luni, 25 martie 2013

O poveste cu Noica



I-am promis Ruxandrei Cesereanu (pentru revista Steaua) o poveste amuzanta cu Noica. Aici voi povesti, desigur, alta, a small story.

Constantin Noica a ajuns în Iași în timpul unui ”turneu” autumnal, pe care îl prefațase și îl vestise printr-un articol mobilizator, intitulat ”Cei 22 și cultura de performanță”: filosoful căuta de-a lungul și de-a latul țării și îndruma apoi (de la distanță, prin corespondență) tinerii mai înzestrați. Nu știu dacă a adunat fix 22. În privința mea s-a înșelat (știe toată lumea!), dar asta contează mai puțin. Eram cu prietenul Liviu Antonesei.

Noica a coborît din tren, ne dădusem întîlnire la Biroul de Informații, l-am recunoscut fără dificultate. Purta un pardesiu, căciulă, pe umeri avea o geantă de voiaj, tip ”Sport”, în picioare ghetre. Ghetrele lui Noica au intrat în legendă. Nu ne-a lasat să ne tragem sufletele. De îndată ce am început să urcăm spre Rîpa Galbenă a început să ne interogheze minuțios (și necruțător).

M-a întrebat dacă știu nemțește, am consimțit - absolvisem, de altfel, un liceu special, cu predare în limba germană -, după care mi-a pus întrebarea încuietoare: ”Am auzit că verifici și traduci Critica rațiunii pure”. Era adevărat. Exersam vocabularul filosofic german după tratatul lui Immanuel Kant din 1781. Și a continuat nemilos: ”Ce ediție folosești?” Întrebarea m-a trimis în întunericul cel mai incomod.

Nimeni nu-mi mai vorbise pînă atunci despre edițiile critice și despre folosul lor. Terminasem Facultatea de Filosofie, însă problema editării critice a operelor lui Platon, Aristotel sau Kant, cu note și explicații amănunțite, îmi rămăsese perfect necunoscută. Încurcătura mea nu se rezuma la atît. Aveam acasă Critica rațiunii pure, e drept. Dar volumul (vechi, mic și cu literă gotică) nu mai avea de mult copertele originare. Fusese tocit de nenumărații lui posesori, prin mîinile cărora trecuse. Mari pete cafenii decorau hîrtia. Volumul fusese găsit în podul unei școli. Un amic binevoitor mi-l donase. Fusesem, se vede, singurul destinatar potrivit.

Prin urmare, la întrebarea lui Constantin Noica, nu aveam nici un răspuns valid. Și nici un răspuns în genere. Să-i fi mărturisit că, de fapt, exersam terminologia filosofiei clasice germane (Dasein, Bewußtsein überhaupt, Vernunft, Verstand usw) după o ediție elementară ar fi reprezentat cu siguranță o jignire atît pentru Kant, cît și pentru Noica. Drept urmare, am început foarte stînjenit o explicație laborioasă, cu nenumărate coordonate și subordonate, din care primul care nu pricepea nimic era susiscălitul. Devenisem mai obscur decît însuși Immanuel Kant.

Ciudățenia consistă în faptul că lui Noica i-a plăcut răspunsul meu evaziv, în care nimic nu era precis și totul era ezitant și apocrif. Vorbeam de grafia gotică a cărții, de vechimea ei nebuloasă, de voluptatea cu care îi întorceam paginile mîncate de cari... Filosoful s-a luminat dintr-o dată la față, mi-a pus mîna pe umăr și a exclamat zguduit de un mic extaz: ”Deci studiezi ediția Academiei din Berlin! Bravo!”.

I-as fi putut răspunde precum medievalii: ”Non sequitur!” Din poliloghia mea dilatorie (cu un termen juridic) nu urma decît desăvîrșita mea ignoranță cu privire la ediție și editori. Habar n-aveam editura și locul în care se tipărise bucoavna mea. Concluzia poveștii este, dragii mei, una singură: de la prima întîlnire, printr-o favoare a cerului, m-am bucurat de înțelegerea instantanee și de generozitatea filosofului de la Păltiniș. Sintagma s-a uzat. O las așa, ca să mă pedepsesc pentru juvenila mea ignoranță, pe care nu mi-o iert nici acum. După atîta amar de vreme...

Niciun comentariu: