sâmbătă, 23 februarie 2013

Quod uitae sectabor iter?


Cu o carte (sau mai multe) s-a întîlnit şi Descartes, într-un vis plurivoc, care ar marca revelaţia “ştiinţei mirabile”, vis interpretat adesea de savanţi, fără mult succes. Descartes şi-a notat visul din 10 noiembrie 1619 (şi soluţia lui alegorică), într-un registru de format mare, cu foi din pergament lucios, care s-a pierdut între timp. Nota a fost reconstituită de comentatori după unele însemnări pe care le-au făcut biograful său, părintele Adrien Baillet, în 1691, şi, mai tîrziu, curiosul bibliograf şi bibliofil, Leibniz, care au putut pipăi şi cerceta pe îndelete zisul registru.

O paranteză: am încercat nu de mult să dau de caietul manuscris. În acest scop, am schimbat patetice scrisori, în Franţa şi Olanda, cu savanţii şi amabilii mei prieteni, membri ai Societăţii Academice de Pinealogie, Henri Gouhier, Jean Luc Marion şi André Glucksmann. Deşi plini de bunăvoinţă, răspunsul lor unanim a fost negativ: registrul nu mai poate fi găsit decît printr-o minune. Dar a existat neîndoios. Trebuie să-i credem pe cuvînt, aşadar, pe cei care pretind că l-au examinat odinioară. Iau pretenţia lor de bună şi nu pun nici o clipă la îndoială faptul că Descartes a avut visul, că l-a narat în caiet (în latineşte) şi chiar că a încercat să-i ofere o exegeză, o ipoteză explicativă.

În realitate, nu e vorba de un sigur vis, ci de trei vise succesive, fără legătură explicită unul cu altul, cum se întîmplă de obicei. Mă interesează aici numai cel de al treilea, cu aspect hermeneutic şi revelatoriu. Se face că viitorul inventor al mirabilei ştiinţe observă pe masa de lucru o carte necunoscută. O răsfoieşte şi-şi dă seama că este un dicţionar. Descoperirea îl bucură nespus, deoarece, se ştie, nimic nu e mai util în biblioteca privată decît un dicţionar serios, bine îngrijit. Dar cît de ciudat!, alături de preţiosul dicţionar, visătorul mai zăreşte o carte. De data asta, este o culegere de poeme, o antologie din poeţii latini, dispuşi cronologic (secundum seriem temporum), cu titlul de Corpus poetarum. O deschide neîntîrziat şi citeşte un vers din Ausoniu: “Quod uitae sectabor iter” (Pe ce drum al vieţii voi apuca?). Şi, în timp ce-l citeşte surprins, cineva, un bărbat necunoscut, probabil, îi arată, exaltîndu-le valoarea, alte versuri, care încep prin sintagma “Est et non” (Da şi nu). Descartes pare să le recunoască (sînt dintr-o idilă a aceluiaşi Ausoniu) şi începe să răsfoiască volumul, în căutarea versurilor. În van însă. Poezia lipseşte din cuprins. De aceea, el declară uimit necunoscutului că tocmai primise cartea în dar de la cineva. Cînd ia seama, în loc de culegerea din liricii latini ţine în mînă dicţionarul. Dar nu mai este acelaşi dicţionar, unele articole lipsesc (precum în visul lui Borges, coloanele despre Uqbar, de la paginile 917-921 ale enciclopediei americane).

Descartes laudă străinului poezia care începe cu “Quod uitae…” şi vrea s-o recite din carte. Remarcă mirat că imaginile nu fac parte din ediţia pe care obişnuieşte s-o consulte. Constatarea dezamăgită a filosofului încheie provizoriu visul. Cărţile şi necunoscutul pier dintr-o dată… Apoi, Descartes îşi urmează rătăcirea onirică. Se întreabă, mai întîi, dacă a fost numai o simplă nălucire şi hotărăşte că nu. Se întreabă, de asemenea, care e înţelesul visului. Răspunde alegoric astfel: dicţionarul e suma tuturor ştiinţelor, rezumatul ordonat al lumii (vizibile şi invizibile). Antologia de poezii reprezintă o sugestie despre reuniunea dintre Filosofie şi Înţelepciune. Sensul idilei lui Ausoniu, care începe cu versul “Quod uitae…”, e căutarea unei căi şi aflarea unui îndrumător priceput: poate însăşi teologia morală, îşi spune exegetul…

Abia acum, Descartes se trezeşte şi-şi analizează în deplină luciditate visul. Aprobă echivalenţele şi conchide că prin intermediul acestei vedenii i s-a adresat chiar Spiritul Adevărului (l’Esprit de Vérité). Nu se îndoieşte de corectitudinea lecturii sale şi a echivalărilor. Visul îi certifică, fără putinţă de tăgadă, momentul de iluminare şi de “entuziasm” (în sensul termenului grec) prin care trece. Va renova ştiinţele. Va înnoi filosofia. În consecinţa visului (şi ca o supremă adeverire a lui), va face un pelerinaj (în 1623) la Notre Dame de Lorette, în Italia, spre a mulţumi Sfintei Fecioare… Nici o clipă nu crede că a fost jucăria vreunui Spirit Malign, înşelător.

În imagine: Salvador Dali: Visul.

2 comentarii:

di toate spunea...

Buna, imi place foarte mult blogul tau si vreau sa stiu daca te intereseaza sa facem schimb de linkuri: www.ditoate.com .Eu te-am adaugat deja , si astept raspunsul tau. Multumesc anticipat.

Valeriu Gherghel spunea...

Ok. Pun si eu link :)