miercuri, 20 februarie 2013

Rescrierea


Talentul nu mai desemnează, de la o vreme, atît puterea de invenţie (tematică ori lingvistică), spontaneitatea, cît abilitatea de a reform(ul)a un text gata scris. Talentul reprezintă astfel o putere combinatorie, care se exercită pe o materie literară venerabilă. În post-modernitate, însuşirea despre care vorbim nu mai înseamnă a spune cel dintîi, ci a exprima din nou, în chip fericit, ceea ce deja a fost spus de altul (sau alţii). Precum în cazul lui J.M. Coetzee, să zicem. Talentul devine un tip de ingeniozitate manieristică (investigată cu acribie, mai demult, de către Gustav René Hocke) şi facultatea de a construi enigme şi de a vorbi “în ghicitură” pentru un cititor ideal, care nu a fost cuprins încă de o, la rîndu-i, ideală amnezie.

Pentru a-ţi dovedi talentul nu mai este de ajuns să înveţi pur şi simplu a grafia literele şi a-ţi scruta imaginaţia, sub un impuls divin. E necesar, în schimb, să cercetezi labirintul bibliotecii şi să-ţi exerciţi în toate direcţiile memoria. Astăzi, un Rimbaud pare de neconceput. Virginitatea minţii nu mai este un atu şi tinereţea nu mai înseamnă, pentru nimeni, o valoare în sine. Dar talentul nu e cîtuşi de puţin un (simplu) moment al senilităţii. Dimpotrivă. El numeşte, poate, însuşirea de a fi bătrîn şi dezabuzat încă de la naştere: o imposibilitate, cum ar veni. Turnura pe care a primit-o, în ultima vreme, definiţia talentului i se datorează, în primul rînd (dar nu exclusiv), lui Jorge Luis Borges însuşi, care a scris dintotdeauna pagini atinse de o vioaie senectute.

Rescrierea, s-a observat mai demult, nu e un procedeu (dacă un simplu procedeu este) foarte recent. Lautréamont, în Cînturile lui Maldoror, pare a lucra pe un mare text gata scris. El reformulează (şi reproduce într-o ordine proprie), să zicem, versete din Biblie, anumite enunţuri din Iliada şi Odiseea sau din poemele lui Pindar, versuri foarte cunoscute (sau mai puţin) din Divina Comedie ori Paradisul pierdut, cogitaţiuni din Pascal şi Vauvenargues… Probabil că, în epocă, această operaţie nu a fost sesizată în toată amploarea ei de către “marile capete moi” ale criticii literare. Abia astăzi, după ce i-am citit pe Joyce, Borges sau Eco, procedurile lautréamontiene devin perfect transparente.

Niciun comentariu: