luni, 1 aprilie 2013

Obiceiul de a renunța la cărți



Ajuns, în sfîrșit, acasă (după două luni de ședere în primăvăratica Atenă), revizuiesc cîteva rafturi din biblioteca personală.

Constat cu melancolie că multe din achizițiile mele de odinioară sînt perfect inutile. La ce bun să ții în bibliotecă, de-o pildă, traducerea cu enorme erori - și într-o românească imposibilă - a Eseurilor lui Montaigne? E nevoie negreșit de o versiune revizuită. Mă îndoiesc, totuși, că o voi vedea prea curînd. Astăzi (ca și mîine), toate aceste cărți (aș mai cita, fără maliție, manualele cardinalului Tomáš Špidlík despre așa-zisa ”spiritualitate răsăriteană”, dar sînt multe altele) nu-mi mai pot fi de nici un folos. Ele atestă cel mult un interes, un amor revolut, o obsesie de altădată.

Aș aminti, cu acest prilej, obiceiul unui prieten (foarte citit, de altfel). Avea în casă cam 500 de volume. Nu mai puțin. Nu mai mult. Firește, la răstimpuri, amicul meu cumpăra cărți, deși nu avea aviditatea achizitivă și nediscriminatorie a poetului Brumaru. Și, cu toate acestea, cifra cărților din biblioteca lui nu sporea (nici măcar cu o zecime!). Explicația este destul de simplă. În schimbul titlului recent, el arunca pur și simplu la gunoi (sau dăruia unui profan) un titlu vechi.

Obiceiul nu este deloc unul cinic. Nici vorbă! Pentru a fi de oarece folos, o bibliotecă trebuie să cuprindă un număr accesibil de titluri: a deține în casă 40.000 de volume echivalează, într-un fel, cu a nu avea nici unul. În al doilea rînd, o bibliotecă se cade a nu păstra cărțile ”greșite”, inutilitățile, tomurile care nu-ți satisfac decît vanitatea (cărțile primite cu dedicație, să zicem) sau viciile afective (cărțile cumpărate dintr-o pasiune defunctă).

A venit, frați cititori, momentul să plivesc ”temerar” rafturile luxuriante ale bibliotecii private. Prea multe cărți, spunea odinioară (și bunul) Seneca. Dar: voi avea această dureroasă bravură? Mă va lăsa oare sufletul?

În imagine: Carl Spitzweg, Le rat de bibliothèque.

2 comentarii:

heraasku spunea...

acum cativa ani un prieten mi-a zis ca nu are rost are sa cumperi carti pentru ca dupa ce le citesti devin inutile. este manager la Google. initial am zambit desi nu era un om necitit. ina dupa ceva ani am realizat ca avea dreptate. incredibil ce dreptate avea. si mi-am vandut din carti la anticariat.ce am facut cu banii?! am mancat inghetata, am baut o bere, am fost cu copilul la Mc'Donalds.si m-am simtit teribil de avantgardist. nu ascund ca am re-descoperit biblioteca cu imprumut la domiciliu. sunt satisfacut de ce imi ofera. mai am si altele de facut nu doar sa acumulez hartie. pentru ca poate parea cinic dar e hartie in fond. cultura nu e in carti.e si in carti.
ma rog, cred ca avea dreptate Culianu cu iideea aia a lui cu paradigmele ce se impun dincolo de spatii, venite de dincolo (nu mai stiu exact, era ceva cu alte dimensiuni; dar pare plauzibil)
adica fac ceea ce mai fac si altii, imi vine deodata sa fac ceea ce si altii fac. si nu e imitare caci chiar cred in ceea ce fac.
poate scrieti ceva scurt despre "spiritualitatea rasariteana" :-)

Valeriu Gherghel spunea...

Cu siguranta am sa spun si doua vorbe despre ”spiritualitatea” cu pricina. Multumesc pentru comentariu. Curaj in transformarea bibliotecii Dvs. intr-un loc frecventabil, intr-o gradina :)