joi, 6 iunie 2013

De nobis ipsis silemus


Immanuel Kant (1724 - 1804) este strict contemporan cu Rousseau. Secolul în care trăiește este un secol al efuziunilor sentimentale, al descoperirii ”inimii”, al confesiunilor brutale (mă refer la același Jean-Jacques Rousseau).

Aș preciza faptul că prima lui critică (aceea a rațiunii pure) este posterioară cu șapte ani Suferințelor tînărului Werther (romanul epistolar al lui Goethe, publicat în 1774). Și totuși, nimic mai puțin confesiv decît discursul lui Immanuel Kant. În epistolar, abordează, de obicei, chestiuni teoretice (ori practice), într-un stil foarte deferent, sever, administrativ aproape. Nimic despre sine însuși. Nici o mărturisire. Nici un amănunt biografic.

De altfel, la începutul Criticii rațiunii pure (1781), citează ca motto propoziția lui Francis Bacon: ”de nobis ipsis silemus”. A respectat întocmai îndemnul lui Bacon. A fost un mare discret, a practicat reticența, laconismul. În pofida acestei însușiri, Kant a fost un stoic lipsit de asprime (expresia aparține aceluiași Goethe).

Scurt spus: filosofia lui Kant (dar și întreaga lui ținută) se află, măcar în aparență, la antipodul habitudinilor romantice. În ce raport stau atunci viața lui Kant și filosofia sa? La această întrebare a încercat să răspundă în volumul din 1918, Kants Leben und Lehre, Ernst Cassirer. Volumul a fost tradus recent de către Adriana Cînţa sub titlul Kant - viața și opera și publicat la Editura Paralela 45. Vă invit să-l citiți.

Niciun comentariu: