sâmbătă, 16 februarie 2013

Intitulări


Nu ştiu dacă un titlu bun poate vinde o carte proastă şi nici dacă un titlu prost conduce neapărat la efectul opus, dezastruos pentru autor. Mi se pare limpede însă că astăzi titlul se adresează în primul rînd pieţii şi că decurge din complicata ei funcţionare, peste care tronează ca un simbol secular mîna invizibilă a sorţii. Într-o lume tot mai grăbită şi în care cărţile nu mai au, poate, importanţa de altădată, vizibilitatea lor depinde, în mare măsură, de titlu. El, titlul, trebuie să frapeze, să surprindă, să fie pata stacojie pe ţesătura fracului imaculat, să atragă privirile tot mai obosite ale cititorului post-modern, să-i corecteze fatala cecitate, să-l smulgă din plictis. Nu e obligatoriu ca titlul să fie sonor, grandilocvent. E suficientă, în schimb, însuşirea lui de a se desemna limpede pe un fundal cenuşiu (pe masa buchinistului ori în fereastra librăriei) şi de a se insinua în memoria privitorului.

Din pricini evidente, titlul poate recurge la virtuţile oximoronului (deşi, în acest caz, devine oarecum previzibil) şi la puterea acestuia de a uimi, ca rezultat al coliziunii brutale a termenilor asociaţi. Dar mai potrivită, am impresia, este punerea laolaltă a unor noţiuni din genuri diferite, care nu au, la o primă privire, nici un element comun, nici o legătură. Julien Green şi strămătuşa mea (titlul unui volum de eseuri semnat de Nicolae Manolescu) reprezintă o astfel de asociere care mizează tocmai pe (aparent) uriaşa distanţă dintre termenii corelaţi. Din indiferenţa genurilor se iscă şi efectul uşor umoristic. Ce pot avea în comun autorul romanului Varuna, al celebrului jurnal şi strămătuşa (devenită legendară, altminteri) a venerabilului critic literar? Nu multe lucruri, pesemne. Dar, cu siguranţă, însuşi faptul că stau alături, în spaţiul strîmt al aceluiaşi titlu, privindu-l semnificativ pe cititor, ca două personaje dintr-o piesă gîndită de Eugen Ionesco, care constată cu surprindere că locuiesc la acelaşi număr, au aceleaşi tabieturi, aceleaşi obsesii, şi se trezesc din reverie la aceeaşi oră din zi sau din noapte.

Pe un principiu similar se sprijină şi titlul cărţii  lui Alexandru Călinescu: Adriana şi Europa (Polirom, 2004). Între Adriana (care Adriana?) şi Europa (care Europă?; ”nu voiu, stimabile, să ştiu de Europa dumitale”, perorează Caţavencu!) există, cu siguranţă, o afinitate secretă şi imemorială, care se face evidentă abia prin conjugarea lor amuzantă, într-un titlu pus deasupra unui volum. Şi, mai cu seamă, prin lectura amănunţită a volumului cu pricina şi a eseului titular. Abia citindu-l, afli răspunsul. În treacăt fie spus, nu ignor cîtuşi de puţin marţialul titlu Ficţiune şi infanterie, propus unei cărţi de către unul dintre cei mai impozanţi prozatori actuali. Şi nici toate celelalte titluri, celebre, care conjugă iubirea şi intriga, roşul şi negrul, războiul şi pacea sau pe filosoful Kant şi pe straniul ornitorinc.

Cînd spuneam că un titlu poate bîntui memoria celor care-l citesc făceam aluzie, mai degrabă, la titlul parodic, corectiv, tot mai frecvent de la o vreme. De data asta, titlul devine atractiv nu printr-o conjuncţie lautréamontiană de termeni neaşteptaţi, ci prin re-scrierea unor sintagme mai mult sau mai puţin obsedante, pe care le oferă universul foarte încăpător al ficţiunii literare. Cînd nu este de-a dreptul un citat, precum Numele trandafirului al lui Umberto Eco (“stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus”), care repetă întocmai o formulă dintr-un hexametru latin, compus în secolul al XII-lea (amintit şi de Huizinga în cartea sa despre Evul Mediu), titlul reformulează, într-un scop adeseori ironic, un nume precedent ori o altă enunţare ilustră, apreciate unanim.

Afinităţi selective şi, mai apoi, Afinităţi efective, titlurile unor prea-iscusite cărţi semnate de poetul Şerban Foarţă, reprezintă, în acest articol, ultimele exemple pe care le ofer. De data aceasta, cvasi-ineditul titlului şi trimiterea ingenioasă la trecut au finalitatea de a-l flata pe cititorul care ştie deja că prin anii 1808-1809, Goethe a scris un roman intitulat Afinităţi elective, după ce publicase mai devreme, în 1774, Suferinţele tînărului Werther, povestire cu un final precipitat, care a indus o epidemie de sinucideri în rîndul doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, pe motivul unei necorelări în amor între parteneri şi al unei afinităţi de sentimente, care nu are puterea de a se confirma în real…

Un comentariu:

heraasku spunea...

o meteahna deloc de nelijat a contemporaneitatii este REPREZENTATIVITATEA. este o manie a stangii, a iluminismului progresist. in esenta, in lipsa unei eternitati posibile, este o salvare. in esenta extinctiei, desigur. asa mi-am explicat eu genocidele stangii.
trebuie punctat cumva acest interval. anonim vs spectacol. (desi marxist, de recitit Guy Debord)