marți, 23 aprilie 2013

Nomen enim verum dat definitio rerum


În Literatura europeană și Evul Mediu latin, Ernst Robert Curtius scrie, către finalul volumului, un mic articol despre ”Etimologia ca formă de gîndire”. În ce constă această modalitate de a gîndi și a înțelege lumea? S-ar cuveni precizat, înainte de orice, faptul că ideea de a deduce din nume (pe calea etimologiei) esența lucrurilor (denumite) este foarte veche. O întîlnim la Platon, la sofiști, la Aristotel. Ea poate fi rezumată astfel:

a) metafizic vorbind, cuvintele nu se deosebesc radical de lucruri; Aristotel consideră că un nume nu este, pînă la urmă, nimic mai mult, nimic mai puțin decît un lucru ca oricare altul; Aristotel nu deosebește încă între semnele naturale și semnele arbitrare (convenționale); descoperirea deosebirii ontologice dintre nume și lucru este un fapt ce ține de modernitate; Evul Mediu nu l-a cunoscut (cf. și Michel Foucault, Cuvintele și lucrurile).

b) între cuvinte și lucruri există o ”dreaptă potrivire”. Aceasta este poziția lui Cratylos din dialogul platonician cu același nume (să nu uităm că opozantul lui Cratylos se numește Hermogenes). Opinia lui Cratylos este că un nume propriu (Poseidon, să spunem) este i) instituit de un nomothet, ii) potrivit cu lucrul însuși, iii) de neînlocuit. Numele ”Poseidon” ne informează cu privire la natura zeului Poseidon; prin urmare, investigația etimologică a numelui ”Poseidon” duce la cunoașterea ființei lui Poseidon.

c) dacă este analizat cu atenție, cuvîntul dezvăluie esența oricărui lucru. Citez din Platon, Cratylos, 408a, speculația etimologică privitoare la numele Hermes: ”Oricum, Hermes pare să se refere într-un fel la rostire, căci a fi interpret (hermeneus) și vestitor, și hoțoman, și amăgitor în vorbe și încă iscusit în negustorie, ei bine, toate aceste îndeletniciri țin de virtutea cuvîntului. Or, a vorbi (eirein) înseamnă a te folosi de cuvînt, iar acel emesato, adesea întrebuințat de Homer, înseamnă a iscodi în tot felul. Din aceste două elemente, deci, a vorbi și a face iscodit cuvîntul [căci legein e tot una cu eirein] ni-l înfățișează - ca să spunem așa - legiuitorul pe acest zeu” (Platon, ”Cratylos”, in Opere III, traducere de Simina Noica, București: Editura științifică și enciclopedică, 1978, p.285).

Ca atare, Socrate poate conchide (Cratylos, 422d): ”Dar în privința numelor pe care tocmai le-am cercetat, dreapta lor potrivire nu era oare într-astfel încît să arate care este natura fiecăreia dintre realități? Hermogenes: Cum să nu?”. Și încă (Cratylos, 428d-e) ”Dreapta potrivire a numelui... este aceea care arată natura lucrului”.

Și mai limpede (Cratylos, 435d-e, Platon, Opere III, p.324): ”...acel care cunoaște numele, cunoaște și lucrurile. Socrate: Poate vrei să spui, Cratylos, că atunci cînd cineva știe natura numelui - iar el e de același fel cu lucrul -, atunci va cunoaște totodată și lucrul, de vreme ce se întîmplă să fie asemănător numelui... În înțelesul acesta, cred, ai putea tu spune că acela ce ar cunoaște numele va cunoaște și lucrurile”.

d) Întorcîndu-mă la Ernst Rober Curtius, voi spune că articolul său ilustrează credința savanților medievali  (E. R. Curtius amintește, astfel, pe sfîntul Augustin, pe Isidor din Sevilla, pe Bernardus Silvestris etc.) că o bună analiză etimologică este și o analiză gnoseologică.

e) Aș încheia nota de față cu sentența lui Hildebert: ”Nomen enim verum dat definitio rerum”. În treacăt fie spus, nici Dante nu a fost străin de această venerabilă idee...

Niciun comentariu: