vineri, 22 februarie 2013

Montaigne și fantasma eului



Înaintea lui Montaigne nimeni nu mai încercase un atare tip de compoziţie ”personală”. La data la care demnul urmaş al scepticilor îşi clasifica citatele în latină, cogitaţiile private şi impresiile despre lume în Eseuri, compunerea autobiografică avea numai vreo două-trei secole. În fond, s-a convenit de mult, eul e o invenţie tîrzie. Nu înseamnă că n-a existat deloc, asta se înţelege de la sine. Dar înseamnă, mai ales, că pînă în secolul al XII-lea, cînd Guibert de Nogent şi Abelard îşi redactează “autobiografiile”, eul fusese bine reprimat, din pricini asupra cărora nu voi şi nici nu are rostul să insist. Întorcîndu-mă la eseurile lui Montaigne, aş observa numai că pretenţia sa este cu totul irealistă. Şi prematură.

Pentru a vorbi necenzurat despre un ipotetic ego va trebui să-l aşteptăm pe Rousseau şi, mai apoi, post-modernitatea. Mai precis, scrierile personale (jurnalul intim, autobiografia) şi încununarea lor, perla din coroană: autof(r)icţiunea. Tentativa lui Montaigne este, nu încape vorbă, măreaţă. Rezultatul palpabil, mult sub aspiraţiile declarate făţiş: mediocru. Montaigne prezintă, cel mai adesea, un eu generic, cu însuşiri generice. Eseurile sale pot fi analizate, în consecinţă, şi sub aspectul psihologic al ratării proiectului. Cu cît urmăreşti să fii mai sincer şi mai crud cu tine însuţi şi cu aproapele, cu atîta (te) amăgeşti mai vîrtos. Eul devine o nălucă perfidă şi ermetică. În van cauţi să-i sesizezi, dintr-o dată, configuraţia şi aspectul. Eul nu poate fi o substanţă (şi nici nu e), deşi abia pornind de la el universul interior primeşte un chip definit. Montaigne se ascunde sub citate şi autorităţi. Sub minciuna poveştilor despre sine. Culege suma înţelepciunii şi smintelii celorlalţi. Se caută, mai ales, acolo unde nu e, în lecturi şi cărţi.

Asemenea făpturii viclene a sofistului, din dialogul lui Platon, eul poate fi anevoie prins într-o formulă concisă şi strălucitoare. Şi mai greu poate fi dezvăluit privirii celuilalt. Care, în treacăt fie spus, nu este interesată la propriu şi cu exclusivitate decît de ea însăşi, de fiinţa ireproşabilă din care emană, ca o rază scormonitoare şi insolentă. În lectura “portretului” eseistic are loc, ca să spun astfel, o coliziune a egoismelor. De o parte, egoismul scriptorului, al lui Montaigne. De alta, acela al cititorului. Şi nici unul nu iese în urma violentei ciocniri în cîştig.

Nu spun nici o noutate. Mai uşor e a trece cămilei prin urechea boldului decît eului prin încercarea, corosivă, a inspecţiei celuilalt. Egoism contra egoism. Făţărnicie contra făţărnicie. Autor contra lector. Şi invers. Iată motorul evoluţiunii lecturii către punctul Omega, situat în empireu. Și dincolo...

În imagine: Caravaggio, Narcissus (1599-1600)

Niciun comentariu: