luni, 6 mai 2013

Secretul și mireasma lui


În limbile moderne, termenul ”secret” intră abia în secolul al XV-lea. El provine din latinescul ”secretus”, participiul trecut al verbului neregulat secerno, care înseamnă a separa, a pune la o parte. Secerno este compus din verbul cerno, a tria, a cerne, și din prefixul se, care indică separarea.

De la cerno derivă discerno, a discerne, a deosebi (cenușiul de negru, adevărul de minciună, binele de rău), excerno, a elimina, a scoate, și secerno, care a dat secreție și secret. Secreția și secretul au aceeași origine etimologică.

Așadar, la rădăcina termenului ”secret” stă operația de cernere...

Nu există un nume pentru deținătorul (și purtătorul) unui secret. Din cîte știm, secretarul nu are obligația de a păstra un secret. Aș propune, pe urmele lui Vladimir Jankélévitch, substantivul confident, întrucît nu există secret în sine (secret cu un singur deținător), ci doar secret partajat. Comunitatea pitagoriciană se baza, după cum știm, pe secret.

Secretul este, de obicei, asociat simțului olfacției. Iată cîteva sintagme care atestă această afinitate: ”a mirosi un secret”, ”a-ți vîrî nasul peste tot”. Sherlock Holmes sau Poirot au un nas foarte ascuțit (cf. și Gérard Vincent, în Istoria vieții private, vol.9).

P. S. În imagine: Felix Nussbaum: Le secret (1939).

Niciun comentariu: