marți, 28 mai 2013

Elogiul neputinței


Retorica Antichității a inventat specia literară a elogiului paradoxal. În acest răstimp, autorii s-au amuzat să elogieze o mulțime de lucruri și ființe neînsemnate (sau depreciate, de obicei): pulberea, fumul, purecii, trîndăvia, femeia necredincioasă, muștele etc.

În aceeași serie se înscrie, am impresia, și elogiul bătrîneții. Pentru majoritatea oamenilor, bătrînețea este vîrsta neputinței, a reumatismului, a junghiurilor și a amneziilor. Fals, răspund Arthur Schopenhauer și, pe urmele lui, Constantin Noica. Dimpotrivă: bătrînețea este o fericire.

Iată un citat edificator din Schopenhauer: ”Abia într-o vîrstă înaintată ajunge omul cu desăvîrșire la nil admirari [să nu te miri de nimic] al lui Horatiu, adică la convingerea tare, sinceră și nestrămutată că toate lucrurile sînt deșerte și toată splendoarea lumii înșelătoare: himerele au dispărut...” (Aforisme asupra înțelepciunii în viață, traducere de Titu Maiorescu, București: Editura Albatros, 1992, p.243),

P. S. În imagine: Danse macabre du XVe siècle: Mort et vieille.

3 comentarii:

Cătălin spunea...

O consolare pentru neputinţă trebuie...dar viaţa ca dorinţă de putere unde este?

Valeriu Gherghel spunea...

Aia nu cred ca e viata :)

adrian spunea...

Cel ce-si doreste puterea, e un neputincios exasperat.