miercuri, 1 mai 2013

Laura


Istoricii vorbesc adesea (și pe bună dreptate) despre o iubire petrarchiană. Este vorba de o iubire care se naște din frustrare și se hrănește tot din frustrare. Și, mai ales, este o iubire care nu încetează în pofida dispariției persoanei iubite (ca în cazul la fel de ilustru al lui Dante). Aș preciza în fugă faptul că o astfel de iubire nu are nimic maladiv.

Francesco Petrarca (1304 - 1374) și-a notat stăruitor gîndurile, trăirile, sentimentele, amintirile pioase în spațiul alb al manuscriselor din bibliotecă. Astfel, în intervalul 1348 - 1372, pe manuscrisul Eneidei lui Vergiliu, chiar la început (pe versoul paginii de gardă), poetul a redactat ”un epigraf tandru și solemn, în care se conjugă toate părțile unui discurs de dragoste” (Ariès & Duby, Istoria vieții private, 4, p.278):

”Laura, celebră prin virtuțile ei și prin poemele mele care au slăvit-o pe îndelete, apărută în fața ochilor mei în timpul primei mele adolescențe, în anul Domnului 1328, la 6 aprilie dimineața, în biserica Sainte-Claire din Avignon; și în același oraș, în aceeași lună aprilie, în a șasea zi a lunii, la aceeași oră a dimineții, sustrasă luminii, atunci cînd eram, din păcate, la Verona, neștiutor de ceea ce soarta ticluia. Funesta veste mi-a ajuns la Parma, printr-o scrisoare a dragului meu Ludovic, la 19 mai 1348 dimineața. Trupul ei atît de curat și-atît  de frumos a fost depus la mănăstirea fraților minori, chiar în ziua morții sale, către seară. Cît despre sufletul ei, ca acela al africanului despre care vorbește Seneca, s-a întors în cer de unde coborîse, este credința mea adîncă”.

Se cunosc prea puține date despre Laura, muza poetului. Numele ei întreg a fost, se pare, Laura de Noves. În 1328, era  deja soția contelui Hugues de Sade (un strămoș al ”divinului marchiz”). A murit în timpul cumplitei epidemii de ciumă din 1348 (la vîrsta de 38 de ani).

Petrarca i-a lăudat frumusețea aleasă și virtuțile-i incomparabile în Rime sparse. Abia în Renaștere, colecția celor 366 de poeme a primit numele de Il Canzoniere. Deși iubirea lui Petrarca pentru Laura este o certitudine (istorică și ficțională), nu se știe dacă ”amanții” s-au întîlnit și în afara bisericii ori dacă și-au vorbit vreodată. Este foarte puțin probabil...

Aș remarca, în încheiere, mențiunea lipsită de orice smerenie a poetului: Laura a devenit vestită îndeosebi prin versurile sale. Oricît de îndrăgostit ar fi, poetul rămîne nu numai un ales, ci și un închipuit și un trufaș.

P. S. Imaginea reproduce un portret aflat în Villa Torlonia și care o reprezintă pe Laura de Sade.

Un comentariu:

Cătălin spunea...

Ar fi interesantă o paralelă cu gelozia; în zilele noastre cele două sunt (uneori)complementare şi se însoţesc adeseori; aşa a fost mereu?