luni, 18 februarie 2013

Poezie, adevăr...


Pentru a deveni om, în deplinul sens al cuvîntului, cineva a acoperit pereţii piramidelor cu versuri. Ori şi-a reprimat impulsul de a ucide şi dorinţa de a fi crud, ascultînd peripeţiile inextricabile, din O mie şi una de nopţi. Mai mult de atît: şi-a testat experienţele fundamentale îndeosebi imaginîndu-le. Nu spun cine ştie ce noutate. Dacă nu ar exista un poem erotic, precum Cîntarea cîntărilor, sau poemele trubadurilor, ca să-l urmez pe Denis de Rougemont, noi am şti mult mai puţin despre iubirea pasiune şi despre frumuseţe. Dacă nu ar exista Moarte la Veneţia, ne-ar scăpa aproape în întregime ceea ce a fost numit, cam pompos, melancolia resemnată a sfîrşitului. Şi dacă nu ar exista Cartea lui Iov, nu am pricepe de ce suferinţa şi răul se acordă, pînă la urmă, cu providenţa lui Dumnezeu, chiar dacă filosofilor, pentru a răspunde la această enigmă, nu le-a fost de ajuns Theodiceea lui Leibniz.

Poezia, în sensul termenului german Dichtung, ne ascute senzaţiile, ne lărgeşte înţelegerea şi ne trage mai aproape de adevăr; ea devine, cum s-a insinuat deja, Wahrheit. Altfel spus, numai o existenţă completată livresc accede la o experienţă nuanţată. Omul iliterat, cel incult, analfabetul trăiesc, obligatoriu, o existenţă abreviată. Ideea că lectura ne falsifică, interzicîndu-ne accesul nemijlocit la adevărul lumii mi se pare, de aceea, discutabilă. Relaţia cu lumea e întotdeauna parţială. Dar fie că ne place, fie că nu, pentru omul livresc, relaţia în cauză este, orice ar susţine pontifii imediatului (şi nu sînt puţini), infinit mai bogată. Percepe mai acut cel care percepe mediat: iată un adevăr de care sînt perfect convins.

În imagine: Frank Cadovan Cowper: La belle Dame sans merci

Niciun comentariu: