joi, 7 martie 2013

Idealul lui Şebelski


Zilele trecute, răsfoind o publicaţie literară, am făcut o constatare uimită. Şebelski, personajul lui Cehov, e nemuritor şi ubicuu. Îl afli chiar acolo unde te aştepţi mai puţin. Dai nas în nas cu el, chiar şi cînd îl eviţi. Cum, n-aţi auzit încă de Şebelski? Nu-i nimic. L-aţi cunoscut aproape sigur. V-aţi lovit de el fără să vă daţi seama. E inevitabil, de altfel. Şi chiar dacă nu l-aţi cunoscut (ceea ce ar fi de mirare, totuşi), îl veţi cunoaşte cît de curînd. Tocmai mi-am propus să vorbesc despre el, spre a vă pregăti dinainte.

Ce-i dreptul, în galeria personajelor lui Anton Pavlovici Cehov, numitul Şebelski nu e unul de soi. E aproape un amărît. Un becisnic. Sau măcar, pentru ochiul neprevenit, aşa pare. Propriu vorbind, Şebelski nu face mare lucru. Mai exact, nu face nimic. Taie frunză la cîini. Îşi trece ziua în discuţii lipsite (aparent) de noimă, alături de alţii, faţă de care, altminteri, se deosebeşte radical, în primul rînd, prin anvergura viziunii, aş zice. Fiindcă Şebelski are un Scop, e purtătorul unui Vis, al unei Idei. E întruparea palpabilă a unui Ideal. În ce constă el? Simplu şi nu prea. Şebelski nutreşte visul de a avea o rentă de trei mii de ruble. Pînă aici, nimic deosebit; măreţia visului se va sesiza mai încolo. Căci Şebelski nu vrea cele trei mii de ruble pentru el, Doamne fereşte… De asta ar fi în stare orice prizărit.

Şebelski aşteaptă cele trei mii de ruble într-un scop inedit: spre a se duce în exil la Paris, să spunem. Dar nu e numai atît. Să mai adaog că în Paris e un cimitir (Cehov nu precizează care) şi că acolo repausează soţia lui Şebelski. Abia acum se dumiresc lucrurile. Şebelski visează să se devoteze, cu toată greutatea celor trei mii de ruble şi a făpturii sale îndesate, unui mormînt. Altfel spus, idealul său e de a merge zilnic la cimitir şi de a privi proteguitor şi solemn misticul edificiu. De a se prosterna, altfel zis, în faţa unei Memorii. De a o păzi, de unul singur, cu înverşunare. De a ţine aprinsă, în pofida viforniţei, candela unei Imagini, la flamme d’une chandelle. Şi nu oricît, ci pînă la capătul zilelor sale. Abia acum se precizează pe retina închipuirii obşteşti, în toată amploarea lui grozavă, Idealul. Şi abia acum pricepem universalitatea lui Şebelski. El se repetă la răstimpuri, în exemplare tot mai eterate, mai străvezii, mai supte.

E suficient, de-o pildă, să moară vreun ilustru, romancier, dramaturg sau poet, nu importă. Nici nu şi-a dat bine suflarea că Şebelski (varianta lui autohtonă, se înțelege) îl şi ia în primire cu toată devoţiunea de care se simte în stare. Îi rade perii obrazului încremenit, cu briciul frecat de curea. Îi aranjează, de-o parte şi alta, favoritele. Îi piaptănă mustaţa. Îi smulge firele din nas şi urechi. Îl îmbracă în frac şi-i strînge în jurul gîtlejului lavaliera. Îl pune grijuliu în coşciug. Îl suie cu umărul pe catafalc. Îi face poze (faţă şi profil). Îl priveşte lung şi e mulţumit, chiar încîntat de sine. Îl veghează după datină. În tot acest timp, inspectează exigent din priviri durerea publicului şi-o cîntăreşte prin raport cu a sa. Nimeni nu suferă mai intens. Exclus! În durere, Şebelski este un eminent. Nimeni nu l-a iubit pe defunct mai tare ca el. Asta nu s-a ştiut pînă atunci, dar trebuia odată şi odată să se afle. Şi se află. Ceva mai tîrziu, Şebelski îl coboară pe ilustru, după ce a bătut el însuşi capacul peste raclă şi s-a prăvălit asupră-i cu zgomot surd, în groapă. Nu înainte de a ţine un discurs de revendicare cernitei asistenţe. Dă tuturor a se înţelege precis că mortul este al lui. Că prin destin, s-a ales dintre supravieţuitori unul singur, căzut de-a dreptul peste Memoria maestrului. Şi că acesta e chiar el, nepreţuitul Şebelski.

De acum înainte, Şebelski are grijă să anunţe parastasele. Preia iniţiativa comemorărilor, a praznicului, a ceremoniilor funebre. Cînd se împlineşte săptămîna de la deces, Şebelski cheamă popii, scrie la gazetă un anunţ poematic şi urcă la cimitir. Procedează aşişderi, la nouă zile, la patruzeci, la o lună, la trei luni, la şase, la un an etc. De fiecare dată, stă mereu în rîndul dintîi. Suferă vizibil. Întotdeauna mai vizibil decît fiecare vizitator în parte şi decît toţi la un loc. Dacă nu ar fi suferinţa lui, amintirea răposatului s-ar ştirbi, poate, şi s-ar estompa treptat, cum e şi firesc. Prin urmare, Şebelski suferă constant. Dacă nu ar fi vigilenţa lui, invidioşii ar insulta amintirea marelui dispărut. Prin urmare, Şebelski e vigilent. Nimic din ce-i al defunctului nu-i rămîne străin. Ineditele? El le distribuie la reviste, însoţite de un gînd pios. Noile ediţii? Toate apar sub supravegherea lui directă. Recenziile, evocările? Nimeni nu scrie fără aprobarea lui personală.

Cu defunctul, Şebelski păstrează, se înţelege, o relaţie privilegiată. Conversează, zilnic, la marginea gropii, iar, nopţile, în vis. Îi contabilizează dorinţele şi ţine seama de sugestii. Unul îi descrie paradisul. Celălalt, Şebelski, adică, îi prezintă, meticulos, infernul. Amîndoi se sprijină, cînd e greu, unul pe celălalt. De aici provine, pesemne, energia explozivă a devotului. Cînd mă întîlnesc cu el, spre seară, nu-l mai întreb nimic. Îi respect îndărătnicia. Ştiu deja încotro se îndreaptă. Ţine delicat mucul sleit al unei lumînări între degete.

Ei, aţi priceput anvergura acestui ideal? L-aţi recunoscut pe Şebelski?

În imagine: Trophime Bigot, Le chanteur a la chandelle.

Niciun comentariu: