joi, 21 noiembrie 2013

Omul livresc


Mai întîi, învăţăm numele şi abia apoi observăm, în toată concreteţea lor inepuizabilă, lucrurile şi făpturile numite. Nicidecum, invers. Fără cuvinte, am fi mai orbi decît cîrtiţele. Aşadar, aproape tot ceea ce ştim despre lume provine dintr-o experienţă derivată. Altminteri, aceasta din urmă mi se pare mai autentică şi mai bogată decît oricare altă formă de a considera universul. Un examen direct nici nu se poate realiza întotdeauna.

Pentru a sistematiza diversele imagini ale lumii, omul a inventat enciclopedia şi manualul rezumativ. Vincent de Beauvais a compus, cu această finalitate, Speculum majus. Pentru a sistematiza transcendentul, sfîntul Thoma a scris, în secolul al XIII-lea, Summa theologiae. Dar pentru a deveni om, în deplinul sens al cuvîntului, cineva a acoperit pereţii piramidelor cu versuri. Ori şi-a reprimat impulsul de a ucide şi dorinţa de a fi crud, ascultînd peripeţiile inextricabile din O mie şi una de nopţi.

Mai mult de atît: şi-a testat experienţele fundamentale îndeosebi imaginîndu-le. Nu spun cine ştie ce noutate. Dacă nu ar exista un poem erotic, precum Cîntarea cîntărilor, sau poemele trubadurilor, ca să-l urmez pe Denis de Rougemont, noi am şti mult mai puţin despre iubirea-pasiune şi despre frumuseţe. Dacă nu ar exista Moarte la Veneţia, ne-ar scăpa aproape în întregime ceea ce a fost numit, cam pompos, melancolia resemnată a sfîrşitului. Şi dacă nu ar exista Cartea lui Iov, nu am pricepe de ce suferinţa şi răul se acordă, pînă la urmă, cu providenţa lui Dumnezeu, chiar dacă filosofilor, pentru a răspunde la această enigmă, nu le-a fost de ajuns Theodiceea lui Leibniz...

Poezia, în sensul termenului german Dichtung, ne ascute senzaţiile, ne lărgeşte înţelegerea şi ne trage mai aproape de adevăr; ea devine, cum s-a insinuat deja, Wahrheit. Altfel spus, numai o existenţă șlefuită livresc accede la o experienţă nuanţată. Omul iliterat, cel incult, analfabetul trăiesc, obligatoriu, o existenţă abreviată. Ideea că lectura ne falsifică, interzicîndu-ne accesul nemijlocit la adevărul lumii mi se pare, de aceea, discutabilă. Relaţia cu lumea e întotdeauna parţială. Dar fie că ne place, fie că nu, pentru omul livresc, relaţia în cauză este, orice ar susţine pontifii imediatului (şi nu sînt puţini), infinit mai bogată. Percepe mai acut cel care percepe mediat: iată un adevăr de care sînt perfect convins.

Există o mitologie a simplităţii şi sfinţeniei frugale, care nu este, de fapt, decît o formă de perversitate. Şi tot perversă mi se pare şi ideea că omul livresc e negreşit o fiinţă contrafăcută, artificială. Lectura, s-a spus, strică mintea şi usucă creierii. Ocupaţia cu cititul cărţilor corupe. Din universul mincinos al romanului nu poţi ieşi decît bolnav, precum don Quijote. Dar e cu totul fals!

De la o vreme, noi cumpărăm cărţi doar dintr-un spirit achizitiv reprobabil, deşi ştim foarte bine că nu vom avea niciodată chef să le parcurgem de la un capăt la altul şi nici măcar să le răsfoim. Le cumpărăm, cum ar spune poetul, de amorul artei (pentru artă). Vom prefera, în tot acest timp, să recitim, dedîndu-ne, fără vreo remuşcare anume, acestui viciu nepedepsit. Cum să părăseşti Crimă şi pedeapsă pentru Ravelstein? Ori Ape de primăvară pentru În afara destinului (a lui Imre Kertesz). Sau Învierea pentru Pianista (Die Klavierspielerin a lui Elfriede Jelineck)?

Şi, în definitiv, cine renunţă, după o anume vîrstă, la o plăcere veche pentru una nouă? În materie de lectură, donjuanismul este exclus.

Aşa cum există o femeie care le rezumă pe toate celelalte din trecut şi viitor, femeia pe care, în pofida apăsării timpului, continuăm să o iubim (cu o iubire neafectată de vremi), femeia de la capătul visului, la fel există lecturi “capitale”, ca o pedeapsă pe viaţă (ca să preiau un ambiguu epitet, folosit cîndva de însuşi Emil Brumaru), care ne dispensează de cele noi şi chiar le interzic pe toate celelalte.

Aș aminti, în treacăt, de orbirea lui Borges… Marele prozator, se spune, a orbit treptat. La început, fără să-şi dea seama, nu a mai putut admira culoarea de nisip a văzduhului. Lucrul nu l-a deranjat în mod deosebit. Pe urmă, nu a mai văzut, în albia răsturnată a cerului, norii. Nici asta nu a însemnat o dificultate. La un moment dat, cînd s-a privit în oglindă, nu a mai întîlnit acolo pe nimeni. Omul Borges dispăruse în apele adînci ale oglinzii şi, poate, în labirintul ei, care de bunăseamă e infinit. Dar nici asta, spune Borges, nu l-a deprimat.

Abia cînd nu a mai putut percepe literele în cuprinsul cărţilor (era directorul Bibliotecii din Buenos Aires), faptul l-a îngrijorat întrucîtva. Dar, după ce a sfîrşit să orbească şi, de fapt, împotriva orbirii, Borges a inventat o soluţie ingenioasă: a dictat Mariei Kodama o serie de scurte rezumate ale cărţilor sale de căpătîi. A refăcut, astfel, în închipuire, pagina scrisă, dîndu-i o nouă configuraţie. A rezumat Jocul cu mărgelele de sticlă, romanul lui Hermann Hesse. A rezumat În inima tenebrelor, naraţiunea lui Joseph Conrad. A rezumat Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde. A rezumat Cei trei impostori, povestirea lui Arthur Machen. Şi altele cîteva… Mortea l-a surprins pe cînd reconstituia această bibliotecă atemporală.

Toate aceste fişe (redactate din memorie şi închipuire, se înţelege) alcătuiesc un formidabil paradis personal, care nu-i altceva decît suma lecturilor esenţiale din existenţa de cititor a lui Borges, care nu a avut, după cum se ştie, vreo experienţă directă, marcată de ingenuitate. El însuşi divulgă acest adevăr ruşinos, într-o convorbire: amintirile sale sînt, de fapt, amintirile unor Kipling, Stevenson sau don Quijote. Borges nu are memorie personală.

Pornind de la existenţa prozatorului argentinian, m-am gîndit că, în fond, pentru noi, cititorii îndrăgostiţi, moartea este doar o altă formă de orbire (similară, în parte, aceleia a lui Borges) şi nimic altceva. Secretul este să o pricepi în acest chip.  A muri livresc, nu-i o nenorocire. Şi nici măcar a muri pur şi simplu. A fi fost despărţit pentru totdeauna de cărţi, iată ceea ce nu a ştiut, cu siguranţă, Dante, cînd a descris infernul...

P. S. Din volumul Porunca lui rabbi Akiba.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Înțeleptul și săgețile


Găsesc o frumoasă analogie în Seneca: înțeleptul e mai presus de ocări și necazuri așa cum cerul este mai presus de săgețile zvîrlite din arcuri.


Citiţi în continuare!

marți, 12 noiembrie 2013

Rîsu - plînsul


Un teolog gingaş afirmă fără a clipi: "Adevărata stare a omului este plînsul". Prefer afirmaţia lui Seneca: "E mai omenesc să iei în rîs viaţa decît s-o jeleşti. Rîsul mai lasă o speranţă, plînsul nici una" (De tranquillitate animi).


Citiţi în continuare!

joi, 7 noiembrie 2013

Sărăcia


Sărac nu este cel care are puțin, ci acela care dorește mai mult. A spus Seneca într-o scrisoare către Lucilius.

P. S. În imagine: Hugues Merle (1823 - 1881): La mendiante (1861).


Citiţi în continuare!

marți, 5 noiembrie 2013

Alas, poor Yorick!


În Viața și opiniunile lui Tristram Shandy, Gentleman de Laurence Sterne, chiar la început, își face apariția un personaj pitoresc și tragic: pastorul Yorick. În parohie, vioiul și spiritualul Yorick este un personaj extrem de controversat.

Călătorește de obicei pe o mîrțoagă ”sfrijită și jalnică” și stîrnește, desigur, o ilaritate și un dispreț unanime. Cultivă buna dispoziție, vorba de duh, veselia. Adeseori îi șfichiuiește, fără maliție, pe indivizii lipsiți de umor, gravi, posomorîți. Consideră că gravitatea este, de cele mai multe ori, o modalitate de a-ți ascunde nerozia ori ignoranța: este o mască a trupului pentru a disimula viciile minții. În această privință, nu greșește prea mult.

Yorick se trage din Danemarca și analele susțin că ar fi însuși urmașul bufonului Yorick, personajul evocat de Shakespeare în Hamlet (V: 1). Criticii literari cred că, de fapt, numitul Yorick ar fi un avatar al lui Laurence Sterne, autorul romanului în care Yorick este o apariție episodică. Tot ce se poate. Prietenul pastorului este domnul Eugenius, castelan, care îl avertizează că vorba de duh nu rămîne niciodată nepedepsită. Ticăloșii și proștii se unesc adesea împotriva omului vesel și inventează calomnii și insinuări viclene. Yorick nu-l crede, dar cade pradă tocmai unui astfel de complot. Își face sînge rău, cade la pat. Moare.

Prietenul Eugenius îi pune pe mormînt o lespede simplă cu inscripția: ”Vai, sărmanul Yorick!”. Pastorul este, cred, modelul tuturor autorilor bine dispuși. În definitiv, Laurence Sterne a trăit destinul ingrat al lui Yorick. Timp de două secole, romanul Viața și opiniunile lui Tristram Shandy, Gentleman a fost desconsiderat. A părut o scriere superficială, dezlînată, prea digresivă. Despre Sterne s-a pretins că ar fi un scriitor mediocru. Aceasta este, probabil, soarta tuturor autorilor ironici. Abia secolul 20 i-a făcut dreptate lui Sterne-Yorick.


Citiţi în continuare!

luni, 4 noiembrie 2013

Broasca țestoasă și necesitatea


Dacă îți este scris să mori, mori. În eseul cu titlul ”A filosofa înseamnă a învăța să murim”, Montaigne povestește moartea caraghioasă a lui Eschil. Ieșind în fugă dintr-o casă pe cale să se dărîme (din pricina unui cutremur), Eschil a fost izbit în cap de carapacea unei broaște țestoase, căzută din ghearele unui vultur. A murit pe loc.

Împotriva necesității nu-i chip să lupți...

P. S. În imagine: Felix Nussbaum (1904 - 1944): Triomphe de la mort (1944).


Citiţi în continuare!

duminică, 3 noiembrie 2013

Breviarul sceptic: primirea critică (10)


O imagine asupra ecoului înregistrat de Breviarul sceptic oferă și site-ul editurii Polirom. Puteți verifica făcînd un click pe numele editurii… Primul tiraj s-a epuizat deja.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Faima


Încă o dată, un gînd stoic în neprețuitul Gustave Flaubert (scrisoare către Maxime du Camp din 26 iunie 1852):

”Să fiu cunoscut nu e principalul meu interes, așa ceva nu satisface total decît foarte mediocrele vanități... Celebritatea cea mai completă nu-ți potolește neliniștea și mori aproape întotdeauna în nesiguranța propriului tău renume, dacă nu ești un nătărău. Așadar, faima nu te clasează mai mult în propriii ochi decît obscuritatea.

Țintesc mai sus: să-mi plac mie însumi. Succesul îmi pare un rezultat și nu un scop. Eu mă îndrept către acest scop fără să mă abat cu un pas și fără să mă opresc pe marginea drumului ca să fac curte doamnelor...

Mai bine crăp ca un cîine decît să-mi grăbesc cu o secundă fraza care nu-i gata”. Menționez că în 1852 Flaubert lucra la Doamna Bovary.

Sînt sigur că Seneca și Marcus Aurelius ar subscrie aceste propoziții curajoase.

P. S. În imagine: Sébastien Stoskopff (1597 - 1657), La grande vanité.


Citiţi în continuare!

miercuri, 30 octombrie 2013

O istorie a filosofiei antice. Grecii


Studenții care doresc să citească Routledge History of Philosophy:Volume I From the Beginning to Plato, C.C.W.Taylor (editor), 1997, sînt rugați să facă un click pe titlu.


Citiţi în continuare!

marți, 29 octombrie 2013

Forma bobului de piper și bobul de piper însuși


Joi, 31 octombrie ac., ora 16, mă voi produce la colocviul Pot fi reprezentate conceptele? cu un speech intitulat ”Platon: Forma bobului de piper și bobul de piper însuși”. Întîlnirea este organizată de Departamentul de Filosofie și Centrul de Hermeneutică, Fenomenologie şi Filosofie practică al Facultății de Filosofie și va avea loc în sala D308. Intrarea este complet liberă. Ieșirea la fel...


Citiţi în continuare!

luni, 28 octombrie 2013

Teologia veselă (5). James Joyce și supra-lapsarienii dogmatici


Nu știu dacă este adevărat (iar James Joyce nu este în nici un caz o sursă teologică foarte credibilă), dar găsesc în Portret al artistului la tinerețe un pasaj în care este vorba de ereticii numiți ”supra-lapsarieni dogmatici”. Prin ce se caracterizează doctrina lor? Ei cred că Dumnezeu și-a făcut alegerile și repudierile nu în urma căderii omului, ci mai înainte de aceasta.

Ideea că Dumnezeu s-a întrupat nu pentru că omul a păcătuit, ci pentru că momentul întrupării figura deja în planul divin încă înainte de creația lumii nu este nouă. Ea poate fi întîlnită la teologii ruși de la începutul secolului XX (la Serghei Bulgakov, de pildă). Dar nu sînt deloc sigur că acești teologi ar putea fi numiți supra-lapsarieni dogmatici.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Vîlva


Iată o credință perfect stoică într-o scrisoare a lui Gustave Flaubert (din 17 ianuarie1852). Credința se găsește, în formulări diferite desigur, la Seneca, la Epictet, la Marcus Aurelius. Gloria nu înseamnă mare lucru. Mai important este să muncești fără gîndul unei răsplate (nici aici, nici dincolo). Firește că este greu, oarecum în contra firii (omenești). Citez, deci, cuvintele lui Flaubert:

”Stau aplecat peste masă și scriu cu îndîrjire. Am abandonat orice idee de vîlvă. Ce fac e pentru mine, numai pentru mine... Nimic mai monoton ca viața mea; se scurge mai uniformă decît rîul care-mi trece pe sub ferestre... Așa că trăiesc de pe o zi pe alta, lucrînd ca să lucrez, fără un plan de viață, fără proiecte, fără vreun chef anume, decît să scriu mai bine”.


Citiţi în continuare!

vineri, 25 octombrie 2013

Prinţ şi cerşetor


Întrucît m-am învrednicit să observ (deşi sînt, mai degrabă, un observator mediocru), există în orice individ mai mult sau mai puţin imaginativ (scurt spus: în orice individ, pur şi simplu) tendinţa spontană de a-şi corija, la final, biografia. De a deplînge ceea ce ar fi putut fi într-o viaţă, dar n-a fost. În locul unui elogiu poematic, bătrînul generic se vede constrîns să compună o imprecaţie. Are melancolii.

Fiind o vîrstă a tresăririlor fiziologice involuntare, senectutea dă mereu astfel de porniri necugetate. În cazul speciei umane, constatarea eşecului este un epilog unanim. Totul se frînge într-o concluzie pesimistă: nimic mai fals decît “aventura” unei vieţi (a propriei vieți). De îndată ce s-a ivit în acest univers perfid, fără a fi fost întrebat dacă doreşte ori ba (Dumnezeu nu mai consultă pe nimeni!), omul îşi dă seama că se înfundă în inautentic. Îndemnurile metafizicienilor nu-i folosesc la nimic. Avertismentul înţelepţilor este tardiv. În loc să trăiască, omul generic a fost trăit. În loc să decidă, s-a supus. În loc să judece, a fost judecat. A trăit ca oricare altul comedia alienării.

Nici n-are rost să mai spun. Ar fi vrut, temerarul, să fi experimentat aievea o coliziune erotică irepetabilă, să fi sesizat ivirea unui nou –ism (a post-post-modernismului), să fi simţit o imensă frică, precum aceea din anul O Mie. Nimic din toate acestea. S-a născut, vai, într-un an impar. Post-modernismul este cît se poate de mort. Iubirea trubadurilor s-a stins. Sigur, ar fi vrut să fi fost Malraux, maica Teresa, Madonna, Valeriu Gherghel. N-a avut cînd, cum, unde. Un destin anemic i-a pre-scris anemic o biografie anemică. Neîndoielnic, ar fi dorit ca, măcar în cazul lui, sorţii să fi căzut altfel, pieziş. N-au căzut în nici un fel, fiindcă zeii nu mai joacă zaruri. Şi încă de mult.

S-a voit, precum Nietzsche, o fatalitate, un erou, un sfînt cu vedenii, un apostat. N-a fost decît un element din mulţimea tuturor mulţimilor (care se conţin şi pe ele însele ca element). În sfîrşit, poate exclama precum personajul din Idiotul: “Căci sărac sînt şi gol, un atom în vîrtejul lumii”. Un atom nici mai mare, nici mai mic decît altul. Un punct la sfîrşitul unei propoziţii vide. Ce-i dreptul, în trecutul propriu (resimţit, bineînţeles, ca impropriu), nici un individ (oricît de norocos ar fi) nu a reuşit (după estimaţiile proprii) vreo ispravă. Puneţi-l să aleagă din biografie un eveniment notabil, să arate cu degetul o sfidare, un gest ireverenţios, un scandal. Oricît va căuta, nu va găsi nimic. În consecinţă, omul (oricare ar fi el) rămîne cu impresia nesmintită că a trăit în van. Eclesiastul îl confirmă: “totul este deşertăciune” …

Pe de altă parte, citiţi, rogu-vă, amintirile marilor figuri ale istoriei. Citiţi De bello Gallico al lui Caesar. Citiţi Istoria secretă a lui Procopius din Caesarea. Citiţi gazetele. Aţi întîlnit vreun om împlinit? Nicidecum. La urma urmelor, însuşi Claude Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon, nu prezintă în paginile (pe cît de verbioase tot pe atîta de plicticoase) ale memoriilor sale decît o sumă de invidii şi bagatele. De pildă: în dimineaţa zilei de vineri, Regele s-a ciorovăit cu Monsieur. În dimineaţa următoare, Monsieur s-a ciorovăit cu Regele. Şi invers. Mai ales, invers. În definitiv, la Curtea Franţei, toţi au fost nişte meschini, nişte încuiaţi. Inclusiv bravul Saint-Simon. Cutare marchiz obişnuia să tuşească într-un moment nepotrivit. Altul îşi sufla nasul într-un moment similar. Te-apucă mila. Dacă n-ar fi fost grafomania contelui, praful şi pulberea s-ar fi ales de aceşti figuranţi.

În pofida ilustraţiilor, a pildelor, la finele unei existenţe laconice, orice subiect epistemic regretă amarnic că nu a trăit ceva irepetabil, o clipă de autenticitate, o inspiraţie, o viziune. Orice ar fi fost, nimeni nu pare prea mulţumit. Cînd trage linia şi face socoteala, omul constată pur şi simplu, cu un termen cam preţios, că a “eşuat”. Dar nici “eşecul” lui nu a fost unul mai acătării. S-a nimerit să eşueze pînă şi în eşec. Ei, dacă Destinul (sau Hazardul, sau amîndouă) ar fi binevoit, ar fi putut deveni cineva, un astru, un poet alcoolic, un balerin. Metafizic vorbind însă, el n-a putut fi decît ceea ce (şi numai ceea ce) efectiv a putut fi: nimeni altcineva. Nu i se pare suficient.

Privind din exterior spre interior (dar şi dinspre interior spre exterior), individul nostru s-ar putea să aibă oarecare îndreptăţire (fără a avea şi dreptate): “eşecul existenţial” se vădeşte oricărei introspecţii mai serioase. De îndată ce priveşti înapoi, la senectute, devii un înfrînt. Personajul şi-a dorit, poate, un anume lucru (un titlu nobiliar, o poliţă cu maimuţă) sau o însuşire (o ţinere de minte mai bună, o îndemînare la jocul de cărţi) şi nu le-a obţinut imediat, sau nu le-a obţinut la timp, sau nu le-a obţinut deloc. N-a fost să fie.

A visat, de-o pildă, să ajungă în Tokyo, să petreacă o noapte în casa frumoaselor adormite, să admire silueta unei gheişe, să-i mîngîie pielea parfumată. N-a reușit. A vrut să călătorească în inima întunericului, să cutreiere savana şi să vîneze fiare neîmblînzite. Nu i-a succes. A poftit să ajungă în Africa de Sud şi să caute diamante într-o văgăună îngustă. Nu a ajuns nici acolo. Sau, poate, a visat să ajungă un metafizician foarte sceptic, să-i deştepte pe ceilalţi. Aş! N-a apucat. A fost un sceptic credul. Zadarnic priveşte în urmă.

El, neconsolatul, a călătorit mult mai puţin decît ar fi trebuit: pînă în oraşul de reşedinţă al viitoarei soţii, la două leghe depărtare. Ce-i dreptul, a zărit la o fereastră o frumuseţe meditativă. O mlădiere de ferigi. Un gîngurit de nimfe. Acolo, în burgul provincial (în care nu se întîmplase pînă atunci nimic), s-a produs epifania. Feriga s-a rotit în jurul copacului. L-a cuprins. A fost clătinat de arşiţa iubirii. A trăit ca într-un vis fulgerător fioruri, despărţiri, regăsiri înlăcrimate, surprize, tăceri. A simţit bucurii şi suferinţe pe care “nici o pană nu le poate descrie”, nici o cerneală nu le poate fixa. Nici măcar Gogol. N-a mai perceput secundele, anotimpurile, anii. Amorul a abolit diviziunile temporale. Într-un tîrziu, cele două suflete afine s-au conjugat, s-au topit unul întru celălalt. Ce folos? Conjugarea nu i-a ferit de ratare şi plictis.

Fericiţii de odinioară au păstrat din această experienţă (altfel mirabilă) sentimentul acut că au fost înşelaţi. Cineva (diavolul, bunul Dumnezeu, un destin foarte abstract, o instanţă care spune mereu Nu) i-a tras pe sfoară. Destinul s-a manifestat, în cazul individului generic, obiectiv privind, sub forma lui cea mai agreabilă. Doar individul generic nu-i în stare să priceapă acest adevăr.

Pe de altă parte, numitul individ generic priveşte în juru-i şi observă un lucru deprimant, dar foarte precis. În trecutul său (şi nu într-altul), pe cînd iubea definitiv şi irevocabil în oraşul de provincie, un individ oarecare a ajuns în Tokyo şi a băut ceai alături de o gheişă. În acelaşi trecut (şi nu într-altul), cineva a ajuns în Chitai. S-a pătruns de înţelepciunea lui Confucius, a păşit pe Marele Zid, a considerat zîmbetul neutru al lui Buddha, s-a trezit. În acelaşi trecut, cineva a descins în Africa de Sud. Şansa i-a surîs. A coborît într-o mină. Şi-a umplut buzunarele cu diamante. A făcut cale întoarsă şi a înfiinţat un imperiu bancar. La ce bun?

În fine, un student valah a întîlnit în Londra o văduvă putred de bogată. A salutat-o prin săltarea ţilindrului şi, pentru că văduva mai păstra cîţiva nuri sub tencuială şi avea (ca orice văduvă, de altfel) pe vino-încoace, a cerut-o, pe neaşteptate, în căsătorie. Văduva a fost atît de surprinsă de enormitatea propunerii, încît a consimţit. Şi tot pe neaşteptate. Astăzi, fostul student locuieşte într-un castel bîntuit, are lachei generici şi merge la vînătoare, la fiecare sfîrşit de săptămînă, alături de alţi gentlemen la fel de blazaţi. Se simte pe de-a întregul englez, vorba lui Henry James. Doarme, desigur, într-un pat englezesc. Îşi sprijină tîmplele pe o pernă englezească. Se încălzeşte la un cămin englezesc. Respiră un văzduh englezesc. Admiră o eternă toamnă englezească. Şi, cît de ciudat!, vorbeşte o engleză cu un puternic accent englezesc. Nu are obiceiul să divagheze despre trecut. Iar cînd, totuşi, meditează la anii care s-au dus, la libertatea pe care a pierdut-o, exclamă cu o englezească atitudine flegmatică: ce ghinion amuzant să întîlneşti – exact cînd nu trebuie - o văduvă putred de bogată!

Acestea sînt faptele. Să încercăm o interpretare. Mulţi vor răspunde că totul a fost o chestiune de noroc. O împreunare inedită a constelațiilor. O ciocnire foarte originală a cometelor. Fortuna labilis. Fals! Alţii vor presupune că, în realitate, trecutul castelanului nu coincide întru totul cu trecutul insului care a iubit cu adevărat. Că este vorba de serii temporale diferite. În fine, o a treia categorie de cititori va face ipoteza că alături de o văduvă putred de bogată orice trecut devine aproape acceptabil. Din nou şi din nou: fals! Diversitatea acestor biografii, ar riposta Borges, este în realitate o iluzie vicleană. În definitiv, este vorba de una şi aceeaşi existenţă. E vorba de un singur individ, de un singur destin. Dar aceasta nu este o soluţie. Este o metaforă.

Povestea de mai sus (ca toate poveştile) are o mulţime de versiuni. Aleg una din ele. Cînd priveşte îndărăt în succesiunea celor patru vîrste, sclavul s-ar fi vrut împărat. Împăratul s-ar fi vrut sclav. Vestala s-ar fi vrut curtezană. Curtezana s-ar fi vrut vestală. Sfîntul s-ar fi fi vrut un papă desfrînat. Desfrînatul papă s-ar fi vrut un sfînt martir. Cavalerul cruciat s-ar fi vrut crescător de porci. Crescătorul de porci s-ar fi vrut cruciat. Cerşetorul orb s-ar fi vrut bancher. Bancherul s-ar fi vrut orb. Şi aşa mai departe. Şi aşa mai departe. După cum vedem, în cazul muritorilor, totul a ieşit pe dos.


Citiţi în continuare!

joi, 24 octombrie 2013

Inel cu Enigmă


Mihai Ursachi a publicat în vara anului 1970 un volum de poezii intitulat Inel cu Enigmă. Era volumul său de debut. A doua poezie din carte, un catren, poartă chiar titlul Inel cu Enigmă și sună precum urmează:

Un întreit mister tronează: juvaer
Cu sensuri trei și totuși unul singur,
Povară fabuloasă de patimi și plăceri,
Pe care-o țin la deget ducîndu-mă-n adîncuri.

Pentru mintea mea de cititor diletant de poezie, catrenul lui Ursachi reprezintă, de mult, bezna însăși, enigma enigmelor. Ce vrea să zică în realitate poetul? Nu-mi dau seama. Mărturisesc cu fanchețe (și oarece rișine) că nu înțeleg catrenul. Orice sugestie din partea cititorilor blogului, este, prin urmare, binevenită.


Citiţi în continuare!

marți, 22 octombrie 2013

Pacuvius cel înmormîntat de multe ori


În scrisoarea a XII-a către Lucilius, Seneca povestește că guvernatorul Siriei, Pacuvius, dădea în fiecare seară un banchet funebru. Mesenii participau la banchet cu multă veselie îndurerată, de parcă numitul Pacuvius ar fi murit. La sfîrșitul ospățului, Pacuvius era dus în dormitor (mort de beat, de această dată) în aplauzele și cîntecele musafirilor și favoriților care strigau (în grecește): ”I s-a sfîrșit viața, a murit, s-a dus!”. A doua zi, Pacuvius o lua de la capăt și organiza un nou banchet funerar și o nouă înmormîntare.

Seneca aprobă acest obicei (omul trebuie să accepte că e muritor), dar spune despre Pacuvius că a fost un nemernic. Observăm că, uneori, pînă și nemernicii au oarece dreptate.

Notă: Pacuvius a fost guvernator al Siriei în vremea împăratului Tiberius.

P. S. În imagine, Georges de la Tour (1593 - 1652), Madeleine à la veilleuse (1638).


Citiţi în continuare!

luni, 21 octombrie 2013

Montaigne


Puțini l-au iubit pe Michel Eyquem de Montaigne. Și mai puțini l-au înțeles. I s-a reproșat egoismul. Alții i-au criticat frivolitatea, buna dispoziție, surîsul. Nimeni nu-l consideră un gînditor veritabil. Filosofii de academie îl ignoră sau îl disprețuiesc de-a binelea. Rău fac. Cîțiva scriitori l-au iubit, totuși. Unul dintre ei a fost Gustave Flaubert. Flaubert parcurge eseurile lui Montaigne cu mare plăcere și îl recomandă adesea în scrisori. Voi cita un fragment dintr-o scrisoare adresată domnișoarei Marie-Sophie Leroyer de Chantepie, în data de 6 iunie 1857.

Așadar: ”Mă întrebi ce cărți să citești. Citește Montaigne, citește-l încet, pe îndelete! Are să te calmeze. Și nu-i asculta pe oamenii care vorbesc de egoismul lui. Are să-ți placă, ai să vezi. Nu citi însă cum citesc copiii, ca să te distrezi, nici cum citesc ambițioșii, ca să te instruiești. Nu, citește ca să trăiești. Fă-i sufletului o atmosferă intelectuală, alcătuită din emanația tuturor marilor spirite... Dar ți-l recomand, mai întîi, pe Montaigne. Citește-l de la un capăt la altul și, cînd ai terminat, ia-o de la început”.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 12 octombrie 2013

Candida


De îndată ce am intrat la liceul special de Germană “Vasile Alecsandri”, i-am descoperit pe romantici. E. T. A. Hoffmann a fost unul dintre ei, cel dintîi, poate. Aveam în casă Elixirele diavolului, un roman gotic, şi Scrieri alese (volumul cuprinde cîteva povestiri parodice şi umoristice). Am început, fireşte, cu Elixirele diavolului şi am tremurat de groază, așa cum se și cuvenea. În schimb, povestirile din Opere alese m-au amuzat îndelung, temeinic. Originalitatea lui Hoffmann vine din parodierea ironică a tuturor ticurilor romantice. Nu scapă nici literatura sentimentală a lui Goethe.

Iată, de-o pildă, portretul unei preagingașe domnișoare:

“Candida citise Wilhelm Meister al lui Goethe, poeziile lui Schiller şi Inelul fermecat al lui Fouqué, dar uitase aproape tot ce citise. Cînta binişor la pian şi se acompania cîteodată şi din gură. Dansa cele mai noi françoise şi gavote şi scria lista rufelor date la spălat cu o caligrafie fină şi citeaţă. Dacă ar fi fost ceva de criticat la fata asta ar fi fost poate faptul că vorbea cam gros… şi că mînca la ceai prea multe prăjituri. Desigur, unii poeţi exaltaţi ar mai fi găsit la ea şi alte lucruri care să nu le placă, dar şi poeţii aceştia au prea multe pretenţii. Mai întîi, ei vor ca la fiecare vorbă pe care o spun, domnişoara să cadă imediat într-un extaz somnambulic, să suspine adînc, să-şi dea ochii peste cap, la nevoie chiar să leşine puţintel sau chiar să orbească cîteva clipe, ca dovadă a celei mai înalte trepte a celei mai feminine feminităţi...

Pe urmă, zisa domnişoară trebuie să cînte versurile poetului pe melodia care a ţîşnit (ei, domnişoarei) din inimă, dar să se îmbolnăvească imediat din pricina asta...

Există asceţi poetici care merg şi mai departe şi găsesc că e împotriva gingăşiei feminine ca o fată să rîdă, să mănînce, să bea şi să se îmbrace elegant, după cum cere moda. Aceştia aproape că seamănă cu sfîntul Ieronim, care interzicea fecioarelor să poarte cercei şi să mănînce peşte. Ele trebuie – aşa porunceşte sfîntul – să mănînce numai puţină iarbă fiartă, să fie mereu flămînde, dar fără să simtă foamea, să se îmbrace cu haine grosolane şi rău cusute, care să le ascundă talia, şi mai cu seamă să-şi aleagă de tovarăş o persoană serioasă, palidă, tristă şi puţintel murdară!…” (Hoffmann, E.T.A., “Piticuţ. Zis şi Cinabru”, în Opere alese, traducere de Al. Philippide, Editura pentru Literatura Universală, 1966: pp.127-128).

Avea haz E. T. A. Hoffmann.


Citiţi în continuare!

joi, 10 octombrie 2013

Ad lectorem


În Porunca lui rabbi Akiba, de acum cîţiva ani, există cu siguranţă cîteva autoficţiuni propriu-zise. Numesc în grabă doar trei. “Orbirea” imortalizează o dispută cu poetul Emil Brumaru pe tema livrescului, ”Cum am devenit liber” descrie încercarea de a pune ordine în biblioteca personală, prea încărcată, iar ”Comedia substituirilor” prezintă unica mea întîlnire cu reputatul meşter Coelho, într-un bistrou din Place du Châtelet (în Le Zimmer, pentru a fi foarte precis), şi confuzia frecventă dintre un anume eseist ieşean şi un anume pictor impresionist.

Cine are cartea poate verifica autenticitatea mai presus de opinii şi gusturi a acestor relatări suficient de modeste pentru a nu trezi vreun un interes. Ele narează întîmplări şi păţanii pentru al căror adevăr nu bag mîna în foc, deşi îl garantez cu însăşi existenţa mea de ego fabulator.

După apariţia Breviarului sceptic, care este o carte cu o finalitate mai degrabă umilă, o contribuţie academică pe un subiect extrem de limitat (din fericire, har Domnului, n-a avut nici un succes!), m-am hotărît să revin la specia încă nefixată a autof(r)icţiunii. Trebuie să ai un curaj nesăbuit pentru a te întoarce în timp. Rişti să descoperi o mulţime de proiecte pe care nu ai reuşit să le duci pînă la capăt. Bănuieşti, de asemenea, că un proiect nou ar fi o nebunie. Perseverezi, totuşi.

Cînd voi avea cîteva zeci de texte (25 – 30), voi zvîrli compunerile într-un plic sigilat şi le voi expedia de îndată la Gallimard. Ca de obicei, doamna Alice Munro va traduce volumul în engleză. Michael Astner va rezolva cu eleganţa-i binecunoscută versiunea germană. Încă nu am stabilit traducătorul în suedeză. Deocamdată, nu am decît ideea cărții şi bunăvoinţa. Nu şi talentul necesar, din păcate.

Voi compensa, desigur, prin răbdare (şi inteligenţă) ceea ce alţii primesc (ori deţin) încă de la bun început, prin dărnicia Muzelor. Un francez, Buffon, a zis că pînă şi răbdarea poate fi un talent, în măsura în care ai răbdarea s-o rabzi. Oare cîtă vreme trebuie să întorci pe toate feţele o propoziţie simplă, de genul “Le tumulte s’apaisait”, pentru a putea vorbi de răbdare? Autorul Educaţiei sentimentale pretinde că a stat două săptămîni. Şi tot nu a fost mulţumit.

Transcriu dintr-o scrisoare către minunata Louise Colet (scrisoarea este din data de 19 martie 1854): “Fraza cea mai simplă ca ‘el închise uşa’ sau ‘el ieşi’ etc. cere viclenii de meşteşug incredibile”. Aşa este. Rămîne să verific eu însumi. Voi fi viclenia însăşi. Am să încep, probabil, cu o interjecţie. Am să închei, ca Joyce, printr-un “Da”. Vă mai amintiţi? Iată: “da şi atunci el m-a întrebat dacă vreau da să spun da floarea mea de munte şi întâi mi-am petrecut braţele pe după umerii lui da şi l-am tras în jos spre mine să-mi simtă sânii numai parfum da şi-i bătea inima nebuneşte şi da i-am spus da vreau. Da”.

În treacăt fie spus: dacă Flaubert ar afla că scrisorile lui, grifonate dintr-un foc, după ora 1 din noapte, sînt mai apreciate, uneori, decît romanele, s-ar răsuci în mormînt. Noroc că i-au săpat, în cimitirul din Rouen, un mormînt foarte îngust, în care abia a încăput coşciugul, pe o parte. Martor la înmormîntare, Emile Zola ne-a transmis acest incident hilar. A fost singura ocazie în care naturalismul lui s-a dovedit inutil. Viaţa reprezintă o comedie mai odioasă decît literatura.

Scrierea acestor naraţiuni îmi va lua, desigur, cîţiva ani buni, un deceniu, poate o viaţă. Nu am de ce să mă grăbesc. Nu dau turcii. Nu vin leşii lui Sobietzki. José Saramago a terminat Memorialul de la Mafra la 60 de ani. Sînt viguros şi tenace ca boul din comparaţia lui Flaubert. Am tot viitorul înapoi, cum ar veni. Cînd te apuci de ceva grandios, timpul nu mai contează.

Puţini scriitori de astăzi au reţinut din biografia prozatorilor un amănunt cu totul benign, o bagatelă, un fleac: Thomas Mann a redactat Muntele vrăjit, cu mici întreruperi, vreme de doisprezece ani. Tolstoi a lucrat la Război şi pace numai opt. Gustave Flaubert, dacă tot l-am pomenit, a început să scrie Doamna Bovary în seara zilei de 19 septembrie 1851, o vineri, şi a pus punct propoziţiunii “Acum, de curînd, a primit Legiunea de Onoare” abia în 31 mai 1856, o sîmbătă, cînd i-a şi trimis manuscrisul prietenului Maxime Du Camp, la Paris, spre publicare. Dacă facem socoteala exact, trecuseră nu mai puţin de cinci ani şi nouă luni. N-a ținut prelegeri, n-a participat la supeuri, a scris cîte opt-nouă ore pe zi. Ulysse i-a luat lui James Joyce opt ani. Nu are rostul să insist. Numai aşa îţi poţi face o idee cu privire la semnificaţia răbdării.

Cînd stăruieşti asupra propoziţiei simple “El ieşi…” un an sau mai mulţi, este limpede că nu scrii cîtuşi de puţin pentru faimă. Scrii de dragul de a scrie, scrii ca să scrii. În definitiv, ca şi contemplaţia divinităţii în Etica nicomahică, scrisul este o activitate cu finalitatea în ea însăşi. Numai oamenii grăbiţi rîvnesc gloria.

Vale et valde me ama...


Citiţi în continuare!

duminică, 6 octombrie 2013

Piatra mohorîtă din inel


Va invit să citiți o frază în originalul englezesc al lui James Joyce și în două traduceri românești.

Originalul sună în chipul următor: ”The grey block of Trinity..., set heavily in the city's ignorance like a dull stone set in a cumbrous ring” (A Portrait of the Artist as a Young Man, V).

Iată și cele două versiuni românești. Prima: ”Blocul cenușiu al colegiului Trinity…, înfipt masiv în ignoranța orașului, ca o piatră mohorîtă într-un inel greoi” (Potret al artistului în tinerețe, traducere Frida Papadache). A doua: ”Blocul cenușiu al colegiului Trinity…, înfipt solid în ignoranța orașului, ca un bolovan apăsător plasat într-un cerc stînjenitor” (Portret al artistului la tinerețe, traducere Antoaneta Ralian). 

Multă vreme nu am cunoscut, firește, decît versiunea realizată de Frida Papadache. Fraza lui James Joyce mi se părea o analogie complicată, amețitoare. Edificiul cenușiu al colegiului Trinity (deci Știința și Teologia) stă înfipt în ignoranța orașului asemenea pietrei întunecate dintr-un inel. În versiunea Antoanetei Ralian, conotația pietrei mohorîte a inelului se pierde. Nu știu care este traducerea corectă. Știu numai că versiunea a doua (poate mai fidelă față de litera textului) anulează în întregime analogia sugerată de prima traducere. Nu știu nici dacă James Joyce a avut în minte această analogie.

P. S. În imagine: Jan van Eyck, Portrait of a Goldsmith (Man with Ring), 1430.


Citiţi în continuare!

vineri, 4 octombrie 2013

Virtutea ca veșmînt al Evei


Un nud feminin nu mai scandalizează, de mult, pe nimeni. Pînă și publicațiile serioase pun nuduri pe copertă. Astfel, revista britanică GQ (altminteri, extrem de sobră!) publică o fotografie a Carlei Bruni, în veșmîntul originar al Evei, și menționează că o astfel de poză nu trebuie să-i șocheze pe puritani, fiindcă femeia ar fi, de fapt, “împodobită în propria ei frumuseţe”. Bine zis, dar nu tocmai corect!

În realitate, expresia este ceva mai veche (decît cred redactorii de la GQ) și sună un pic diferit. Se spune despre o femeie goală (și, firește, lipsită de inhibiții) că ar fi ”înveșmîntată în propria ei virtute”. Sintagma aparține lui Platon. În dialogul Republica, 457a, Platon discută despre păzitorii cetății și cere femeilor să coboare, spre a se antrena, în palestră. Apoi adaugă: ”Să se dezbrace, așadar, femeile paznicilor, de vreme ce ele vor îmbrăca virtutea în locul veșmintelor, și să ia parte la război și la restul pazei”.

Sugestia filosofului s-ar cuveni, cred, urmată cu mai multă îndrăzneală de către ”luptătoarele” de azi...

P. S. În imagine: Francesco Francia (1450 - 1518): Lucretia.


Citiţi în continuare!

joi, 3 octombrie 2013

Apelul morților


Bătrîneţea nu este, am impresia, o bucurie, deşi mulţi filosofi o descriu în acest chip. Vine o vreme în care te vezi obligat, de la sine, să meditezi asupra ei, pe cont propriu. Să-i constaţi, cu un ochi mai degrabă neputincios şi pasiv, tirania. Să deplîngi lipsa de îndurare a timpului, a sorţii, indiferenţa blazată a necesităţii. Şi, dacă îţi este cu putinţă, să te împaci cu ea. Vast program!

Îţi spui înduioşat: “Ah, dacă aş fi murit la timp!”

În faţa ravagiilor aduse de senectute, dacă am observat bine, sînt posibile două (şi numai două) atitudini mai acuzate. Două filosofii a-teoretice. Cea dintîi vede în bătrîneţe o eliberare din determinaţiile speciei. Sufletul a stat suficient în temniţa trupului. Dintr-o dată, e liber. Ca atare, bătrînul nu mai este frisonat de afectele şi emoţiile comune: iubiri năprasnice, gelozii lipsite de orice temei, naivităţi euforice, trădări etc. Toate rămîn în urmă. Cu o fiziologie împuţinată, cu nevoi abreviate, cu viaţa cît un fir de nalbă, bătrînul se poate consacra, în sfîrşit, existenţei (şi raţiunii) pure. Desprins din legături, neatîrnat, poate privi direct în lumea inteligibilă, precum Adam. În acest chip, el devine un individ ascetic, un sfînt care se ignoră, nu prin voinţă şi aspiraţii, şi nici prin efortul perseverent, ci prin fatalitatea vîrstei, a simplei aritmetici biografice, a operației de adunare.

Cînd nu mai poţi comite nici un exces (chiar dacă ţi-ai dori), te apropii inevitabil de sfinţenie. E vremea să devii sobru ca statuile şi să priveşti cu gravitate ca senatorii romani. De altfel, teologii autohtoni (dar nu numai ei) cred şi susţin că sfinţenia are grade, precum frumosul. Poate fi parţială (starea de fericire) sau deplină (starea de sanctitate). După inteligenţa lor extrem de subtilă, adulterul Ştefan cel Mare a fost mai sfînt decît, să zicem, Aurelius Augustinus şi Thoma de Aquino la un loc. Aşa este negreşit, nu am căderea să neg această axiomă dogmatică. Deşi mulţi eretici și nechibzuiți pretind că sfinţenia se poate compara numai cu virginitatea la femei. Este sau nu este. Tertium non datur. Să ne întoarcem însă la prochimen.

Prin îndărătnicie, bătrînul accede, aşadar, pe cea dintîi treaptă a sfinţeniei. Mănîncă şi doarme tot mai puţin, iubeşte eterat, îşi subţiază vrerile şi poftele, veghează şi cugetă la vanitatea oricărei existenţe. Faţă de lumea sensibilă, simte dispreţul cel mai acut, contemptus mundi, cu expresia poeţilor medievali. S-a înţelepţit de la sine, cum ar veni, printr-un simplu hazard.

A doua atitudine vede în bătrîneţe o catastrofă şi o nedreptate. Senectutea ar fi îndeosebi vîrsta decrepitudinii, a slăbiciunii fizice, a amneziilor de tot felul, a închipuirilor stupide, a bolilor de nervi şi digestive. Trupul s-a transformat deja într-o ruină. Pîntecele a căzut peste nădragi, pielea gîtului s-a încreţit, cearcănele s-au umflat sub ochii miopi. Digestia devine tot mai greoaie, viscerele se închid, prin ţevile uscate ale arterelor sîngele curge ca mîlul. Mintea cade în rutina cea mai penibilă. Scurt spus, bătrînul se preface într-o fiinţă repetitivă. Nu mai încearcă nici un gînd inedit, nici o ispită verbală. Rosteşte propoziţii a căror nulitate numai el n-o percepe. Pronunţă toate locurile comune. Se prăbuşeşte, adesea, în mutism.

Spre a nu rămîne însă în domeniul generalităţilor vulgare, al caricaturalului nesprijinit de ilustraţia concretă (singura convingătoare!), voi menţiona succint două întîmplări relativ notorii. Şi relativ recente. Prima este legată de filosoful Constantin Noica. A doua îl priveşte pe dramaturgul Eugène Ionesco. Noica percepe senectutea ca pe o aşteptată eliberare epifanică. Ea reprezintă culminaţia existenţei. Ionesco, dimpotrivă, ca pe un verdict nemeritat şi absurd. Ca pe o pedeapsă care vine de la un Dumnezeu mînios şi viclean. Cine greşeşte? Cine are dreptate? Nu îndrăznesc să decid. Nu am dreptul să judec două somităţi.

În 1969, cînd împlineşte şaizeci de ani, Constantin Noica îşi invită amicii la restaurant şi oferă un banchet. În discursul justificativ (consemnat, într-o memorabilă epistolă către Virgil Ierunca, de părintele N. Steinhardt, prezent la festin), spre mirarea convivilor, filosoful elogiază binefacerile senectuţii, “feeria îmbătrînirii”, cum va scrie, mai apoi, într-un Jurnal de idei. Abia acum, la şase decenii, consemnează Noica, omul iese cu adevărat de sub apăsarea speciei şi de sub ferbinţeala prea acuzatelor ei determinaţii. Abia în acest moment al vieţii, “animalitatea” se potoleşte, se sublimează. Bătrînul se eliberează, aşadar, din strînsoarea instinctelor, de sub impulsivitatea umorilor. Bătrînul Schopenhauer nu gîndea altfel.

A doua întîmplare îl are ca protagonist pe Eugène Ionesco. Într-un film din 1990, care a putut fi vizionat şi la noi, dramaturgul arată, într-o scenă pregnantă, mîinile deformate de artrită ale soţiei sale, chipul ei îmbătrînit, ridurile, şi întreabă cu elocvenţă pe confident (şi, fireşte, pe spectatori): “Cum de acceptă asta Dumnezeu?”. Bătrîneţea, sugerează Ionesco, este o nedreptate. Dar de ce i se meneşte omului această nedreptate este mai greu de înţeles. I-a trimis, continuă marele scriitor, în acest sens, o scrisoare Papei Ioan Paul al II-lea şi l-a întrebat acelaşi lucru: “Cum de acceptă Dumnezeu, despre care teologii susţin că este bun, îndurător, milostiv, bătrîneţea şi moartea?”. Prelatul i-a răspuns, dintru înălţimea sapienţei sale, după un scurt răgaz, concis şi definitiv: “Papa nu are răspuns la întrebările Dumneavoastră…”.

Pe Ionesco bătrîneţea şi văditele ei neajunsuri îl terorizau. Noica, în schimb, era cuprins de euforie şi speranţă. Încă o dată: cine are dreptate? Răspunsul meu nu poate fi mai deştept, mai chibzuit, mai convingător decît acela al Sanctităţii Sale.

Cel mai potrivit lucru, în acest caz, este să nu spui nimic. În faţa bătrîneţei rămîi, cît mai ai de trăit, doar cu nişte întrebări vane, la care orice răspuns este himeric. Poate de aceea un înţelept din Renaştere, un florentin, mai precis (este vorba de Lorenzo Magnificul), s-a mulţumit să cînte într-o serie de elegii, care se recitau la carnavalul din Florenţa (iar carnavalul era un foarte nimerit prilej de contemplaţie veselă a deşertăciunii lumii şi de luare a ei în rîs), inconsistenţa oricărei bucurii şi triumful insesizabil al timpului şi nefiinţei. Şi tot cu acest prilej, carnavalul, călugării se retrăgeau în pivniţele mănăstirilor şi destupau butoaiele, după care proferau către bolţile basilicii, cu ecou lovit de muri, următoarea stupefiantă exclamaţie: “Trăiască moartea!”.

În locul unui improbabil (şi nesăbuit) răspuns filosofic, voi cita, în încheiere, un fragment din Apelul morţilor de François-René de Chateaubriand, fragment cuprins în antologia poetului Şerban Foarţă, intitulată Clepsidra cu zăpadă (Polirom, 2003, p.84):

”Sa facem apelul acelor vînători de himere; să deschidem catastiful din ziua mîniei: Liber scriptus proferetur; monarhi! prinţi! miniştri! iată-l pe ambasadorul vostru, pe colegul vostru, revenit la post: unde sînteţi? Răspundeţi! Alexandru, împăratul Rusiei? – Mort. Frederic al II-lea, împăratul Austriei? – Mort. Ludovic al XVIII-lea, regele Franţei - Mort. Carol al X-lea, regele Franţei? – Mort”.

Catalogul nu se opreşte, desigur, aici. Îți ia o veșnicie să-l strigi...

P. S. În imagine: Mikhaïl Vassilievitch Nestérov (1862-1942), L'Ermite.


Citiţi în continuare!

luni, 30 septembrie 2013

Frumusețea


Thomas Mann a scris cu siguranță, pe urmele lui Baudelaire, cel mai frumos imn adus fumuseții.

În capitolul al V-lea, intitulat “Noaptea Valpurgiei”, din Muntele vrăjit, Hans Castorp slăveşte, astfel, frumuseţea pur organică a Clavdiei Chauchat, femeia cu ochii înguşti de orientală, frumuseţe care nu mai este aceea a pietrelor preţioase ori a crinilor, ci a “materiei vii şi coruptibile”, a materiei ameninţate de suavii acizi ai humei. Cine nu ştie pe de rost acest imn exaltat, şoptit ca într-un delir de Hans Castorp, într-o noapte febrilă de carnaval, în franceza lui Baudelaire?


Traduc:

“Priveşte simetria uimitoare a edificiului omenesc, umerii şi şoldurile şi sînii ce înfloresc de-o parte şi de alta pe piept, şi coastele aşezate perechi, şi ombilicul în mijlocul moliciunii pîntecului, şi sexul întunecat dintre coapse! Priveşte omoplaţii care se unduiesc sub pielea mătăsoasă a spatelui, şi şira spinării coborînd spre dubla şi proaspăta luxurianţă a feselor, marile încrengături ale vaselor şi ale nervilor care se întind din trunchi sub formă de ramuri pe subsuori, şi cît corespunde structura braţelor cu aceea a picioarelor. Oh! Catifelatele regiuni ale încheieturii interioare a cotului şi a genunchiului, cu bogăţia lor de gingăşii organice, sub perniţele de carne! Ce bucurie nemărginită să mîngîi aceste locuri fermecătoare ale trupului omenesc! Bucurie de a muri fără nici un vaiet după aceea! Da, Dumnezeule, lasă-mă să simt mireasma pielii de pe rotula ta, sub care iscusita pungă articulară secretă unsoarea lunecoasă. Lasă ca buzele mele să-ţi atingă cu smerenie arteria femoralis care pulsează în adîncul coapsei şi care se bifurcă mai jos în arterele tibiei! Lasă-mă să-ţi simt exalarea porilor şi să-ţi pipăi puful, imagine omenească de apă şi albumină, sortită anatomiei mormîntului, şi lasă-mă să mor cu buzele lipite de buzele tale!”.

P. S. În imagine: Marcel René Herrfeldt (1890 – 1965): The Slave


Citiţi în continuare!

duminică, 29 septembrie 2013

În vizită la morţi


Pe la mijlocul anilor ’80, am primit cu împrumut de la un prieten (un fost mare poet contemporan) o carte scrisă de Giovanni Papini. Se numea Gog. Şi se compunea dintr-o serie de însemnări şi portrete mai cu seamă negative. Cu toate acestea, un portret mi-a scăpat. Nu din vina şi neglijenţa mea. Pur şi simplu, paginile care cuprindeau portretul fuseseră rupte de către întîiul proprietar al cărţii. Multă vreme, n-am bănuit absenţa celor cinci pagini. La Sumarul din final, titlul capitolului fusese anulat, prudent, cu o dungă de tuş.

În România, poligraful italian Giovanni Papini a avut emuli fanatici. Unul dintre aceştia a fost, cum bine se ştie, însuşi Mircea Eliade. Pentru tînărul Eliade, volumul cel mai bun scris de Papini - o autobiografie romanţată de fapt, mă refer la Un om sfîrşit - a constituit un soi de manifest şi de program. Papini îşi descria acolo revoltele culturale, arşiţa enciclopedică juvenilă, năzuinţa clocotitoare către un ideal intangibil, destinul potrivnic, ingratitudinea oamenilor, dezgustul (la care, într-o concluzie, ne invita magnanim pe toţi)...

Din pricini pe care nu are rostul să le discut acum şi aici, Giovanni Papini n-a reuşit nici pe departe să întruchipeze, la senectute (cînd a şi orbit), acel ideal de savant înfricoşător, descris în febrila lui autoficţiune, Un om sfîrşit. Ca întotdeauna, idealul fusese, vai, mai presus de înzestrarea reală a victimei. Opera lui Papini, multiplă şi deconcertantă (dar mai cu seamă grăbită), abia de mai interesează astăzi pe cîţiva curioşi. Mă prenumăr printre ei.

Cărturarul n-a reuşit niciodată să se fixeze. A refuzat orice specializare. A scris, astfel, cu egală indispoziţie, despre literatura italiană, despre viaţa lui Dante, despre declinul umanităţii, despre viaţa lui Iisus, despre inutilitatea filosofilor, despre viaţa sfîntului Augustin, despre el însuşi (mai ales, despre el însuşi) şi, în fine, despre viaţa lui Gog. A scrutat, cum vedem, toate biografiile, dar a fost un mediocru observator şi un lamentabil copist.

Fără a da dovadă de vreo pricepere speculativă aparte, fără intuiţii şi viziuni, sub impulsul lui Nietzsche, a negat rostul filosofiilor şi i-a blamat pe înţelepţi. Bine a făcut. Îi aprob întru totul intenţia, îmi displace, în schimb, realizarea. Cartea n-are haz. A scris diatribe şi imprecaţii fără a fi convins de dreptatea lor. Altfel spus, a avut o puzderie de curiozităţi minore, dar n-a fost vizitat de nici o pasiune adevărată. Versatilitatea i-a fost cel mai înverşunat duşman. Pînă la urmă, l-a ucis şi l-a îngropat sub un maldăr de cărţi din care nu redactase decît prologul. Nu-i de mirare. Lui Papini i-a lipsit tocmai reflexivitatea (o virtute extrem de rară în modernitate), puterea de a privi, prin oglindă, la sine. Dacă nu reuşeşti să-ţi măsori chipul, nu-i nici o scofală să te strîmbi. A rămas pînă la bătrîneţe un cercetător infantil, puer senex.

Pentru mulţi cititori însă, Giovanni Papini rămîne legat de una din perioadele cele mai sumbre din istoria României. Perioada în care cărţile sale (şi nu numai ale sale) au fost mutilate în chip deliberat. Şi nu de către instituţia cenzurii (ori de către funcţionarii ei conştiincioşi), ci de către cititorii înşişi, sub imperiul fricii. Victima unei atari mutilări fusese chiar volumul numit în preambul: foarte vioiul jurnal al miliardarului Gog.

Această carte a lui Giovanni Papini a fost tradusă în anul 1942, de către o iubitoare a literaturii furiosului encicloped(ist) italian, Ileana Zara. În 1990, volumul a fost cu grăbire reeditat la editura Univers, în colecţia “Romanul secolului XX”, fără modificări, din necesitatea recuperării. Papini îl redactase în 1931.

Gog poate fi desemnat numai la modul impropriu (şi cu mare aproximaţie) drept un “roman”. Este în realitate o scriere fragmentară, cu un protagonist grotesc, Gog pe numele său (nume împrumutat, fireşte, din textul Apocalipsei, XX, 7: “Satana va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile, pe Gog şi pe Magog”), diminutiv, totuşi, de la mult mai sobrul Goggins, ins putred de bogat şi învîrtind galbenii cu lopata, bibliofil tenace (dar fără vocaţia lecturii), gurmet (precum numai arhiepiscopii şi asceţii pot fi), călător neobosit de-a lungul şi de-a latul lumii sublunare (şi îndeosebi al Europei), vizitator (contra cost, uneori) al multor mărimi culturale şi politice din perioada interbelică (Frazer, Freud, Ford, Gandhi, Knut Hamsun, H. G. Wells) şi gînditor privat, cu aplecări cinice şi antihedoniste. Într-un singur cuvînt: un egoist.

Spectacolul narativ realizat de Giovanni Papini este, în primul rînd, caricatural şi demistificator. Jurnalul mult curiosului Gog se transformă treptat într-o serie de portrete în aqua forte. Scriitorul atinge, fără a adînci, în secţiuni care caută mereu să-l uimească pe cititor şi să-i sfideze bunul simț, o mulţime de subiecte aşa-zicînd eterne: vanitatea gloriei (Knut Hamsun dezvăluie musafirului Gog adevărul că notorietatea reprezintă o povară), zădărnicia existenţei (Gog lasă jurnalul în mîinile autorului şi dispare), facilitatea poeziei avangardiste (milardarul organizează un atelier de versuri, dar concediază cu oroare pe poeţii poligloţi sau hermetici, pe scriitorii de genul lui Vasilisk Gnedov, autorul Poemului de sfîrşit, care constă doar din titlu), folosul bolilor (în realitate, spune medicul Olafsen diaristului, maladia este un remediu, precum vaccinul, şi numai oamenii suferinzi ajung centenari), prăbuşirea civilizaţiei occidentale (nimic mai nociv decît oraşele, edificiile şi şoselele), triumful nebuniei etc.

Peregrinul întîlneşte tot felul de ciudaţi: un autor dramatic din Moscova plănuieşte teatrul fără actori profesionişti, unde rolul lui Caesar, care este ucis de-adevăratelea pe scenă, este interpretat de către un condamnat la moarte ori de către un sinucigaş; un anume Rabah Tehom afirmă că întrucît excesul de raţiune duce la nebunie, numai excesul de nebunie poate accede la adevăr; filosofia se cuvine a fi înlocuită de filomanie. În acest nobil scop, Rabah Tehom caută fonduri pentru înfiinţarea unui “Institut de demenţă voluntară”. Un istoric porneşte relatarea evenimentelor dinspre prezent spre trecut.

Surprinzător însă este următorul lucru. Din volumul împrumutat de mine lipsea, cum am spus deasupra, un capitol: şi anume acela în care Gog îl vizitează pe Vladimir Ilici Lenin, în vila somptuoasă din apropierea Moscovei, edificiu împărţit echitabil de tiranul muribund, cu inenarabila lui admiratoare şi infirmieră, Nadejda Krupskaia, “femeia groasă şi tăcută”, soţia.

Lipsa capitolului poate fi explicată, cred, în chipul următor. Publicată în 1942 (în toiul războiului), versiunea lui Gog (şi mai ales capitolul despre Lenin) va fi constituit pentru cititorii români una din cărţile de amuzament. Puteau cunoaşte prin intermediul ei portretul unui adevărat comunist. Rezultă din capitol un personaj sangvinar, un monstru de gîndire calculată, care descrie vizitatorului, fără a se feri cîtuşi de puţin, planul unei Rusii transformate într-o “ocnă pacifică”, fapt care s-a şi întîmplat foarte curînd sub urmaşii lui, dar la impulsul său decisiv.

Dar ceea ce fusese o lectură de plăcere în anii războiului, devenise la sfîrşitul lui, în epoca de “aşezare” a noii societăţi, prohibit şi periculos. Întîiul deţinător al volumului nu s-a îndurat, totuşi, să-i dea foc, dar a desprins şi îndepărtat în întregime capitolul despre maleficul personaj (capitol care nici măcar nu este cel mai reuşit din volum)…

Aşa îmi explic lipsa capitolului din cartea lui Giovanni Papini.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 28 septembrie 2013

Autoficțiunea. Aproximații


Autoficţiunea este o realitate literară mai veche, dar un nume relativ nou. Ca de obicei, invenţia termenului, acum trei decenii şi jumătate, nu a reuşit să impună o identitate precisă, un gen. Cîţi autori şi critici literari, tot atîtea definiţii.

Un timp, termenul “autoficţiune” a desemnat, măcar pe malurile Senei, orice veleitate narcisiacă, orice delir egotist, orice banalitate exprimată la persoana întîi a singularului, cu pretenţii de maximă francheţe. Modelul acestor scrieri dubioase şi patronul lor a fost, bineînţeles, temerara Colette.

Autoficţiunea genera anual cel puţin un proces de calomnie (întru atît de autentică era!), cel puţin o dispută biografică în gazetele cu preocupări mondene (ori feministe). Autorul se confesa în scopul, eminamente artistic, al insinuării gratuite. Textul autoficţional reprezenta, în primul rînd, o biografie cu cheie, un denunţ parfumat. A fost şi cazul lui Serge Doubrovsky, inventatorul termenului, de altfel, care a înţeles prin autoficţiune, mai degrabă, exhibiţia plicticoasă a unei nulităţii satisfăcute. Ea nu avea nevoie de cititori, ci de curioşi.

Mediocritatea textelor a compromis, în cele din urmă, înţelesul biografic al autoficţiunii. Sinceritatea nu este, prin ea însăşi, nici estetică şi nici valabilă literar. În lipsa îndemînării stilistice şi a imaginaţiei, simpla dezvăluire de sine nu contează prea mult, oricît de cinstită ar fi. Portretul nud prezintă exact atîta interes cît modelul său înmbrăcat în rochie sau frac. Nu există jurnal şi, în genere, literatură personală mai valoroase şi mai interesante decît scriitorul care semnează, imprudent ori cinic, în josul ei / lor. Pentru a scoate eul din întunericul nefiinţei şi a-i da un chip lămurit, este nevoie cel mai adesea de un literator. Notaţiile lui Julien Green sînt interesante întrucît aparţin scriitorului Julien Green şi mai puţin (sau deloc) omului. Dacă ar fi semnate de un ins oarecare, aceleaşi notaţii (îndeosebi, perseverente, în cazul lui Green) nu ar mai prezenta, probabil, nici un interes. Nu spun, din păcate, nimic original.

În consecinţa celor grifonate deasupra, termenul “autoficţiune” se cuvenea, aşadar, regîndit îndeosebi pe latura ficţiunii. Prin urmare, i s-au căutat rădăcinile în istoria literaturii. Vincent Colonna a pus pe seama lui Lucian din Samosata şi a Istoriilor adevărate invenţia discursului autoficţional. Alţii au vorbit de Lucan. Un istoric hîtru a mers îndărăt pînă la Homer. Divina commedia, Gargantua şi Pantagruel (în măsura în care meşterul Alcofribas este un personaj printre celelalte) ar fi tot autoficţiuni. Literatura de evaziune (călătoriile lui Gulliver, de exemplu) s-ar înscrie în acelaşi gen literar foarte încăpător. Cred că este prea mult. Un termen care numeşte totul nu mai numeşte nimic.

În fine, în Autofictions & autres mythomanies littéraires (Auch: Tristram, 2004), acelaşi Vincent Colonna, afirmă că abia povestirea ”Aleph” (din volumul cu acelaşi titlu) a(l) lui Jorge Luis Borges numeşte o autoficţiune veritabilă. Ar fi putut adăuga, cu mai multă îndreptăţire, am impresia, povestirea “Celălalt Borges”.

Ce va să zică, aşadar, autoficţiunea? Acest gen literar ar desemna o relatare fantezistă, în care autorul, naratorul şi protagonistul coincid. Altfel spus, în textul atoficţional, eul real şi eul fictiv (inventat, visat, scris şi re-scris) ar fi unul şi acelaşi. Problema cu adevărat gingaşă în acest caz ar fi inexistenţa (de la bun început) a eului real. De îndată ce gîndeşte la sine şi se mărturiseşte, eul real devine un eu cît se poate de fictiv. Nu există nici o realitate în afara discursului, dincolo sau dincoace de el. Eul fictiv nu are, în psihologie, un corespondent real.

Dacă am observat bine, iniţial, autoficţiunea era o minciună prezentată ca adevăr, tocmai pentru că accentul cădea pe latura biografică. Mai nou, ea a devenit un adevăr prezentat ca minciună, ca ficţiune propriu-zisă. Accentul cade acum pe invenţiune şi retorică.

P. S. În imagine: François Boucher (1703 - 1770), Le Peintre de paysage.


Citiţi în continuare!

vineri, 27 septembrie 2013

Autof(r)icțiune


Autoficțiunea este, se știe, o realitate veche, dar un termen aproape nou. Unii pun pe seama lui Lucian din Samosata invenția discursului autoficțional (prin Istoria adevărată), alții pe seama lui Lucan. Eu l-aș alege pe Michel de Montaigne.

Alții pretind că abia povestirea ”Aleph” (din volumul cu același titlu) a(l) lui Jorge Luis Borges ar fi o adevărată autoficțiune. Ce va să zică, așadar, autoficțiunea? Acest gen literar ar desemna o relatare fantezistă, în care autorul, naratorul și personajul principal coincid. Altfel spus, în textul atoficțional, eul real și eul fictiv, inventat, visat, închipuit, ar fi unul și același.

În Porunca lui rabbi Akiba, există cu siguranță cîteva autoficțiuni propriu-zise. Numesc în grabă doar trei: ”O fotografie veche de 14 ani”, ”Orbirea” și ”O simplă coincidență”. Cine are cartea poate verifica. Ele narează întîmplări și pățanii pentru al căror adevăr nu bag mîna în foc.

După apariția Breviarului seceptic, care este o carte cu finalitate umilă, academică, m-am hotărît să revin la specia autoficțiunii. Am pus deja pe blog cîteva texte de natură autoficțională. Cititorul care dorește să-și facă o imagine cu privire la conținutul lor este rugat să revadă ”eseurile” despre Mihai Ursachi, Emil Brumaru, ori cel despre buna dispoziție. Cînd voi avea un număr de aproximativ treizeci, voi pune compunerile într-o carte și o voi da la tipar.

Redactarea îmi va lua, desigur, cîteva luni, poate ani, poate decenii, poate milenii. Nu am de ce să mă grăbesc, nu? Vale et valde me ama...


Citiţi în continuare!

joi, 26 septembrie 2013

Umilința


În Scrisoarea 118: 2, sfîntul Augustin spune: ”Pentru a ajunge la adevăr, urmează calea Domnului. Prima condiţie este umilinţa. A doua, umilinţa. A treia, umilinţa. Umilinţa trebuie să preceadă toate celelalte condiţii”


Citiţi în continuare!

miercuri, 25 septembrie 2013

Fiicele Poppeei. Final provizoriu


Un istoric minuţios şi perfid a enumerat mai bine de zece tipuri de ornatrix la romani, adică de sclave extrem de pricepute, care aveau ca obligaţie înfrumuseţarea matroanelor. Una trebuia să elimine cu penseta firele rebele sau decolorate de vîrstă din pletele stăpînei. Alta, să-i aranjeze părul cu peria şi să i-l onduleze cu fierul înroşit. O a treia, sa i-l dea cu parfum şi pomade (această sclavă se numea psecas şi era cea mai nedreptăţită, notează Juvenal). A patra îi ungea trupul cu ulei aromat. O a cincea îi colora sprîncenele cu negru şi pleoapele cu glauc. Altele îi îngrijeau unghiile, o ajutau la îmbrăcat, îi ţineau oglinda, îi purtau mantia, îi verificau ţinuta etc. În fine, ultima (care se numea, semnificativ, parasita!) o acoperea de complimente, îi elogia frumuseţea, o deifica.

Din acest punct de vedere, să mai spun?, orice bărbat este (sau ar trebui să devină) un parazit. Omul nu este condamnat să fie liber, dimpotrivă: omul este condamnat sa paraziteze retoric desăvîrşirea fugace a femeii. Cititorii mei cunosc: poeţii n-au stat niciodată degeaba. Ce-i drept, ei au exaltat numai aparenţa înşelătoare. Am deplîns adesea superficialitatea lor, graba. Poeţii n-au îndrăznit niciodată să scruteze fondul, adîncimile. După unii gînditori, nici nu aveau ce. Așa cum a stabilit un conclav de teologi, încă din secolul al XII-lea (chiar mai devreme), înăuntrul femeii nu se află un suflet simţitor, ca la bărbatul normal. Poeţii misogini (şi Eminescu printre ei) au exploatat cum se cuvine acest adevăr venerabil:

      “Cînd vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila
      - De ai inimă şi minte – feri în lături, e Dalila…”

Cred, totuşi, că poetul exagera oarecum.

În secolul I, la Roma, parfumatul, spune un autor ecleziastic, devine o adevărată manie. În locuinţe, de tavan atîrnau un fel de tipsii, asemănătoare cădelniţei preotului, în care se mistuiau în cărbuni mirodenii cu arome multiple. Femeile îşi parfumau diferit, după o savantă inspiraţie, părţile trupului. Pentru mîini se folosea mirtul, pentru sîni, uleiul de palmier, pentru păr, tinctura de maghiran, pentru genunchi, esenţa de mosc, pentru glezne, verbina. Gura se aroma, în sfîrşit, cu apă de Cosmus sau apă de Niceros. Şi aşa mai departe… 

Teologii creştini au observat o legătură directă şi imediată între frumuseţea corijată prin meşteşug şi viciu. Alterarea naturii s-ar încheia negreşit prin adulter. Numai aşa îmi explic diatriba (profund nedreaptă!) a sfîntului Ambrosius, magistrul sfîntului Augustin şi inspiratorul multor sfinţi şi sfinte de mai tîrziu. Ambrosius foloseşte stilul înalt, vehement, al vizionarilor. Remarc, în treacăt, că Aurelius Augustin prezintă în De doctrina christiana, pe urmele oratorilor greci, trei stiluri de elocinţă: simplu (sau umil), temperat şi înalt (sau sublim). În pasajul ilustrativ, Ambrosius foloseşte, cum vom observa de îndată, stilul sublim.

Pasajul citat este reprodus în De doctrina... Să luăm aminte: “[Astfel] străduindu-se să îi placă altuia, [femeia] ajunge să nu îşi placă sieşi. Ce judecător mai adevărat al urîţeniei tale să căutăm, femeie, decît pe tine însăţi, care te temi să fii văzută [aşa cum eşti]? Dacă eşti frumoasă, de ce te-ai ascunde? Iar dacă eşti urîtă, de ce te minţi că eşti frumoasă? Faptele rele sînt aproape mai suportabile în cazul adulterului, în care cea alterată este castitatea; dar în cazul nostru [al folosirii cosmeticelor] - natura”.

Poeţii, în schimb, au dat dovadă de mult mai multă bunăvoință și inteligenţă decît toţi filosofii şi teologii la un loc. În compuneri pe drept cuvînt nemuritoare, ei au transformat femeia într-o alcătuire minerală, perenă, de safire şi granate. Observăm astfel că domniţa are întotdeauna ochii de peruzea, mîinile de chrysolit, degetele de alabastru, unghiile de lapislazuli, trupul de chihlimbar, fesele din marmură de Carrara, intestinele de caolin, dinţii de cleştar, inima de cremene (ca la Eminescu), sufletul de granit.

Alţi poeţi (şi, îndeosebi, Ezra Pound) au recunoscut în femeie o făptură vegetală, înrudită cu florile, polenul şi fructele de pădure. În această anatomie botanică, pielea și carnea femeii au gustul migdalelor şi al smochinei, strălucirea mată a chihlimbarului, tăria nucii de cocos. Trupul domniței întrece supleţea lianei, (fr)agilitatea trestiei, transparenţa petalelor de cireş. El emană, deopotrivă, aroma răşinilor, mirosul definitiv al crinului regal, respirația nuferilor.

În fine, o a treia categorie de barzi a elogiat în femeie îngerul copilăros, ambigen, situat deasupra slăbiciunilor omeneşti ori căzut pentru totdeauna în păcat. Din cîte am observat, Emil Brumaru face parte din această serie prestigioasă.

Prin Une charogne, malițiosul Baudelaire a întrerupt, printr-un gest decis, atît tradiţia mineralizării cît şi tradiţia vegetală. N-a mai vorbit de îngeri, de serafimi, de ferigi. El a inaugurat, pur și simplu, poezia “organică”, a descompunerii. A zădărniciei.

Constat, în încheiere, că am devenit mult mai înţelegător cu arta gratuită a înfrumuseţării. Hotărît lucru, refuzul frumuseţii, în toate înfăţişările ei, cultul expresiei naturale, sau, dimpotrivă, exaltarea unei frumuseţi pur spirituale, ca în Evul Mediu, ţin negreşit de îngustimea minţii.

Intriganta Poppea mi-a devenit brusc simpatică…


Citiţi în continuare!

luni, 23 septembrie 2013

Fiicele Poppeei (1)


Îmi amintesc cît de tare am fost uimit cînd, în Quo vadis (sau în altă carte), autorul descrie la un moment dat obiceiul Poppeei Sabina, soţia sangvinarului împărat roman Nero, de a-şi îmbăia somptuosu-i trup în lapte proaspăt de măgăriţă. Spera astfel, nefericita, că va amăgi timpul, deşi timpul nu poate fi amăgit cu nici un chip. În pofida acestui postulat sagace (şi tenace), sînt sigur că toate celelalte femei procedau pe atunci la fel. Obiceiul s-a păstrat pînă astăzi neştirbit.

Nu cred că greşesc. N-am această meteahnă. Adevăr enunț. Păcatul aparţine cu exclusivitate bărbatului. Numai el pofteşte iluzii, năluciri, perfecţiuni, răpiri, părelnicii, irealităţi, fantasme. Niciodată nu se mulţumeşte cu ceea ce are. Caracterul lui picaresc a stricat sufletul copilelor. Trista lui labilitate emoţională. De-aş avea o mie de guri, tot n-aş reuşi să o critic cum se cuvine.

Dacă în univers ar fi existat, din capul locului, o singură femeie, o Magna Mater imparţială, bărbatul (folosesc aici semnificaţia colectivă a substantivului) şi-ar fi văzut smerit de treburi. Ar fi mers probabil în cruciade, s-ar fi luptat în turniruri, ar fi citit tratate de morală, ar fi gîndit (poate!), s-ar fi deşteptat. Cum ştim însă, natura (în imprevizibila ei evoluţie) a fost mai mult decît fecundă: din punct de vedere strict numeric, femeile prisosesc. La fiecare individ de parte bărbătească revine o femeie şi ceva. Iată rădăcina răului.

În altă ordine de idei, dorinţa (şi putinţa) femeilor de a-l năuci pe bărbat este nesfîrşită şi este necesară. În consecinţă, pînă şi matroana cea mai bogată în haruri naturale a profitat de artele seducţiei prin artificiu. Oricît de strălucitoare şi definitivă, frumuseţea este întotdeauna insuficientă. Sieşi, în primul rînd. Bărbaţilor, în al doilea. Toţi vor mai mult..

Dacă termenul prim al frumuseţii este natura, termenul ultim al evoluţiunii estetice ar fi copia lipsită de prototip, simulacrul, exemplarul translucid, prin care nu s-ar zări absolut nimic.

Marcel Proust consemnează, în La umbra fetelor în floare, că frumuseţea reprezintă o serie de ipoteze cu privire la o femeie (sau la un grup de femei) care se apropie de un privitor dezinteresat, neutru. Limita seriei ar fi urîţenia. Aici activitatea conjecturală s-ar opri. Oricum, ipotezele nu circumscriu niciodată un adevăr, ci o judecată extrem de subiectivă, un miraj interior, un vis.

Cred, totuşi, că Marcel Proust a fost mult prea sever (sau prea blînd). Seria este, în realitate, aşa cum am sugerat deja, nelimitată. Urîţenia reprezintă (ea însăşi) numai o ipoteză. Ai în faţă portretul cel mai inexpresiv, nasul acut al Cleopatrei, chipul angular al Veronicăi, placiditatea reginei Victoria, temperamentul flușturatec al poetei Louise Colet. Îţi muţi privirea cu un grad, schimbi perspectiva, strîngi pleoapele, te concentrezi intens, şi, dintr-o dată, ca un fulger din senin, te izbeşte triumfătoare frumuseţea. Tremuri. Te prăvăleşti în genunchi. Dai cu tîmpla de podea. Eşti gata de orice păcat. Murmuri ode.

Am vorbit de magnifica împărăteasă Popeea. Nu doar ea s-a bucurat, în secolul I al erei creştine, de străvechile arte ale restaurării, ci orice matroană care se îndrepta fragilă către un amurg indubitabil. Cînd este frumoasă şi săracă, femeia îşi agaţă o floare în păr şi-şi clăteşte respiraţia în apa izvorului, ca juna Rodică. Dar când femeia dispune de sclavi şi avere, cînd are timp, obsesii şi gladiatori preferaţi (ca Sergiolus al nepăsătoarei Eppia), totul se complică. În satira a VI-a, bătrînul Juvenal ne-a lăsat un tablou aproape complet. Verbul poetului este de-a dreptul feroce. Mă sfiesc să-l citez în acest context. Las domniilor voastre, deocamdată, plăcerea lecturii. Va fi, nu mă îndoiesc, “une lecture de jouissance”, cu expresia lui Barthes.

(va urma de îndată)



Citiţi în continuare!

joi, 13 iunie 2013

Către riga Italiei


La începutul lui ianuarie 1889, cînd înnebunește, Friedrich Nietzsche scrie mai multe scrisori de mici dimensiuni prietenilor, foștilor profesori, Papei, regelui Italiei. Scrisorile sînt semnate Crucificatul sau Dionysos. Am ales o scrisoare adresată regelui Italiei.

Torino, 4 ianuarie 1889

Scrisoare lui Umberto I, regele Italiei

Pacea fie cu tine! Sosesc marți la Roma și vreau să ne întîlnim împreună cu Sanctitatea Sa, Papa.

Crucificatul


Citiţi în continuare!

joi, 6 iunie 2013

De nobis ipsis silemus


Immanuel Kant (1724 - 1804) este strict contemporan cu Rousseau. Secolul în care trăiește este un secol al efuziunilor sentimentale, al descoperirii ”inimii”, al confesiunilor brutale (mă refer la același Jean-Jacques Rousseau).

Aș preciza faptul că prima lui critică (aceea a rațiunii pure) este posterioară cu șapte ani Suferințelor tînărului Werther (romanul epistolar al lui Goethe, publicat în 1774). Și totuși, nimic mai puțin confesiv decît discursul lui Immanuel Kant. În epistolar, abordează, de obicei, chestiuni teoretice (ori practice), într-un stil foarte deferent, sever, administrativ aproape. Nimic despre sine însuși. Nici o mărturisire. Nici un amănunt biografic.

De altfel, la începutul Criticii rațiunii pure (1781), citează ca motto propoziția lui Francis Bacon: ”de nobis ipsis silemus”. A respectat întocmai îndemnul lui Bacon. A fost un mare discret, a practicat reticența, laconismul. În pofida acestei însușiri, Kant a fost un stoic lipsit de asprime (expresia aparține aceluiași Goethe).

Scurt spus: filosofia lui Kant (dar și întreaga lui ținută) se află, măcar în aparență, la antipodul habitudinilor romantice. În ce raport stau atunci viața lui Kant și filosofia sa? La această întrebare a încercat să răspundă în volumul din 1918, Kants Leben und Lehre, Ernst Cassirer. Volumul a fost tradus recent de către Adriana Cînţa sub titlul Kant - viața și opera și publicat la Editura Paralela 45. Vă invit să-l citiți.


Citiţi în continuare!

marți, 4 iunie 2013

Oglinda


În Naturales quaestiones, Seneca descrie meteoriții, haloul, grindina, Nilul, cutremurele din Campania, apele stătătoare, rîurile și fluviile, curcubeul, obiceiurile delfinilor, fulgerul, eclipsele etc. Rămînem cu impresia că este vorba de o ”istorie naturală”, precum aceea a lui Gaius Plinius Secundus. Dar nu!

Pentru Lucius Annaeus Seneca (ca. 4 – 65), cercetarea lumii fizice este, cel mai adesea, prilej pentru învățături și îndemnuri morale. Într-un loc, citim o critică necruțătoare a hedonismului. În altă parte, o diatribă în contra lingușitorilor. Excursul despre oglindă devine treptat o denunțare a luxului și desfrîului.

Iată: ”Oglinzile au fost descoperite pentru ca omul să se cunoască pe sine însuși... Mai întîi, au utilizat fierul... Cînd luxul a devenit atotputernic, au fost cizelate din aur și argint oglinzi de mărimea unui corp omenesc și apoi împodobite cu pietre prețioase...

Produsele diferitelor meșteșuguri sînt folosite atît de nediferențiat de ambele sexe încît cele care desemnau universul feminin fac parte acum din bagajul bărbaților. Al tuturor bărbaților, vreau să zic, inclusiv al militarilor. Se folosește astăzi oglinda numai pentru găteli? Nu, ea a devenit indispensabilă pentru orice viciu” (Naturales quaestiones, cartea I, capitolul XVII).

P. S. În imagine: Pénélope se lamentant sur sa beauté détruite (desen pe o amforă).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 1 iunie 2013

Zece guri și zece mii de cuvinte


Este limpede că multe lucruri nu pot fi spuse sau scrise. Este la fel de limpede că multe alte lucruri pot fi spuse sau scrise, dar este mai indicat să le treci în categoria lucrurilor care nu pot fi nici spuse, nici scrise. De exemplu, frumusețea Afroditei...

Ca topos al inefabilului, exegeții citează de obicei un loc din Iliada, II: 484-494: ”Și acum, voi, Muzelor, cu lăcaș în Olimp,  voi, ce toate le știți (pe cîtă vreme noi de-abia le aflăm din șoapta unui zvon, fără să știm nimic!), spuneți-mi de-ndată care dintre danai au fost cîrmuitorii și căpeteniile lor. Mulțimea oștenilor n-aș putea-o numi, de-aș avea zece guri, zece limbi, glasul neistovit și plămîni de aramă...” (Homer, Iliada, volumul 1, traducere de Sanda Diamandescu și Radu Hîncu, București: Editura Minerva, 1981, p.34).

Aș vrea să completez, în această modestă notă, lista exemplelor date de retoricieni ca Ernst Robert Curtius și Umberto Eco cu o frază din romanul lui Hermann Hesse, Narcis și Gură-de-Aur. Iat-o: ”Ah, cum se frînsese privirea Lisei, pe jumătate ascunsă sub pleoape în revărsarea copleșitoare a voluptății... - nici cu zece mii de cuvinte savante sau poetice nu se putea exprima clipa aceea! Nimic, ah, absolut nimic nu se lăsa exprimat în nici un fel” (Hermann Hesse, Narcis și Gură-de-Aur, traducere de Ivan Denes, București: Editura RAO,1998, p.91).

P. S. Pictura lui Kasimir Malevich, Pătrat alb pe fond alb, White on White (1918) este și ea, în definitiv, un topos vizual al inefabilului.


Citiţi în continuare!

vineri, 31 mai 2013

Filosofia în crivat


Să citim un pasaj din romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război (1930): ”Numai cînd a fost în patul jos și larg, ghemuită între pernele albe, după obiceiul ei, [Ela] a șoptit, parcă mai mult pentru ea: 'Uf... și filosofia asta!' Spunea 'uf, și filosofia asta!' cu un fel de ciudă, cum ar fi spus: 'uf, rochia asta!' sau 'uf, pantoful ăsta!' care o strînge”.

Biata femeie are dreptate. Nimic mai plicticos, mai tern, mai uscat decît prelegerea care urmează. Capitolul ”E tot filosofie” reprezintă negreșit o summa a banalităților metafizice. Pe cît de necruțător este profesorul, tot pe atîta de blîndă și răbdătoare este femeia. Lecția este una de locuri comune.

Pentru Tales, esența lumii e apa.  Pentru Heraclit, focul; ”Pythagora credea că numărul e singura realitate în lume”. Pesemne că Ștefan Gheorghidiu nu are încredere în intelectul tinerei sale soții. Ce să mai spunem de fraza foarte galantă din final? Poftim: ”Iată, fată dragă, filosofia explicată, atît cît s-a putut, ca s-o înțeleagă și o proastă mică, așa ca tine”. Este, desigur, o glumă, dar o glumă proastă. Abia după cîteva zeci de pagini, autorul își aduce aminte că esența patului este, în fond, alta decît esența universului și amintește în fugă ”minunea din urmă a îmbrățișării” amanților.

Criticii literari nu se înșală cînd vorbesc despre inoportunitatea scenei ”speculative”. Este nu atît neverosimilă (într-un pat încăpător ca acela descris de Camil Petrescu se poate întîmpla absolut orice), cît extrem de banală. Dar, mai cu seamă, scena cu pricina depășește puterea de îndurare a oricărui cititor.

Un scriitor american ar fi rezolvat episodul filosofico-erotic mult mai simplu. Voi da un singur exemplu. În romanul Iulian (care este, bineînțeles, o evocare a figurii împăratului  Iulian Apostatul), Gore Vidal scrie: ”Cam pe vremea aceea circula o poveste nostimă, fără îndoială apocrifă. Iulian și Macrina au fost auziți în timp ce făceau dragoste. După cîte se pare, în tot timpul actului sexual au vorbit întruna. Se presupune că Macrina îi combătea pe pythagoreici, în timp ce Iulian vorbea despre puterile platonice, toate acestea înainte și în timpul orgasmului. Se potriveau”.

O observație: Macrina știa mai multă filosofie decît Ela. Dar în toate celelalte privințe erau la fel...

P. S. În imagine: Avio, Castello Sabonaria, Salon baronale: Les deux amants (1330).


Citiţi în continuare!

marți, 28 mai 2013

Elogiul neputinței


Retorica Antichității a inventat specia literară a elogiului paradoxal. În acest răstimp, autorii s-au amuzat să elogieze o mulțime de lucruri și ființe neînsemnate (sau depreciate, de obicei): pulberea, fumul, purecii, trîndăvia, femeia necredincioasă, muștele etc.

În aceeași serie se înscrie, am impresia, și elogiul bătrîneții. Pentru majoritatea oamenilor, bătrînețea este vîrsta neputinței, a reumatismului, a junghiurilor și a amneziilor. Fals, răspund Arthur Schopenhauer și, pe urmele lui, Constantin Noica. Dimpotrivă: bătrînețea este o fericire.

Iată un citat edificator din Schopenhauer: ”Abia într-o vîrstă înaintată ajunge omul cu desăvîrșire la nil admirari [să nu te miri de nimic] al lui Horatiu, adică la convingerea tare, sinceră și nestrămutată că toate lucrurile sînt deșerte și toată splendoarea lumii înșelătoare: himerele au dispărut...” (Aforisme asupra înțelepciunii în viață, traducere de Titu Maiorescu, București: Editura Albatros, 1992, p.243),

P. S. În imagine: Danse macabre du XVe siècle: Mort et vieille.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 25 mai 2013

Nu credeam să învăț a muri...


În 1977, Vladimir Jankélévitch (1903 – 1985) a publicat o carte masivă pe tema morții. Titlul ei este Tratat despre moarte. A redactat aproape 700 de pagini. Mai tîrziu, Jankélévitch a declarat într-un dialog: tot ceea ce am scris în tratatul meu dovedește că moartea se sustrage vorbirii (și discursului, în genere). Am scris (despre moarte) pentru a arăta că nu se poate scrie nimic cu sens (despre moarte).

Într-o secțiune din carte, Vladimir Jankélévitch afirmă că nimeni nu poate învăța să moară. Înveți să cînți la flaut. Înveți să dansezi. Înveți limba latină sau greaca veche. Dar nu poți învăța să mori. Faptul morții (faptul de a muri) nu poate fi exersat, fiindcă nu este repetabil (în cazul unui individ). Mori și gata. Moartea ne ia întotdeauna prin surprindere.

Cu toate acestea, mulți filosofi au susținut contrariul. Filosofia te învață să mori. În De brevitate vitae, Seneca afirmă de multe ori acest lucru. Marcus Aurelius face același îndemn: învață, suflete, să mori. Peste secole, în Eseuri, Michel Eyquem de Montaigne conchide: ”A filosofa înseamnă a învăța să murim”. În ce sens?

Nimic nu este mai cert decît faptul morții. Deși, adesea, omul se comportă ca și cum ar fi nemuritor. Nici Seneca, nici Marcus Aurelius, nici Montaigne nu pretind că ar cunoaște ”secretul” morții. Singurul fapt care stă în puterea noastră este atitudinea față de moarte. Unii  simt faptul de a muri ca pe o nedreptate. Era, de pildă, convingerea lui Eugène Ionesco. Alții văd în el o rușine, un eveniment impudic, nemeritat. Așa gîndea G. Ibrăileanu.

Ce cred, în schimb, filosofii amintiți mai sus? Care este îndemnul lor? Simplu: să ne păstrăm cumpătul, să rămînem senini. Citez, încă o dată, din cugetările lui Marcus Aurelius: ”Așteaptă cu seninătate, fie stingerea vieții, fie transformarea ei!” (v: 33).

Dacă nu putem învăța să murim, putem învăța măcar cum să întîmpinăm sfîrșitul.

P. S. Antoine de Pereda (1611 - 1678), Vanité ou allégorie du temps qui passe.


Citiţi în continuare!

joi, 23 mai 2013

Ubi sunt?


Toată lumea cunoaște poezia lui François Villon (c. 1431 - 1464), Ballade des dames du temps jadis. Versetul Mais où sont les neiges d’antan, ”Dar unde sînt zăpezile de altădată!” (care este, la Villon, o exclamație dezamăgită și nu o întrebare vană) a fost cîntat și rescris de către poeți (teologi, filosofi) de nenumărate ori. În fond, însuși François Villon repeta aici o temă ilustră a viziunii medievale (și nu numai). Ea poate fi rezumată prin întrebarea ”ubi sunt?”. Nu se poate stabili o origine a acestui refren obsesiv. Și nici nu are rost. Ar trebui, poate, să recitim Eclesiastul...

Voi reproduce, mai întîi, în traducerea lui Șerban Foarță, prima strofă a baladei :

”Ci spune-mi: nurii unde i-s
Rîmlencei Flora și pe unde,
Cu vară-sa dintîi, Thaïs,
Archipiada se ascunde;
Și unde-i Echo, ce-ți răspunde
De peste gîrlă, -n adieri,
De-o frumusețe de neunde?
Ci unde-i neaua de mai ieri!”

Răsfoind cugetările împăratului Marcus Aurelius (121 - 180), cad, iată, peste următorul pasaj: ”Dacă reflectezi asupra lui Satyrion, închipuie-ți un socratic...; și privindu-te, imaginează-ți unul dintre împărați... Apoi pune-ți întrebarea: Unde sînt ei acum? - Nicăieri și pretutindeni. Astfel făcînd, nu vei mai vedea în lucrurile omenești decît fum și nimicnicie...”  (X: 31).

Cugetarea lui Marcus Aurelius arată că tema lui ”ubi sunt?” îi preocupa pe filosofi încă din Antichitatea tîrzie...

P. S. În imagine, Georges de la Tour (1593 - 1652), Madeleine à la veilleuse.


Citiţi în continuare!

luni, 20 mai 2013

Viața ca ediție bipontină


Găsesc în Aforisme  asupra înțelepciunii în viață, o foarte frumoasă analogie.

Iată ce scrie Arthur Schopenhauer la pagina 147 (folosesc ca de obicei versiunea publicată de Editura Albatros în 1992):

”Experiența se poate compara cu textul, iar meditarea și multe cunoștințe cu comentariile lui. Multă meditare și multe cunoștințe cu puțină experiență seamănă cu edițiile ale căror pagini cuprind 2 rînduri de text și 40 [de rînduri] de comentarii. Multă experiență cu puțină meditare și puține cunoștințe seamănă cu edițiile bipontine, fără note, care lasă multe lucruri neînțelese”.

În legătură cu termenul ”bipontin”, este potrivit să spun că provine de la numele orașului german Bipontium (Zweibrücken). În Bipontium au funcționat cîndva o tipografie și o casă de editură.  Se pare că volumele publicate aici (edițiile bipontine din autorii clasici) nu l-au mulțumit pe Schopenhauer, întrucît nu aveau nici o explicație.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 18 mai 2013

Modestia


N-am înțeles niciodată ce-i împinge pe oamenii foarte inteligenți să împărtășească atîtea idei fixe. Unul dintre acești oameni hiper-inteligenți a fost cu siguranță Arthur Schopenhauer. Dar, cu excepția lui Constantin Noica, nu am întîlnit un ins cu mai multe idei fixe. S-ar putea, totuși, ca inteligența și ideile fixe să țină de (și să se manifeste în) domenii strict separate. Poți fi inteligent în metafizică și ininteligent în etică.

Bravul Schopenhauer este, de obicei, inteligent în filosofia practică. Este adînc și util cînd vorbește despre naționalism, despre modestie, despre vanitate și orgoliu, despre puterea (în nici un caz justificată) a opiniilor celorlalți asupra noastră. Are dreptate cînd afirmă că fericirea multora atîrnă de capul și opiniile altora.

În schimb, de îndată ce atinge problema iubirii, inteligența lui Schopenhauer se stinge. Își pierde umorul și buna dispoziție și devine grav, solemn, posac, acru. În acest moment, el se lasă cu totul în voia ideilor fixe. Nu voi cita astăzi nici un filosofem schopenhauerian despre femeie și amor. Nu vreau să-i obosesc pe cititori.

Transcriu cîteva propoziții despre modestie. Folosesc Aforisme asupra înțelepciunii în viață în traducerea lui Titu Maiorescu (ediția de la Albatros, 1992, p.69).

Iată: ”în ce privește modestia, această virtute este o minunată invenție a oamenilor de nimic, conform căreia fiecare trebuie să vorbească despre sine de parcă ar fi și el din tagma lor, așa încît să se producă o perfectă egalitate a nivelului și să se creadă că nu există în lume decît oameni de nimic”.

Nu știu dacă este chiar așa. Dar ceea ce-mi displace profund la mulți dintre contemporanii mei este modestia ipocrită, căznită, unsuroasă. Prefer cinismul cel mai sec acestei umilințe travestite.

P. S. În imagine: Edme Camille Martin-Daussigny, L'Envie, l'orgueil et la colère.


Citiţi în continuare!