sâmbătă, 9 martie 2013

Adevărata identitate a lui Şebelski (instrucţiuni de lectură)


Am fost întrebat de persoane cu o minte perfidă, în legătură cu textul precedent, Idealul lui Şebelski, dacă ilustrul defunct portretizat de mine cu atîta acuitate nu este cumva, nici mai mult dar nici mai puţin, decît un foarte preţuit poet ieşean, eternizat. Şi, în prelungirea acestei insinuaţii nedemne, dacă nu cumva Şebelski, însuşi Şebelski, suavul Şebelski, se numeşte, de fapt, în cartea de identitate, cu totul altfel (mi s-a pronunţat un nume de o cumplită rezonanţă).

Răspund aici, pentru prima şi ultima oară, în chip definitiv şi rezolut. Şebelski fiind etern, rămîne pururea identic cu sine şi neschimbat, asemenea amprentei lui Dumnezeu în aluatul sufletului uman. El, Şebelski, s-a născut succesiv din creierii armonizaţi ai lui Anton Pavlovici Cehov şi (horribile dictu!) ai lui Valeriu Gherghel, complet prevăzut cu cele necesare devoţiunii superlative şi cu simţul acut al proprietăţii private asupra unui întreg mausoleu. În numitul mausoleu nu se află, la drept vorbind, nimeni. Cel mult un amor de plumb, bacovian. Ca atare, găsesc absurdă şi de rea credinţă, încercarea de a citi printre rînduri un text compus doar din intenţia curată de a obţine un mic efect ilariant, de surpriză literară.

Pamfletul e un produs al închipuirii bine strunite retoric şi, sub acest aspect, reprezintă corespondentul în proză al liricii epigramatice din vechime. Pe stelele funerare, în memoria repausaţilor, grecii sau romanii scrijeleau o epigramă (mincinoasă!), care formula eliptic motivaţia unei glorii sempiterne. Aşa a păţit, de-o pildă, împăratul Vespasianus, a cărui epocă a devenit proverbială. Mai tîrziu, spre a semnala o sfinţenie fără cusur, deasupra creştetului de martir, pe stellă, spiritele pioase au pus o aureolă, ca un rotund auriu. Cînd silueta sfîntului s-a şters, rotundul auriu a rămas, totuşi, desemnat adînc pe zid. Pamfletul reprezintă, aşadar, în post-modernitate, la modul aluziei şi metaforei, aureola care supravieţuieşte, imperisabilă ca o durere de dinţi, tuturor intemperiilor… Tîlcul măreţiei şi derizoriului se refugiază în pamflet. Dar nu e numai atît.

Poeţii au creat de-a lungul vremii tărîmuri fabuloase, infernuri himerice (precum infernul lui Dante) şi paradisuri artificiale. Nimeni nu s-a gîndit, pînă astăzi, să ia drept bune toate aceste descrieri meticuloase şi ironice. Infernul veritabil, Sheolul, cel de care trebuie să ne fie teamă, se află în mintea greşitului care suferă de insomnie şi remuşcări, nu în poema lui Dante ori în ameninţările profeţilor. Iar paradisul, după impresia mea, e un loc similar, situat contradictoriu faţă de infern, într-un suflet de Ofelie, adăpostit la o mănăstire (dar nu la aceea vizată de Shakespeare).

Cînd poetul Cezar Ivănescu s-a referit la Baaad, în versuri pe drept cuvînt memorabile, trasîndu-i conturul geometric, nu s-a gîndit nici preţ de o clipă la Bîrlad, cum a crezut, dintr-o naturală ingenuitate, la o ocazie, liricul Lucian Vasiliu. Dacă ar fi voit să picteze oraşul Bîrlad, în toată oribila sa frumuseţe, l-ar fi lucrat pur şi simplu, în acizi sulfurici şi cianuri. Aşa cum Baaadul rămîne Baaad, aşa cum ţara preotului Ioan rămîne, îndepărtată şi neatinsă, ţara preotului Ioan (unde, sincer vorbind, nu locuieşte nici un preot Ioan), aşa cum muntele Kaf rămîne muntele Kaf din O mie şi una de nopţi, la fel Şebelski va rămîne el însuşi şi nimeni altul: Şebelski. Inconfundabil şi peren ca nasul Cleopatrei.

Aş mai face adaos ceva. Criticii literari, care sînt, de felul lor, nişte persoane foarte curioase şi intrigante (dar nu şi foarte inteligente), au încercat adesea să identifice, îndărătul portretelor narative, “originalul”. Unii au căutat-o pe Emma Bovary în toate domniţele neîmplinite erotic de la jumătatea secolului al XIX-lea, cîţiva ani după. Treabă absolut imposibilă şi deşartă. Şi pentru că nu le-a succes investigaţia, l-au dat în judecată pe Flaubert, acuzîndu-l prin vocea procurorului Pinard de corupere a moravurilor. Procesul a rămas de pomină şi nu a oferit, nici el, vreun rezultat palpabil. Femeia visează în continuare pe amant, aşteaptă să coboare pe horn, învăluit într-o mantie de tenebre şi funingini, iar bărbatul invocă, nemulţumit de consoartă, un ipotetic etern feminin, care se vădeşte mereu şi mereu trecător. Te pufneşte, brusc, rîsul…

Exegeţi şi mai scrupuloşi au căutat, în cuprinsul realităţii, un prototip pentru irealitatea vaporoasă a Annei Karenina şi au constatat, cu acest prilej, faptul că rata sinuciderilor e mai mare la femei decît la bărbaţi, la persoanele care se apropie de patruzeci de ani decît la cele care au trecut victorioase de optzeci. Observaţia are o indiscutabilă valoare metafizică (şi trebuie consemnată ca atare). Dar dintr-un punct de vedere strict literar, ea este, desigur, nulă. Cînd se apropie finalul, eşti obligat să te rezumi drastic. Prin urmare, mă rezum la a preciza doar atît: Şebelski e o făptură iscată din conjuncţia vrerii inefabile a lui Dumnezeu cu o reminiscenţă de lectură. A-l asemui cu diferiţi indivizi, de o mai mare sau mai mică notorietate, din Iaşi, Calcutta ori San Francisco, înseamnă a-i aduce o impardonabilă jignire. Chiar dacă e doar o fragedă alcătuire de cuvinte, chiar dacă a rămas văduv, Şebelski are onoarea lui de familist. Nu suferă comparaţie…

Niciun comentariu: