duşman. Pînă la urmă, l-a ucis şi l-a îngropat sub un maldăr de cărţi din care nu redactase decît prologul. Nu-i de mirare. Lui Papini i-a lipsit tocmai reflexivitatea (o virtute extrem de rară în modernitate), puterea de a privi, prin oglindă, la sine. Dacă nu reuşeşti să-ţi măsori chipul, nu-i nici o scofală să te strîmbi. A rămas pînă la bătrîneţe un cercetător infantil, puer senex.

Pentru mulţi cititori însă, Giovanni Papini rămîne legat de una din perioadele cele mai sumbre din istoria României. Perioada în care cărţile sale (şi nu numai ale sale) au fost mutilate în chip deliberat. Şi nu de către instituţia cenzurii (ori de către funcţionarii ei conştiincioşi), ci de către cititorii înşişi, sub imperiul fricii. Victima unei atari mutilări fusese chiar volumul numit în preambul: foarte vioiul jurnal al miliardarului Gog.

Această carte a lui Giovanni Papini a fost tradusă în anul 1942, de către o iubitoare a literaturii furiosului encicloped(ist) italian, Ileana Zara. În 1990, volumul a fost cu grăbire reeditat la editura Univers, în colecţia “Romanul secolului XX”, fără modificări, din necesitatea recuperării. Papini îl redactase în 1931.

Gog poate fi desemnat numai la modul impropriu (şi cu mare aproximaţie) drept un “roman”. Este în realitate o scriere fragmentară, cu un protagonist grotesc, Gog pe numele său (nume împrumutat, fireşte, din textul Apocalipsei, XX, 7: “Satana va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile, pe Gog şi pe Magog”), diminutiv, totuşi, de la mult mai sobrul Goggins, ins putred de bogat şi învîrtind galbenii cu lopata, bibliofil tenace (dar fără vocaţia lecturii), gurmet (precum numai arhiepiscopii şi asceţii pot fi), călător neobosit de-a lungul şi de-a latul lumii sublunare (şi îndeosebi al Europei), vizitator (contra cost, uneori) al multor mărimi culturale şi politice din perioada interbelică (Frazer, Freud, Ford, Gandhi, Knut Hamsun, H. G. Wells) şi gînditor privat, cu aplecări cinice şi antihedoniste. Într-un singur cuvînt: un egoist.

Spectacolul narativ realizat de Giovanni Papini este, în primul rînd, caricatural şi demistificator. Jurnalul mult curiosului Gog se transformă treptat într-o serie de portrete în aqua forte. Scriitorul atinge, fără a adînci, în secţiuni care caută mereu să-l uimească pe cititor şi să-i sfideze bunul simț, o mulţime de subiecte aşa-zicînd eterne: vanitatea gloriei (Knut Hamsun dezvăluie musafirului Gog adevărul că notorietatea reprezintă o povară), zădărnicia existenţei (Gog lasă jurnalul în mîinile autorului şi dispare), facilitatea poeziei avangardiste (milardarul organizează un atelier de versuri, dar concediază cu oroare pe poeţii poligloţi sau hermetici, pe scriitorii de genul lui Vasilisk Gnedov, autorul Poemului de sfîrşit, care constă doar din titlu), folosul bolilor (în realitate, spune medicul Olafsen diaristului, maladia este un remediu, precum vaccinul, şi numai oamenii suferinzi ajung centenari), prăbuşirea civilizaţiei occidentale (nimic mai nociv decît oraşele, edificiile şi şoselele), triumful nebuniei etc.

Peregrinul întîlneşte tot felul de ciudaţi: un autor dramatic din Moscova plănuieşte teatrul fără actori profesionişti, unde rolul lui Caesar, care este ucis de-adevăratelea pe scenă, este interpretat de către un condamnat la moarte ori de către un sinucigaş; un anume Rabah Tehom afirmă că întrucît excesul de raţiune duce la nebunie, numai excesul de nebunie poate accede la adevăr; filosofia se cuvine a fi înlocuită de filomanie. În acest nobil scop, Rabah Tehom caută fonduri pentru înfiinţarea unui “Institut de demenţă voluntară”. Un istoric porneşte relatarea evenimentelor dinspre prezent spre trecut.

Surprinzător însă este următorul lucru. Din volumul împrumutat de mine lipsea, cum am spus deasupra, un capitol: şi anume acela în care Gog îl vizitează pe Vladimir Ilici Lenin, în vila somptuoasă din apropierea Moscovei, edificiu împărţit echitabil de tiranul muribund, cu inenarabila lui admiratoare şi infirmieră, Nadejda Krupskaia, “femeia groasă şi tăcută”, soţia.

Lipsa capitolului poate fi explicată, cred, în chipul următor. Publicată în 1942 (în toiul războiului), versiunea lui Gog (şi mai ales capitolul despre Lenin) va fi constituit pentru cititorii români una din cărţile de amuzament. Puteau cunoaşte prin intermediul ei portretul unui adevărat comunist. Rezultă din capitol un personaj sangvinar, un monstru de gîndire calculată, care descrie vizitatorului, fără a se feri cîtuşi de puţin, planul unei Rusii transformate într-o “ocnă pacifică”, fapt care s-a şi întîmplat foarte curînd sub urmaşii lui, dar la impulsul său decisiv.

Dar ceea ce fusese o lectură de plăcere în anii războiului, devenise la sfîrşitul lui, în epoca de “aşezare” a noii societăţi, prohibit şi periculos. Întîiul deţinător al volumului nu s-a îndurat, totuşi, să-i dea foc, dar a desprins şi îndepărtat în întregime capitolul despre maleficul personaj (capitol care nici măcar nu este cel mai reuşit din volum)…

Aşa îmi explic lipsa capitolului din cartea lui Giovanni Papini.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 28 septembrie 2013

Autoficțiunea. Aproximații


Autoficţiunea este o realitate literară mai veche, dar un nume relativ nou. Ca de obicei, invenţia termenului, acum trei decenii şi jumătate, nu a reuşit să impună o identitate precisă, un gen. Cîţi autori şi critici literari, tot atîtea definiţii.

Un timp, termenul “autoficţiune” a desemnat, măcar pe malurile Senei, orice veleitate narcisiacă, orice delir egotist, orice banalitate exprimată la persoana întîi a singularului, cu pretenţii de maximă francheţe. Modelul acestor scrieri dubioase şi patronul lor a fost, bineînţeles, temerara Colette.

Autoficţiunea genera anual cel puţin un proces de calomnie (întru atît de autentică era!), cel puţin o dispută biografică în gazetele cu preocupări mondene (ori feministe). Autorul se confesa în scopul, eminamente artistic, al insinuării gratuite. Textul autoficţional reprezenta, în primul rînd, o biografie cu cheie, un denunţ parfumat. A fost şi cazul lui Serge Doubrovsky, inventatorul termenului, de altfel, care a înţeles prin autoficţiune, mai degrabă, exhibiţia plicticoasă a unei nulităţii satisfăcute. Ea nu avea nevoie de cititori, ci de curioşi.

Mediocritatea textelor a compromis, în cele din urmă, înţelesul biografic al autoficţiunii. Sinceritatea nu este, prin ea însăşi, nici estetică şi nici valabilă literar. În lipsa îndemînării stilistice şi a imaginaţiei, simpla dezvăluire de sine nu contează prea mult, oricît de cinstită ar fi. Portretul nud prezintă exact atîta interes cît modelul său înmbrăcat în rochie sau frac. Nu există jurnal şi, în genere, literatură personală mai valoroase şi mai interesante decît scriitorul care semnează, imprudent ori cinic, în josul ei / lor. Pentru a scoate eul din întunericul nefiinţei şi a-i da un chip lămurit, este nevoie cel mai adesea de un literator. Notaţiile lui Julien Green sînt interesante întrucît aparţin scriitorului Julien Green şi mai puţin (sau deloc) omului. Dacă ar fi semnate de un ins oarecare, aceleaşi notaţii (îndeosebi, perseverente, în cazul lui Green) nu ar mai prezenta, probabil, nici un interes. Nu spun, din păcate, nimic original.

În consecinţa celor grifonate deasupra, termenul “autoficţiune” se cuvenea, aşadar, regîndit îndeosebi pe latura ficţiunii. Prin urmare, i s-au căutat rădăcinile în istoria literaturii. Vincent Colonna a pus pe seama lui Lucian din Samosata şi a Istoriilor adevărate invenţia discursului autoficţional. Alţii au vorbit de Lucan. Un istoric hîtru a mers îndărăt pînă la Homer. Divina commedia, Gargantua şi Pantagruel (în măsura în care meşterul Alcofribas este un personaj printre celelalte) ar fi tot autoficţiuni. Literatura de evaziune (călătoriile lui Gulliver, de exemplu) s-ar înscrie în acelaşi gen literar foarte încăpător. Cred că este prea mult. Un termen care numeşte totul nu mai numeşte nimic.

În fine, în Autofictions & autres mythomanies littéraires (Auch: Tristram, 2004), acelaşi Vincent Colonna, afirmă că abia povestirea ”Aleph” (din volumul cu acelaşi titlu) a(l) lui Jorge Luis Borges numeşte o autoficţiune veritabilă. Ar fi putut adăuga, cu mai multă îndreptăţire, am impresia, povestirea “Celălalt Borges”.

Ce va să zică, aşadar, autoficţiunea? Acest gen literar ar desemna o relatare fantezistă, în care autorul, naratorul şi protagonistul coincid. Altfel spus, în textul atoficţional, eul real şi eul fictiv (inventat, visat, scris şi re-scris) ar fi unul şi acelaşi. Problema cu adevărat gingaşă în acest caz ar fi inexistenţa (de la bun început) a eului real. De îndată ce gîndeşte la sine şi se mărturiseşte, eul real devine un eu cît se poate de fictiv. Nu există nici o realitate în afara discursului, dincolo sau dincoace de el. Eul fictiv nu are, în psihologie, un corespondent real.

Dacă am observat bine, iniţial, autoficţiunea era o minciună prezentată ca adevăr, tocmai pentru că accentul cădea pe latura biografică. Mai nou, ea a devenit un adevăr prezentat ca minciună, ca ficţiune propriu-zisă. Accentul cade acum pe invenţiune şi retorică.

P. S. În imagine: François Boucher (1703 - 1770), Le Peintre de paysage.


Citiţi în continuare!

vineri, 27 septembrie 2013

Autof(r)icțiune


Autoficțiunea este, se știe, o realitate veche, dar un termen aproape nou. Unii pun pe seama lui Lucian din Samosata invenția discursului autoficțional (prin Istoria adevărată), alții pe seama lui Lucan. Eu l-aș alege pe Michel de Montaigne.

Alții pretind că abia povestirea ”Aleph” (din volumul cu același titlu) a(l) lui Jorge Luis Borges ar fi o adevărată autoficțiune. Ce va să zică, așadar, autoficțiunea? Acest gen literar ar desemna o relatare fantezistă, în care autorul, naratorul și personajul principal coincid. Altfel spus, în textul atoficțional, eul real și eul fictiv, inventat, visat, închipuit, ar fi unul și același.

În Porunca lui rabbi Akiba, există cu siguranță cîteva autoficțiuni propriu-zise. Numesc în grabă doar trei: ”O fotografie veche de 14 ani”, ”Orbirea” și ”O simplă coincidență”. Cine are cartea poate verifica. Ele narează întîmplări și pățanii pentru al căror adevăr nu bag mîna în foc.

După apariția Breviarului seceptic, care este o carte cu finalitate umilă, academică, m-am hotărît să revin la specia autoficțiunii. Am pus deja pe blog cîteva texte de natură autoficțională. Cititorul care dorește să-și facă o imagine cu privire la conținutul lor este rugat să revadă ”eseurile” despre Mihai Ursachi, Emil Brumaru, ori cel despre buna dispoziție. Cînd voi avea un număr de aproximativ treizeci, voi pune compunerile într-o carte și o voi da la tipar.

Redactarea îmi va lua, desigur, cîteva luni, poate ani, poate decenii, poate milenii. Nu am de ce să mă grăbesc, nu? Vale et valde me ama...


Citiţi în continuare!

joi, 26 septembrie 2013

Umilința


În Scrisoarea 118: 2, sfîntul Augustin spune: ”Pentru a ajunge la adevăr, urmează calea Domnului. Prima condiţie este umilinţa. A doua, umilinţa. A treia, umilinţa. Umilinţa trebuie să preceadă toate celelalte condiţii”


Citiţi în continuare!

miercuri, 25 septembrie 2013

Fiicele Poppeei. Final provizoriu


Un istoric minuţios şi perfid a enumerat mai bine de zece tipuri de ornatrix la romani, adică de sclave extrem de pricepute, care aveau ca obligaţie înfrumuseţarea matroanelor. Una trebuia să elimine cu penseta firele rebele sau decolorate de vîrstă din pletele stăpînei. Alta, să-i aranjeze părul cu peria şi să i-l onduleze cu fierul înroşit. O a treia, sa i-l dea cu parfum şi pomade (această sclavă se numea psecas şi era cea mai nedreptăţită, notează Juvenal). A patra îi ungea trupul cu ulei aromat. O a cincea îi colora sprîncenele cu negru şi pleoapele cu glauc. Altele îi îngrijeau unghiile, o ajutau la îmbrăcat, îi ţineau oglinda, îi purtau mantia, îi verificau ţinuta etc. În fine, ultima (care se numea, semnificativ, parasita!) o acoperea de complimente, îi elogia frumuseţea, o deifica.

Din acest punct de vedere, să mai spun?, orice bărbat este (sau ar trebui să devină) un parazit. Omul nu este condamnat să fie liber, dimpotrivă: omul este condamnat sa paraziteze retoric desăvîrşirea fugace a femeii. Cititorii mei cunosc: poeţii n-au stat niciodată degeaba. Ce-i drept, ei au exaltat numai aparenţa înşelătoare. Am deplîns adesea superficialitatea lor, graba. Poeţii n-au îndrăznit niciodată să scruteze fondul, adîncimile. După unii gînditori, nici nu aveau ce. Așa cum a stabilit un conclav de teologi, încă din secolul al XII-lea (chiar mai devreme), înăuntrul femeii nu se află un suflet simţitor, ca la bărbatul normal. Poeţii misogini (şi Eminescu printre ei) au exploatat cum se cuvine acest adevăr venerabil:

      “Cînd vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila
      - De ai inimă şi minte – feri în lături, e Dalila…”

Cred, totuşi, că poetul exagera oarecum.

În secolul I, la Roma, parfumatul, spune un autor ecleziastic, devine o adevărată manie. În locuinţe, de tavan atîrnau un fel de tipsii, asemănătoare cădelniţei preotului, în care se mistuiau în cărbuni mirodenii cu arome multiple. Femeile îşi parfumau diferit, după o savantă inspiraţie, părţile trupului. Pentru mîini se folosea mirtul, pentru sîni, uleiul de palmier, pentru păr, tinctura de maghiran, pentru genunchi, esenţa de mosc, pentru glezne, verbina. Gura se aroma, în sfîrşit, cu apă de Cosmus sau apă de Niceros. Şi aşa mai departe… 

Teologii creştini au observat o legătură directă şi imediată între frumuseţea corijată prin meşteşug şi viciu. Alterarea naturii s-ar încheia negreşit prin adulter. Numai aşa îmi explic diatriba (profund nedreaptă!) a sfîntului Ambrosius, magistrul sfîntului Augustin şi inspiratorul multor sfinţi şi sfinte de mai tîrziu. Ambrosius foloseşte stilul înalt, vehement, al vizionarilor. Remarc, în treacăt, că Aurelius Augustin prezintă în De doctrina christiana, pe urmele oratorilor greci, trei stiluri de elocinţă: simplu (sau umil), temperat şi înalt (sau sublim). În pasajul ilustrativ, Ambrosius foloseşte, cum vom observa de îndată, stilul sublim.

Pasajul citat este reprodus în De doctrina... Să luăm aminte: “[Astfel] străduindu-se să îi placă altuia, [femeia] ajunge să nu îşi placă sieşi. Ce judecător mai adevărat al urîţeniei tale să căutăm, femeie, decît pe tine însăţi, care te temi să fii văzută [aşa cum eşti]? Dacă eşti frumoasă, de ce te-ai ascunde? Iar dacă eşti urîtă, de ce te minţi că eşti frumoasă? Faptele rele sînt aproape mai suportabile în cazul adulterului, în care cea alterată este castitatea; dar în cazul nostru [al folosirii cosmeticelor] - natura”.

Poeţii, în schimb, au dat dovadă de mult mai multă bunăvoință și inteligenţă decît toţi filosofii şi teologii la un loc. În compuneri pe drept cuvînt nemuritoare, ei au transformat femeia într-o alcătuire minerală, perenă, de safire şi granate. Observăm astfel că domniţa are întotdeauna ochii de peruzea, mîinile de chrysolit, degetele de alabastru, unghiile de lapislazuli, trupul de chihlimbar, fesele din marmură de Carrara, intestinele de caolin, dinţii de cleştar, inima de cremene (ca la Eminescu), sufletul de granit.

Alţi poeţi (şi, îndeosebi, Ezra Pound) au recunoscut în femeie o făptură vegetală, înrudită cu florile, polenul şi fructele de pădure. În această anatomie botanică, pielea și carnea femeii au gustul migdalelor şi al smochinei, strălucirea mată a chihlimbarului, tăria nucii de cocos. Trupul domniței întrece supleţea lianei, (fr)agilitatea trestiei, transparenţa petalelor de cireş. El emană, deopotrivă, aroma răşinilor, mirosul definitiv al crinului regal, respirația nuferilor.

În fine, o a treia categorie de barzi a elogiat în femeie îngerul copilăros, ambigen, situat deasupra slăbiciunilor omeneşti ori căzut pentru totdeauna în păcat. Din cîte am observat, Emil Brumaru face parte din această serie prestigioasă.

Prin Une charogne, malițiosul Baudelaire a întrerupt, printr-un gest decis, atît tradiţia mineralizării cît şi tradiţia vegetală. N-a mai vorbit de îngeri, de serafimi, de ferigi. El a inaugurat, pur și simplu, poezia “organică”, a descompunerii. A zădărniciei.

Constat, în încheiere, că am devenit mult mai înţelegător cu arta gratuită a înfrumuseţării. Hotărît lucru, refuzul frumuseţii, în toate înfăţişările ei, cultul expresiei naturale, sau, dimpotrivă, exaltarea unei frumuseţi pur spirituale, ca în Evul Mediu, ţin negreşit de îngustimea minţii.

Intriganta Poppea mi-a devenit brusc simpatică…


Citiţi în continuare!

luni, 23 septembrie 2013

Fiicele Poppeei (1)


Îmi amintesc cît de tare am fost uimit cînd, în Quo vadis (sau în altă carte), autorul descrie la un moment dat obiceiul Poppeei Sabina, soţia sangvinarului împărat roman Nero, de a-şi îmbăia somptuosu-i trup în lapte proaspăt de măgăriţă. Spera astfel, nefericita, că va amăgi timpul, deşi timpul nu poate fi amăgit cu nici un chip. În pofida acestui postulat sagace (şi tenace), sînt sigur că toate celelalte femei procedau pe atunci la fel. Obiceiul s-a păstrat pînă astăzi neştirbit.

Nu cred că greşesc. N-am această meteahnă. Adevăr enunț. Păcatul aparţine cu exclusivitate bărbatului. Numai el pofteşte iluzii, năluciri, perfecţiuni, răpiri, părelnicii, irealităţi, fantasme. Niciodată nu se mulţumeşte cu ceea ce are. Caracterul lui picaresc a stricat sufletul copilelor. Trista lui labilitate emoţională. De-aş avea o mie de guri, tot n-aş reuşi să o critic cum se cuvine.

Dacă în univers ar fi existat, din capul locului, o singură femeie, o Magna Mater imparţială, bărbatul (folosesc aici semnificaţia colectivă a substantivului) şi-ar fi văzut smerit de treburi. Ar fi mers probabil în cruciade, s-ar fi luptat în turniruri, ar fi citit tratate de morală, ar fi gîndit (poate!), s-ar fi deşteptat. Cum ştim însă, natura (în imprevizibila ei evoluţie) a fost mai mult decît fecundă: din punct de vedere strict numeric, femeile prisosesc. La fiecare individ de parte bărbătească revine o femeie şi ceva. Iată rădăcina răului.

În altă ordine de idei, dorinţa (şi putinţa) femeilor de a-l năuci pe bărbat este nesfîrşită şi este necesară. În consecinţă, pînă şi matroana cea mai bogată în haruri naturale a profitat de artele seducţiei prin artificiu. Oricît de strălucitoare şi definitivă, frumuseţea este întotdeauna insuficientă. Sieşi, în primul rînd. Bărbaţilor, în al doilea. Toţi vor mai mult..

Dacă termenul prim al frumuseţii este natura, termenul ultim al evoluţiunii estetice ar fi copia lipsită de prototip, simulacrul, exemplarul translucid, prin care nu s-ar zări absolut nimic.

Marcel Proust consemnează, în La umbra fetelor în floare, că frumuseţea reprezintă o serie de ipoteze cu privire la o femeie (sau la un grup de femei) care se apropie de un privitor dezinteresat, neutru. Limita seriei ar fi urîţenia. Aici activitatea conjecturală s-ar opri. Oricum, ipotezele nu circumscriu niciodată un adevăr, ci o judecată extrem de subiectivă, un miraj interior, un vis.

Cred, totuşi, că Marcel Proust a fost mult prea sever (sau prea blînd). Seria este, în realitate, aşa cum am sugerat deja, nelimitată. Urîţenia reprezintă (ea însăşi) numai o ipoteză. Ai în faţă portretul cel mai inexpresiv, nasul acut al Cleopatrei, chipul angular al Veronicăi, placiditatea reginei Victoria, temperamentul flușturatec al poetei Louise Colet. Îţi muţi privirea cu un grad, schimbi perspectiva, strîngi pleoapele, te concentrezi intens, şi, dintr-o dată, ca un fulger din senin, te izbeşte triumfătoare frumuseţea. Tremuri. Te prăvăleşti în genunchi. Dai cu tîmpla de podea. Eşti gata de orice păcat. Murmuri ode.

Am vorbit de magnifica împărăteasă Popeea. Nu doar ea s-a bucurat, în secolul I al erei creştine, de străvechile arte ale restaurării, ci orice matroană care se îndrepta fragilă către un amurg indubitabil. Cînd este frumoasă şi săracă, femeia îşi agaţă o floare în păr şi-şi clăteşte respiraţia în apa izvorului, ca juna Rodică. Dar când femeia dispune de sclavi şi avere, cînd are timp, obsesii şi gladiatori preferaţi (ca Sergiolus al nepăsătoarei Eppia), totul se complică. În satira a VI-a, bătrînul Juvenal ne-a lăsat un tablou aproape complet. Verbul poetului este de-a dreptul feroce. Mă sfiesc să-l citez în acest context. Las domniilor voastre, deocamdată, plăcerea lecturii. Va fi, nu mă îndoiesc, “une lecture de jouissance”, cu expresia lui Barthes.

(va urma de îndată)



Citiţi în continuare!